Din nou despre limba română

Cu o periodicitate pusă sub semnul îngrijorării, anumite probleme ale limbii române sunt reiterate. Ele sunt numeroase și faptul că televiziunea națională, altminteri destul de amorfă, are o rubrică specială (fadă uneori!) dedicată vorbirii și scrierii corecte în limba română avertizează că, într-adevăr, fenomenul este real și îngrijorător. Se va spune că într-o formă sau alta acest gen de îngrijorări au fost mai mereu prezente, pe măsură ce dinamica limbii s-a accelerat. Nevoia de a edita un îndrumător normativ cu privire la limba română, Dicționarul ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române, s-a născut și dintr-o nevoie acută de a acomoda limba vorbită la norme, dar și normele la realitatea limbii vii, ceea ce a generat, e adevărat, și anumite „cedări” și „confuzii”.
Una peste alta, dinamica limbii contrariază azi adesea, fiindcă factorii de schimbare sunt mai numeroși decât oricând. Însuși factorul ignoranță are azi un mult mai mare impact asupra vorbirii și scrierii în limba română decât cu trei-patru decenii în urmă. Numai că ignoranța este adesea și produsul unei gândiri în neregulă, în care logica este adesea suferindă. Or, acesta este un aspect care devine realmente o problemă gravă și marchează epoca. Logica și limbajul/gramatica unei limbi sunt mereu într-o relație de intimitate, și cu asta nu spunem deloc o noutate. Așa cum nu e deloc o noutate și adevărul că a vorbi prost (românește) înseamnă în cele din urmă a… gândi prost. Iar realitatea politică și nu numai ne arată ce consecințe poate avea pentru o țară o gândire „proastă”.
 
La probleme limbii române s-a referit recent și academicianul Solomon Marcus într-o comunicare prezentată la Chișinău, cu ocazia sărbătoririi independenței republicii vecine, care are ca temă chiar modul în care limba română se manifestă azi în cele două provincii românești, istoric vorbind. Solomon Marcus sesizează „forțele adversare” limbii române manifeste azi (profesorul are în vedere globalizarea, modificarea de percepții, generate de mentalul contem­poran, dar nu numai). „Agresiunea de amploare”, cum numește Domnia Sa multiplele manifestări ale degradării limbii, se manifestă însă, paradoxal, chiar în școală, adică exact acolo unde ar trebui să fie „templul” limbii române, una dintre puținele baricade ale acesteia. E o agresiune care are legătură cu ceea ce profesorul matematician și lingvist numește „adevărata învățare” în școală. Temă favorită a lui Solomon Marcus, dar și un subiect fierbinte pentru școala de azi. Ce spune profesorul pornind de la analiza unui manual? El observă un lucru care, aritmetic vorbind, este cu adevărat scandalos: în numai câteva pagini manualul cu pricina introduce câteva zeci de termeni noi, de specialitate, neologisme specifice domeniului științei, necesare mai degrabă unui student care se specializează în domeniu decât unui elev din școala preuniversitară. Altfel spus, „școala” așa cum e văzută ea de către autorii manualului mizează în continuare pe „reținerea de informații”, și nu pe explicarea și înțelegerea de meca­nis­me, realități, zone ale cunoașterii. În acest sens, observa și „puțină­tatea” limbajului în manualele de matematică, întărind ideea că for­ma limbii române nu interesează doar pe profesorul de limbă și  lite­ratură română, ci școala și învățarea în ansamblu. Pornind de aici și punându-și problema accesului elevului la zone mai aride ale cu­noașterii, Solomon Marcus atrage atenția asupra rolului pe care ar trebui să-l aibă în școală textele hibride sau de „de graniță”, cum le numim noi, și care au acel rol extraordinar de a permite accesul în universuri multiple, înrudite și adesea complicate. Conțin progra­mele de azi, respectiv manualele asemenea tipuri de texte? Foarte puțin, s-ar putea răspunde. La limba și literatura română, de exem­plu, programa și manualele de clasele a IX-a prin sugestia lor de interdisciplinaritate (principiul de construcție fiind cel tematic, care permite manifestarea ideii de interdisciplinaritate!) au din când în când o asemenea deschidere, care face cu putință, între altele, introducerea de texte ale unor autori valoroși europeni. În același timp însă, începând cu clasa a X-a, prezența textelor de graniță pare a fi mai palidă. Dar poate că este doar o impresie!
Solomon Marcus se referă apoi, în comunicarea susținută la Chișinău, la relația dintre logică și gramatică, la ceea ce se poate numi „educarea gândirii logice”, asociată ideii de capacități de analiză și sinteză. Domnia sa pledează în acest context pentru simplitate, căci, se știe, simplitatea e modul cel mai eficient de a pătrunde în gân­direa elevului. În sfârșit, Solomon Marcus aduce în discuție un concept menit a unifica în fond cunoașterea și a face ca ea să se manifeste trans­versal. E vorba de metafora cog­nitivă, instrument cumva „meta­lingvistic” prin care azi, cu ajutorul cuvântului, școala/cu­noaș­terea/învățarea pot dev­eni mai accesibile elevului, obișnuit de la o vreme tot mai mult cu lucruri facile.
Comunicarea profesorului Marcus e mai complexă și mai articulată decât poate am reușit noi s-o prezentăm în aceste însemnări. Ceea ce rămâne im­por­tant este efortul profe­sorului de a sistematiza punctele slabe ale școlii de azi, pornind de la chiar instrumentul predării și învățării, care rămâne în bună parte tot cuvântul ca mediator absolut. Și asta în ciuda faptului că, așa cum spuneam, un anume facil inva­dează azi mintea umană și școala, imaginea vizuală tin­zând să do­mine relația dintre om și uni­vers. Și chiar dacă un anumit tip de cultură, culturile kitsch în spe­cial, tinde să concu­reze cu vechea și întemeiata cultură.
A medita din nou la aceste probleme devine, în fond, o formă de terapie profesională și nu numai. Este evident că, din­colo de această meditație indivi­duală, benefică ar fi și regăsirea unor asemenea preocu­pări, mă­car în acele prezentări de pro­grame (tot mai restrânse de la o vreme, tot mai autiste, din pă­cate) care prefațează conținu­turile. Pro­grame înrobite unor „stan­darde”, standarde care tre­buie respectate cu orice preț, fiindcă, nu-i așa, la baza finalității învățământului preuniversitar nu stă nimic altceva decât acele X competențe europene… Restul e… poezie!
Adrian COSTACHE
 
P.S. Reproducem aici două fragmente din intervenția lui Solomon Marcus, care ar putea deveni ele însele subiecte de dezbatere în cercuri pedagogice, comisii metodice etc.
„Am constatat că în familie copiii practică o limbă română foarte rudimentară, care se re­duce la interjecții, expresii scur­te, cuvinte izolate, sferturi de frază. Nu sunt învățați să constru­iască expresii mai lungi de două-trei cuvinte, se vede după felul cum răspund la întrebări; ei răspund la întrebări printr-un cuvânt, niciodată nu răspund: e așa deoarece…, pentru că… iar școala procedează la fel, e o complicitate nefastă între familie și școală în a schilodi limbajul.”
„Elevii ar trebui să cunoască fragmente semnificative din Trigonometria lui Gheorghe Lazăr, din scrierile unor mari perso­nalități, ca George Barițiu, Spiru Haret, Grigore Antipa, Simion Mehedinți, Traian Lalescu, Ion Simionescu, Dimitrie Gusti, Nicolae Titulescu și ale atâtor altora. Parcurgeți Discursurile de recepție la Academie, parcurgeți lecțiile de deschidere ale unor Simion Stoilow, Dan Barbilian și Gr.C. Moisil și veți descoperi comori de limbă română. Fenomenul pe care-l semnalez aici nu trebuie confundat cu un altul, despre care s-a tot scris: modul în care scrieri neliterare în intenția lor inițială (religioase, filosofice, istorice etc.) pot fi citite ca literatură. Intrăm într-o problematică de înaltă complexitate, nu putem insista mai mult aici.”