Rămasă o problemă nerezolvată, salarizarea profesorilor devine periodic acută. Atunci guvernarea se confruntă cu situații-limită, cu greve care se desfășoară, de cele mai multe ori, în momente delicate ale anului școlar. Altfel spus, senzația pe care o dau aceste greve este aceea de șantaj, mai ales atunci când ele au loc în preajma evaluărilor naționale.
Și tot atunci apar răzlețe voci care vorbesc depre faptul că salarizarea profesorilor ar trebui să se facă diferențiat, în funcție de performanța profesorului și atunci ar fi poate bani pentru salarii cât de cât decente în procesul educației sau dacă nu decente, mai aproape de valoarea muncii desfășurate. Se aduce astfel în discuție o temă delicată. De obicei, problema e tratată cu scepticism. Cum să plătești în plus un profesor față de altul? Care să fie criteriile de diferențiere: disciplina de predare sau rezultatele în raport de anumite standarde? Ei bine, răspunsul ar fi: și… și. În ultimul deceniu, ministerul a părut să găsească soluții care să diferențieze activitatea didactică prin acele salarii sau gradații de merit. Ele comportă însă discuții nesfârșite, legate de obiectivitatea criteriilor de acordare, de faptul că adesea intervin criterii care n-au de-a face cu activitatea cotidiană la catedră, ci mai degrabă cu heirupuri birocratice și formaliste. Oricum ar sta lucrurile, este clar că un profesor de la o școală de top, cu elevi olimpici, are mai multe șanse de a primi o gradație de merit decât un profesor de la o școală modestă de cartier sau rurală. E adevărat că există, în cazul salariului de merit, și un procent acordat pe baza numărului personalului didactic unde performanța e mai degrabă un ideal și mai puțin un fapt real, acordarea salariului făcându-se procentual. Ce ne spun toate aceste observații și altele care ar mai putea fi formulate? Ele vorbesc despre o dificultate reală în a salariza profesorii după performanță și a diminua astfel situația cu care învățământul se confruntă, greve cuprinzătoare menite a tulbura întregul sistem educațional.
Și totuși, soluțiile nu lipsesc din start. Ele au mai fost încercate cu decenii în urmă în hulita – de către unii – școală comunistă. Astfel, diferențierea de salarizare a corpului profesoral se făcea încă din start, din momentul încadrării profesorului: pe scurt, profesorul care preda disciplina X care, obiectiv vorbind, presupunea mai puțin timp de pregătire și a cărui disciplină nu se termina prin evaluare cu teze sau examene naționale, avea un salariu cu o treaptă mai jos decât categoria celui care corecta teze, pregătea experiențe de laborator sau avea responsabilitatea de a-și duce elevul la un examen de absolvire sau admitere pe care acesta trebuia să-l ia cu succes. Erau criterii care nu priveau neapărat conceptul abstract de performanță la clasă, ci efortul obiectiv, munca reală a celui în cauză, identificată prin chiar activitatea cotidiană. O asemenea realitate a durat câțiva ani și un egalitarism prost înțeles a dus la desființarea lui.
Las celor care vor să se angajeze într-o asemenea discuție sarcina de a identifica disciplinele de învățământ care erau plătite mai bine în opoziție cumva cu cele ce se plăteau mai prost, după o analiză a ceea ce înseamnă a fi profesor de română, de exemplu, și ce înseamnă a preda… desenul (exemplul este dat absolut la întâmplare). Las de asemenea tot în seama celor pasionați de subiect să stabilească dacă o asemenea „ierarhizare“ a disciplinelor de învățământ e corectă în raport cu formarea personalității celui educat.
Desigur, aceasta ar fi o primă posibilă ierarhie în legătură cu activitatea profesorului care nu privește totuși performanța în sine, ci doar fișa concretă de sarcini și obligații ale postului disciplinei.
O salarizare a profesorului după performanța elevului nu e neapărat imposibilă, dar e ceva mai dificilă. Ea ar presupune să zicem o grilă anuală, „locală“, în cadrul grilei oficiale de salarizare care să presupună câteva criterii de performanță stabilite anual la nivel de școală. De pildă, eliminarea la nivel de clase a analfabetismului funcțional ar putea însemna acordarea salariului maxim prevăzut în grila oficială, dacă școala și-a stabilit ca țintă realizarea acestui lucru, în vreme ce neîndeplinirea acestui obiectiv ar presupune salarizarea minimă dintr-o grilă „locală“, stabilită de școală. Și așa mai departe.
Dar nu este rostul însemnărilor de față de a da soluții ferme și viabile pentru salarizarea profesorilor după performanță. Ele vor doar să pună sub semnul întrebării ideea imposibilității salarizării profesorului în raport cu performanțele sau țintele de atins, atrăgând atenția că într-un sistem școlar în care toată lumea din sistem, sau aproape toată lumea, primește calificativul „foarte bine“, ceva e… putred (a se vedea ploaia de asemenea calificative din sistemul preuniversitar).
Nu imaginez că însemnările de față vor genera o discuție fertilă. Temă sensibilă, discuția despre performanța profesorului este o discuție despre starea lucrurilor din școala de azi, unde profesorii fac din când în când grevă pentru salarii mai mari. Niciodată despre calitate sau despre performanță în școala la care lucrează!
Adrian Costache – profesor
Articol publicat în nr. 41-42-43 al revistei Tribuna Învățământului
