Atunci când o anumită lege, fundamentală pentru un do­meniu de activitate, este abrogată, iar în locul ei este adoptată o lege nouă, are loc o schimbare ma­joră, de ordin structural. Acest fapt determină o serie de consecințe. Urmând di­mensiunea normativă se impune, pe cale de consecință, revizuirea altor ­documente care trebuie să fie în acord cu noile prevederi, devenite obligatorii. Așadar, prin in­­trarea în vigoare a Legii învățământului preuniversitar – România educată vor fi declanșate modificări importante pentru domeniul de activitate vizat pentru a respecta spiritul legii respective, începând de la Art. 1: „În România, învățământul preuniversitar constituie o prioritate națională“.

Astfel va fi adoptarea unor noi Planuri cadru, cum sunt cele pentru învățământul liceal.

În paralel, vor fi actualizate alte documente de factură organizatorică din sfera educației, cum este Centralizatorul disciplinelor din preuniversitar, domeniile și specializările absolvenților învățământului liceal pedagogic, postliceal și superior, probele de concurs valabile pentru încadrarea personalului didactic din învățământul preuniversitar, precum și disciplinele pentru examenul național de definitivare în învățământ, publicat deja ­pentru anul 2023, (https://portal.eduhr.ro/wp-content/uploads/2023/03/0_Centralizator-2023 _cultura_generala_0.pdf), în care sunt stabilite corespondențe între studiile absolvite (profil, domeniu, specializare) și postul pe care un candidat poate să aplice. Așa cum este cunoscut, forța de muncă din sistemul de educație este îm­bătrânită, iar atractivitatea unui loc de muncă în învățământ este scăzută, în prezent. Totuși, nu oricine va putea preda orice.

Școala românească se află la răscruce, o stare de fapt a cărei importanță decurge dintr-o anume unicitate marcată de adoptarea noilor acte normative. Niciun sistem social nu se identifică însă într-o stare permanentă de trecere a unor mo­mente de mare însemnătate. După traversarea unor intersecții, de îndată ce este luată o direcție, urmează pentru un timp oarecare, poate chiar a unui timp îndelungat, parcurgerea unui drum drept.

La nivelul simțului comun așteptările sunt mari. Părinții elevilor, elevii – primii beneficiari ai sistemului de educație – profesorii, toți cei care muncesc în învățământ au speranța că, în sfârșit, prin noile acte normative se vor pune bazele organizatorice ale unei activități educa­tive consistente, cu șanse bune de a fi una de calitate.

Cadrele normative europene deschid linii de dezvoltare pe termen mediu și lung. Astfel, la nivel european, pentru de­­pășirea neajunsurilor și dificultăților din economie, provocate de restricțiile sanitare asociate pandemiei de Covid-19, de conflictele deschise între țări, de criza energetică și așa mai departe, au fost stabilite o serie de priorități pentru etapa de dezvoltare imediat următoare.

Începând cu „Noua Agendă strategică pentru Uniune pentru anii 2019–2024“ adoptată de Consiliul European la 20 iu­­nie 2019 se evidențiază faptul că statele membre „trebuie să accelereze investițiile în competențele și în educația oamenilor“ (Comunicare a Comisiei către Parlamentul European, Consiliul, Comitetul Economic și Social European și Comitetul regiunilor privind realizarea Spațiului european al educației până în 2025, p. 4, https://eur-lex.europa.eu/legal-content/RO).

Într-o lume aflată într-o tulburătoare schimbare, multe speranțe sunt legate de aportul adus de educație: „Stăpânirea competențelor transversale, precum gândirea critică, spiritul întreprinzător, creativitatea și implicarea civică prin abordări transdisciplinare, centrate pe învățare și bazate pe provocări“ (p. 9). Astfel de competențe transversale se constituie ca premise pentru o adaptare mai adecvată la condițiile atât de fluide ale pieței forței de muncă. A învăța să înveți este o capabilitate foarte importantă, alături de antrenarea într-un demers continuu de învățare pe tot parcursul vieții. Rolul școlii devine cu atât mai important, cu cât presiunea adusă de inteligența artificială asupra pieței forței de muncă este într-o accelerată creștere. În acest sens: „Profesorii, formatorii și personalul educațional se află în centrul educației. Aceștia joacă cel mai important rol pentru ca educația să devină o experiență fructuoasă pentru toți cursanții“ (p. 11).

Totodată este urmărită atingerea unor deziderate comune, cum este realizarea unui Spațiu european al educației, până în 2025, (https://www.consilium.europa.eu/ro/policies/education-area/).

Un alt aspect important este obiectivului de dezvoltare durabilă, stabilit de Organizația Națiunilor Unite prin Agenda pentru Dezvoltare Durabilă 2030, referitor la accesul tuturor la o educație de calitate (https://commission.europa.eu/strategy-and-policy/international-strategies/sustainable-development-goals/eu-and-united-nations-common-goals-sustainable-future_ro).

În Proiectul Europa 2030, Provocări și oportunități, Raportul către Consiliul European al grupului de reflecție privind viitorul UE, se reliefează ideea conform căreia „capitalul uman este instrumentul strategic cheie pentru asigurarea succesului în economia globală“ (p. 7, https://www.consilium.europa.eu/ro/documents-publications/publications/project-europe-2030-challenges-opportunities/).

Ce au în comun aceste documente de politici publice cu trimitere la educație?

În primul rând, ideea clară referitoare la preocuparea de a dezvolta capitalul uman, la necesitatea de a investi în oa­meni și în educarea acestora.

Apoi, trebuie observat caracterul lor normativ. Ca în toate documente programatice, există un înalt nivel de idealitate: se anticipează modul cum vor fi posibile diferitele aspecte ale realității sociale, iar nu cum sunt acestea în specificitatea lor nemijlocită. La nivel macrosocial s-a convenit că este dezirabil ca procesele sociale să se desfășoare în cadrele precizate în actul respectiv.

La fel cum, în Declarația Universală a Drepturilor Omului, se menționează în Articolul 1 că: „Toate ființele umane se nasc libere și egale în demnitate și drepturi“, dar realitatea socială nuanțează o diversitate de situații de viață, în care atât libertatea, cât și egalitatea se află sub semnul întrebării. De aici, se impune să păstrăm distincția între normativ și descriptiv. Când se fac observații asupra realității sociale, când sunt analizate modurile concrete cum se desfășoară procesele acesteia poate fi remarcată distanța între ceea ce este de dorit din punct de vedere teoretic și ceea ce se petrece în mod efectiv.

La cine este telecomanda?

Întreaga societate își dorește o viață mai bună, relații umane de calitate, un sistem de educație performant. Nu doar că așteptările sunt mari, dar sunt, dacă se poate spune așa, imediate. La legi noi, obiceiuri noi! Dar experiența, învățămintele din trecut, arată că între adoptarea unui act normativ și statornicirea a noi atitudini și comportamente există un decalaj temporar. Simpla promulgare a unui act normativ nu declanșează în mod automat un comportament consistent. Probabil că vor fi parcurse gradual mai multe etape: cunoașterea în detaliu a prevederilor legale, înțelegerea lor, interiorizarea, abia apoi se va realiza treptat schimbarea comportamentelor. Va trece un timp în care să aibă loc repetarea comportamentelor, stabilizarea acestora, pentru ca, în cele din urmă, să constatăm crearea unor noi obiceiuri. De aici putem accepta că o dificultate a momentului este dată de tensiunea între schimbarea impusă și rezistența dată de continuitatea obiceiurilor bine consolidate în timp. Deci, deocamdată avem de-a face simultan cu legi noi, dar cu obiceiuri vechi.

Nu toate obiceiurile ar trebui însă schimbate; unele sunt consacrate în practicile școlare. De pildă, obiceiul de a scrie la tablă, de a explica baremul de evaluare, de a observa progresul făcut de elev pe parcursul anului școlar. Alte obiceiuri au o notă festivă: prima zi de școală dintr-un nou an școlar, balul bobocilor, întâlnirile omagiale cu ocazia zilei școlii, ultimul clopoțel, festivitatea cu robe, serbările de sfârșit de an școlar și încă altele.

La nivelul mentalului colectiv, așteptările sunt mari din multe puncte de vedere. Elevii vor să studieze doar ceea ce li se pare interesant, iar școala să ofere atâtea cursuri câte este nevoie pentru ca toți să fie mulțumiți.

Raportarea la preocuparea de actualitate în viața cotidiană a școlii de a crea și susține starea de bine a formabilului lasă loc multor interpretări. Unii dintre părinți pleacă de la premisa următoare: dacă educația este una de calitate, atunci în mod implicit copilului său trebuie să-i placă să participe la orele cuprinse în orar. Deci, profesorul trebuie să facă un efort ca ora sa să fie pe gustul elevilor. În cazul în care propunerea de curs nu este una agreată, atunci elevul nu o va alege. Mă refer la curriculumul la decizia elevului, din oferta școlii. Dar e posibil să nu constituie o opțiune validă și pentru că nu-l place pe profesor, pentru că acesta e sever, nu aplică suficient de distractiv metode interactive sau pentru că, pur și simplu, este o persoană vârstnică.

Totuși, la școală nu este ca atunci când privim la televizor și căutăm o emisiune care să ne fie pe plac. După cum știm, dezvoltarea presupune efort, implicare asumată, disonanțe cognitive, căutări, unele dezamăgiri, confruntări între idei și așa mai departe.

Părinții așteaptă ca imediat ce intră în vigoare noile legi ale educației interesul copiilor lor pentru învățătură să crească, iar comportamentul acestora să fie unul politicos și afectuos. Mai mult, învățarea să devină vizibilă, dacă e să reluăm o ex­­presie consacrată în științele educației.

Dar mulți dintre elevi vor continua să adopte comportamente în stilul propriu, cum au ajuns să-l dezvolte, ca urmare a istoriei lor personale și școlare; fiecare învață și progresează în ritmul său.

Profesorii speră să fie susținuți în munca lor, statutul de cadru didactic să fie unul respectat în comunitate, așa cum era în lumea școlii lui Spiru Haret. Unii dintre profesori, care pot fi considerați conservatori, mai speră ca elevii să își ia notițe în timpul orelor, să scrie de mână, să își facă temele cu mintea lor, iar nu cu sprijinul inteligenței artificiale, să fie punctuali etc.

Imaginarul colectiv este alimentat; fiecare își face propriile proiecții despre o lume diferită, ceva mai bună.

Cunoașterea tradițională în minunata lume nouă

Nu vreau să mă refer la Minunata lume nouă, romanul scris în 1932 de către Aldous Huxley, deși permisivitatea societății contemporane (aflată sub vraja internetului și a inteligenței artificiale) pentru situații utopice este considerabilă. Huxley descria o stare distopică, în care controlul asupra oamenilor este dus la extrem.

Totuși, o idee poate fi pusă în discuție: tensiunea creată între cunoașterea cla­sică, promovată de școala tradițională, și societatea nouă, informațională, care promovează mediile online, resursele educaționale deschise, cunoașterea digitalizată.

Pe măsură ce cunoașterea a avansat, subdomeniile de cercetare s-au specializat din ce în ce mai mult, iar profesioniștii s-au perfecționat – calitatea de a fi expert este recunoscută doar acelui truditor al unei științe care a dovedit că are capabilitățile de a face față exigențelor înalte ale sferei sale de activitate.

Pe de altă parte, accesul larg la informație a determinat o mutație la nivelul simțului comun, prin care orice om care citește câte ceva despre un subiect, are cumva habar despre ce este vorba în domeniul respectiv, are tendința să considere că rolul experților nu mai este pe atât de relevant pe cât credeam în trecut, și că, în fapt, oricine poate, dacă are un interes asumat, să rezolve o problemă de viață care l-a pus în dificultate. Un exemplu recent este cel al tinerelor care aleg să nască în mediul privat, acasă, cu un instrumentar achiziționat de pe internet și bazându-se pe asistența iubitoare a soțului. Lipsa de respect față de știința medicală, față de anii de studiu ai unui medic licențiat, determină nu numai atitudini nepotrivite, ci chiar decizii care, în cazuri extreme, pot duce la pierderea vieții.

Mai mult, „problema nu este indiferența față de cunoașterea tradițională, ci apariția unei ostilități efective față de aceasta“. Ne confruntăm cu o presiune pentru „înlocuirea agresivă a opiniei experților sau a cunoașterii tradiționale cu ideea insistentă că orice opinie în orice privință e la fel de bună ca oricare alta“? (Tom Nichols, Sfârșitul competenței. Discreditarea experților și campania împotriva cunoașterii tradiționale, Editura Polirom, 2019, p. 34).

Toate acestea să fie oare o consecință a modului defectuos de a înțelege democrația? Mai cu seamă a acelei manifestări a acesteia sub forma libertății de opinie, asupra căreia presa insistă, cu toate frustrările acumulate în perioada în care se practica nemilos cenzura politică.

În imaginarul colectiv, în școala mo­dernă, fiecare elev are un dispozitiv pe care sunt încărcate manuale, surse educaționale deschise etc. – util pentru că îl sprijină să lucreze la școală și acasă sau oriunde se află. Dar asta înseamnă în același timp și faptul că ceea ce ține de cu­­noașterea clasică, științifică, filosofică, de reperele fundamentale ale pedagogiei o să fie abandonat? Valul de schimbare ­provocat de noile legi ale educației o să marcheze începutul unui nou mod de a face educație, în care utilizarea accentuată a instrumentelor inteligenței artificiale vor încetini ritmul de dezvoltare a inteligenței umane? Oare cunoașterea tradițională nu se va mai regăsi în lumea nouă?

Urgent și important

Generalul american David Eisenhower, președinte al Statelor Unite ale Americii, a consacrat o formulă, care este reluată ca o pildă în managementul timpului, prin care susținea că: „Ceea ce este important este rareori urgent și ceea ce este urgent este rareori important“. Mesajul transmis invită la o planificare atentă a activităților, astfel încât acestea să poată fi duse cu bine la îndeplinire, dar, în același timp, cel care le înfăptu­iește să rămână într-o stare optimă, echilibrată.

Cu referire la educație, însă, întreaga societate consideră că ceea ce trebuie făcut este atât urgent, cât și important. Tocmai de aceea decidenții politici adoptă noi legi, profesorii se perfecționează prin cursuri de profesionalizare a carierei didactice, elevii se organizează în asociații care le promovează drepturile, părinții fac parte din consiliul de administrație al școlii, își susțin copiii să poată participa la activitățile educative din perioada Școala altfel, Săptămâna verde etc.

Tensiunea care se resimte este aceea creată între legile noi ale educației și obiceiurile care, prin însăși esența lor, fac trimitere către trecut. Obiceiurile profesionale sunt statornicite în timp, prin repetarea în mod specific a activităților și prin legitimarea lor de către rezultatele pozitive obținute.

Nerăbdarea pune la încercare simțul comun, dar este înfrânată de ritmul gradual, pas cu pas, în care decurg procesele sociale. Proiectul România educată a debutat încă din anul 2016, prin organizarea unor dezbateri publice. Anul acesta, legile pentru învățământul preuniversitar și universitar vor fi adoptate, iar prevederile lor vor fi aplicate începând cu anul școlar/universitar următor.

Sugestia generalul american poate fi verificată: ce este important nu se realizea­ză în regim de urgență. Până la statornicirea unor noi comportamente, adecvate educației gândită la noile standarde digitale mai sunt multe eforturi de făcut. Une­le direcții de acțiune vor fi reglementate în mod explicit prin acte normative. Altele vor fi realizate doar dacă oamenii care lu­crează în sistemul de educație vor fi motivați să își regândească din punct de vedere pedagogic comportamentele profesionale și, implicit, dezvoltarea în carieră.

După douăzeci de ani: școală, educație și egalitate de șanse

Școala la răscruce. Schimbare și continuitate în curriculumul învățământului obligatoriu. Studiu de impact este titlul unei cărți ample, în două volume, apărută la Editura Polirom, în anul 2002, sub coordonarea profesorului Lazăr Vlăsceanu. Era vorba despre o analiză complexă a sistemului de învățământ privind principalele repere ale unei reforme curriculare, începând cu resursa umană, apoi cea materială, conținutul învățământului, performanțele educaționale, evaluarea, procesul de luare a deciziilor.

Una dintre concluziile studiului a fost că școlile din România au nevoie de investiții urgente și masive pentru asigurarea unor condiții optime desfășurării unui învățământ de calitate.

O altă concluzie privea necesitatea de a insista asupra educației pentru viața privată. Școala este menită să facă o bună deschidere, prin cunoaștere și formare de competențe, a tinerilor către complexitatea din viața reală, dar nu numai pentru ceea ce este specific pieței forței de muncă, ci pentru toate aspectele care pot duce la împlinirea umană.

Pot schimbările să întrerupă continuitățile și să devină semnificative, reformatoare?

Acum, când așteptăm ca universul normativ să se redefinească, ajungem inevitabil să reflectăm asupra rezultatelor cercetărilor sociologiei educației.

Sebastian Țoc, în lucrarea Clasă și educație. Inegalitate și reproducere socială în învățământul românesc (Editura Pro Universitaria, București, 2018), arată că pot fi identificate câteva coordonate de evoluție ale sistemului de învățământ: ruperea de trecut, democratizarea școlii, aducerea acesteia la standarde europene. Pilonul principal este asigurarea aplicării principiului egalității de șanse privind educația.

Dar dificultățile observate în mod permanent, unele aspecte fiind chiar cronice, pentru sistemul de învățământ sunt datorate decalajelor între diferite subsisteme sociale, în mod principal între domeniul economic și cel educațional. Accesul la educație reprezintă o condiție necesară, dar nu și suficientă pentru obținerea unor rezultate semnificative pe termen lung. Intensitatea scăzută a învățării, părăsirea timpurie a școlii, abandonul școlar sunt tot atâtea piedici în parcursul școlar al multor elevi. Apoi, mai sunt condițiile mediului de învățare din școlile ne-eficiente, aflate, de obicei, în localități marginale și sărace. Dacă școlile eficiente au aplicat un mecanism de selecție a elevilor, se bucură de sprijinul unor familii educate și interesate de transmiterea capitalului cultural generațiilor următoare, atunci este de înțeles de ce performanțele elevilor acestora sunt garantate. Profesorii buni predau la clase în care învață elevi care probează capacități ridicate pentru dezvoltare.

Sistemul de educație reproduce inegalitățile sociale. Această observație este întărită de faptul că oricâte schimbări au avut loc în societate, în general, și privind sfera învățământului, în particular, inegalitățile sociale s-au accentuat.

Ce va face școala când nu se va mai afla la răscruce?

Provocarea permanentă a sistemului de învățământ este dată de confruntarea acestuia cu starea socio-economică reală. Dacă școala va reuși să-și ajute elevii să iasă din limitările de clasă ale familiei de proveniență, va pune bazele unor mecanisme sociale prin care să fie redusă sărăcia și, de aici, inegalitatea de șanse, atunci reforma sistemului își va fi atins obiectivul, iar școala va reprezenta o bună mo­dalitate de asigurare a statusului individual și de legitimare a ordinii sociale democratice.

Articol publicat în nr. 41-42-43 al revistei Tribuna Învățământului 

Prof. dr. Cristina ȘTEFAN – Colegiul Național Spiru Haret, București