Bacalaureatul – o țintăde tot mai puțini atinsă!

Prof. univ. dr. ing. D.H.C. Anton HADĂR, Președinte FNS Alma Mater
Am auzit cu mare tristețe că, anul acesta, la examenul de bacalaureat s-au înscris puțin peste 160.000 de elevi! Cam la fel era situația la vreo
15-20 de ani după cel de-al Doilea Război Mondial. Atunci, factorul demografic și sărăcia erau deter­minante! Cu câțiva ani în urmă aveam pro­moții care cuprindeau peste 200.000 de elevi, iar dintre aceștia, mai bine de 80% luau bacalaureatul, unii dintre ei pe căi necurate! Cei mai mulți deveneau studenți în universități din România! Pe afară mergeau puțini să învețe! Doar vârfurile gene­rațiilor ori unii tineri cu părinți avuți. Acum, noi, universitarii, tremurăm de teama că nu vom putea avea pe cine instrui la toamnă. Este drept, nu este cazul să generalizez, dar presimt că vor fi uni­versități care vor avea mari probleme în acest sens.
Dacă și anul acesta doar 50% dintre absolvenți vor lua examenul de maturitate, așa cum s-a în­tâm­plat în anii precedenți, înseamnă că la por­țile universităților ar putea bate circa 80-85.000 de candidați. Cum numai în învățământul de stat sunt puțin peste 60.000 de locuri bugetate și încă pe atâtea locuri cu taxă la stat și în învățământul privat, trebuie să înțelegem tot mai bine temerile uni­versitarilor. Ca în fiecare an, mai bine de 5-6.000 de absolvenți se vor îndrepta către universități străine, unde sita admiterii este mai permisivă decât în urmă cu un deceniu, diploma de baca­laureat și plata studiilor fiind cerințele obligatorii și deseori suficiente pentru a deveni student într-o universitate europeană bine cotată. Vor fi și tineri care, imediat după ce au obținut diploma de maturitate, se vor orienta către găsirea unui loc de muncă, în primul rând din cauza sărăciei, și vor amâna, poate definitiv, accesul către studiile de licență.
Cu tristețe am mai constatat că nici anul acesta nu au reușit să treacă clasa câteva mii bune de elevi, mulți dintre aceștia fiind în anii finali ai liceului. Unii chiar renunță la liceu ori nu dau bacalaureatul. Ce poate fi mai trist decât aban­donarea școlii la 16-17 ani, într-un moment cru­cial, cel al alegerii drumului în viață!
De aceea, mi-am propus să analizez factorii care au influențat un asemenea regres, socotit de unii ca fiind generatorul începutului sfârșitului multor programe de studii, chiar al unor universități.
Într-adevăr, demografia este un factor impor­tant al scăderii permanente a numărului de elevi din școlile noastre, aspect reliefat și de ultimul recensământ. Tot mai puțini români se încumetă să aibă copii. „Cel mult unul”, zicea un asistent de-al meu, proaspăt căsătorit! Creșterea unui copil înseamnă, pe de o parte, frumusețea vieții și liantul unei familii, iar pe de altă parte, responsabilitate și susținere financiară. Cum mulți români au plecat din țară către zări mai bune, cu sau fără familiile lor, împinși de sărăcie și atrași de locurile de muncă mult mai bine plătite din străinătate, anul acesta și mai ales în anii viitori vom avea serii neobișnuit de mici de absolvenți ai cursurilor liceale.
Este adevărat că în România sunt și multe familii care se chinuie să crească mulți copii, numai că, de regulă, acești tineri nu reușesc să finalizeze nici măcar opt clase! Abandonul școlar a devenit o normalitate în aceste familii, mai ales în mediul rural ori în familiile rromilor!
Al doilea important factor contributiv la „seceta” de absolvenți de liceu este legat de lipsa de determinare a elevilor în privința studiului! Tot mai mulți colegi, chiar și din universități, susțin că tinerii care nu mai vor să învețe sunt la paritate cu cei care cred în rolul și importanța școlii, cu elevii și cu studenții ambițioși, dornici de a studia mult și cu folos.
Tocitul cărții, în sensul bun al acestei expresii, studiul individual și implicarea în procesul educațional nu mai reprezintă un scop în viață al multor tineri!
Vă pot asigura că o asemenea stare nu este specifică doar României. Ea tinde să prindă un contur tot mai pronunțat și câștigă adepți la nivel mondial! Vin americanii, și nu numai, în România, să caute doctoranzi! Cine ar fi crezut? Vin pentru că nici tinerii lor nu mai au chef de școală! Vin și pentru că lumea a creat mult prea multe universități și a crescut concurența.
De multe ori, la fel de apatici sunt și unii profesori, lipsiți de vocație, fără vlagă, fără dragoste față de, spun eu, cea mai frumoasă meserie din lume, cea de profesor! Salariile mici din educație i-au alungat din sistem pe mulți profesori valoroși, i-au demotivat și pe cei rămași și le-au creat o stare de respingere și de neatractivitate tinerilor absolvenți de studii superioare. Prin reducerile salariale și de venituri de acum câțiva ani ale cadrelor didactice, în unele școli românești nu se mai stimulează performanța, directorii ori inspectorii încropind cu greu, mai ales în mediul rural, un corp didactic valoros, cu certe valențe profesorale. Nu putem vorbi de egalitatea de șanse la educație a tinerilor noștri când profesorul nu-și iubește meseria ori când nu are pregătirea necesară! În asemenea cazuri, profesorul reprezintă un obstacol pentru elev!
Prin urmare, dacă atât copilul, cât și formatorul acestuia sunt părtași ai aceleiași suferințe – demotivarea, atunci nu avem la ce spera!
În prezent, multe universități se străduiesc să existe, iar păstrarea locurilor noastre de muncă este în mare pericol! Cu toate că, în ultimii ani, în multe universități au fost create programe de studiu moderne, solicitate de piața muncii, au fost realizate investiții semnificative în infrastructură, multe dintre ele cu aportul proiectelor europene, s-a investit enorm în pregătirea și formarea resursei umane din învățământ prin programul POSDRU, totuși vedem cum avem tot mai puțini elevi capabili și doritori să învețe în universități, aceasta în condițiile unei concurențe firave. Unde sunt examenele de admitere și concurența pe un loc de altădată?
Delăsarea care a început să-i bântuie pe mulți tineri trebuie curmată cumva! Aceștia trebuie atrași din nou spre carte, rolul nostru, al profesorilor, fiind catalizator, dar nu suficient. Familia, societatea, politicienii ori guvernul nu pot asista la degradarea educației. Ne trebuie manuale noi, concepute astfel încât să-i atragem pe copii către studiu, manuale care să le dezvolte logica, procesul de predare trebuie să devină tot mai interactiv, realizat cu mijloace moderne, doar au fost pregătiți mai toți colegii pe domeniile TIC și e-learning!
Profesorii trebuie motivați și plătiți în funcție de performanțe. Directorii trebuie să fie cei mai pricepuți și buni cârmuitori ai școlii, stabiliți prin concurs, nu să fie numiți de pe scaunul vreunui șef județean!
Nu uitați, voi, șefi vremelnici ai acestei țări, dacă școală nu e, nimic nu e! Cu 3% din PIB nu vom avea ceea ce trebuia să avem de mult: nici copii bine crescuți și instruiți, nici părinți mulțumiți, nici dascăli pricepuți și nici politicieni serioși și conștienți de locul și importanța puterii lor!
Dezinteresul general și-a atins limita! De aici încolo trebuie să reconstruim școala! Pentru aceasta este nevoie de bani, corect și chibzuit cheltuiți, de priorități bine gândite și de dragoste de țară! A iubi Educația înseamnă a-ți iubi țara!
Trebuie să-i dăm aceeași șansă la educație fiecărui tânăr, și celui de la țară, dar și celui de la oraș, trebuie să-i ajutăm atât pe cei care sunt săraci, dar vor să învețe, cât și pe cei care nu înțeleg utilitatea școlii!
Astăzi, tinerii sunt chemați să învețe într-un sistem educațional eterogen sub toate aspectele: performanță, moralitate, calitate etc. Școala și, mai grav, uneori familia nu îi mai învață pe copii să respecte principiile moralității, să își iubească țara sau să se implice pentru societate. Rolul educativ al familiei s-a diminuat, căci familia, chiar și acolo unde ea există, nu a mai colaborat cu școala, așa cum se întâmpla în urmă cu 20-30 de ani. Sunt prea mulți părinți care habar nu au ce fac pruncii lor prin școli ori prin universități.
Este momentul repunerii pe picioare a triadei elev – profesor – părinte!
Toate acestea au determinat o tulburare puternică a mentalității elevului, care nu mai are o motivație certă privind drumul în viață și care nu mai este dornic să aloce toată energia și timpul pentru învățare și pentru performanță. Pseudomodelele oferite de societate, folosirea în mod distructiv de către tineri a tehnologiei internetului, lipsa unei oferte atractive și educative de petrecere a timpului liber, lipsa unei viziuni asupra căilor de dezvoltare viitoare a țării, generatoare de perspective privind alegerea unui drum în viață, au contribuit și acestea la perturbarea dorinței de a învăța.
De câțiva ani, în toată lumea, asistăm la o campanie de atragere a tinerilor către universități. Chiar și marile universități ale lumii își caută viitorii studenți! Se dovedește tot mai clar că atât la nivel național, cât și la nivel mondial oferta educațională este mult prea generoasă! De aceea, și universitățile noastre aleargă după studenți prin țări de puțini știute! Îmi place să cred că aceasta poate fi o soluție de moment, precum un algocalmin, nicidecum o soluție sigură, de viitor! Va fi mult prea mare concurența, iar să te bați cu coloșii învățământului mondial nu va fi ușor. Gândesc că tot pe tinerii din țară va trebui să ne bazăm.
Pentru aceasta, haideți să facem azi ceea ce trebuie, ca să nu ne mai fie frică de ziua de mâine!