Articolul pornește de la o scurtă incursiune în evoluția speciei umane ca rezultat al adaptării active la mediu prin procesul de învățare, identificând câteva scopuri esențiale care au definit motivația ființei umane de a se instrui și educa continuu de la apariție până în prezent. Prezentarea își propune să evidențieze, în baza câtorva studii de neuroștiințe, nevoia omului de a-și completa educația pe tot parcursul vieții în scopul de a se adapta atât la schimbările impuse de progresul tehnologic, cât și pentru a-și optimiza viața. În final, articolul enunță o parte dintre principiile educației permanente actualizate la evoluția științifică din ultimul timp.
La început a fost Lucy, femela aparținând genului hominin Australopitecus Afarensis, care a captat atenția lumii științifice prin caracteristicile apropiate de specia umană. Cu o vârstă de 3,9 milioane de ani, Lucy avea capacitatea craniană de aproximativ 430 cmc, o înălțime de 110 cm și o poziție corporală semi-bipedă, iar viața ei s-a derulat într-un grup mic de semeni ce își asigurau existența prin explorarea activă a mediului confecționându-și unelte simple de lemn sau piatră necioplită (Australopithecus afarensis – The Australian Museum). Cercetările de paleoantropologie sunt încă incerte cu privire la conexiunile filogenetice ale omului modern cu Lucy, cu toate acestea corelațiile indirecte deja confirmate de studiul fosilelor conduc la o întrebare: „Ce a determinat evoluția creierului de la modesta capacitate a lui Afarensis (342-537 cmc) la remarcabilul volum al lui Homo Sapiens de aproximativ 1500 cmc?“. Pe măsură ce nișa ecologică s-a schimbat aducând noi provocări în lupta pentru supraviețuire, antecesorii omului modern au învățat să își asigure supraviețuirea prin confecționarea de unelte din ce în ce mai performante care să-i ajute la vânătoare și la protejarea celorlalți membri ai mini-comunității de apartenență. Homo Habilis Olduvai, cu o vârstă de 1,9 milioane de ani și o capacitate craniană de 509-775 cmc, a învățat să-și confecționeze unelte de piatră cioplită pentru a răzui carnea din carcasele de animale deja ucise de prădători mari (Homo habilis – Bipedalism, Small Brain, Robust Jaw | Britannica). Aceasta indică o organizare a vieții în funcție de studiul comportamentului altor animale mai mari care le asigurau vânatul pentru supraviețuire. Comparativ cu Lucy, care avea o dietă preponderent vegetală, Habilis face saltul la o alimentație care includea carnea, ceea ce poate justifica creșterea capacității craniene. Cu 1,6 milioane în urmă, Homo Erectus, primul hominid cu poziție bipedă similară cu a omului modern, a descoperit focul și a dezvoltat o cultură materială complexă comparativ cu antecesorii săi: și-a confecționat îmbrăcăminte din pieile de animale, vâna și, probabil, gătea carnea obținută astfel, și-a construit colibe mici (Homo Erectus Tools. Language, Art and Culture | Facts and Details) din materiale naturale și se organiza în grupuri mici sociale nu numai pentru vânătoare, ceea ce duce cu gândul la forme de artă primitivă (10.5: Homo Erectus: Biological and Cultural Innovations – Social Sci LibreTexts). Aceste schimbări majore ale stilului de viață s-au reflectat în evoluția capacității craniene care a crescut de la 775 cmc, caracteristică lui Homo Habilis, la aproximativ 1.000 cmc pentru Homo Erectus, care este primul hominid ce a demonstrat gândire simbolică. Descoperirea primelor fosile ale lui Homo de Neanderthal, care indică o vechime a speciei de 150.000 de ani, relevă o cultură materială care apropie epoca străveche de obișnuințele omului modern. Acest hominid avea tehnici de vânătoare adaptate la nișa ecologică, trăia pe terasele râurilor în adăposturi construite de el, își confecționa unelte din piatră din ce în ce mai bine șlefuite pentru a-l ajuta în diverse acțiuni, își făcea haine din blănuri și podoabe din scoici sau alte materiale naturale (Churchill, 2014). Gândirea simbolică este bine reprezentată la această specie, despre care datele arheologice indică existența unui cult al morților prin obiceiul de a îngropa trupurile și a păstra a numite ritualuri de venerare a acestora prin depunerea de flori (Steadman, 2012). Capacitatea craniană a lui Neanderthal este remarcabilă în comparație cu a lui Lucy și a celorlalți antecesori, 1.200-1.750 cmc. Deși studiile științifice ale fosilelor de Neanderthal indică o mică probabilitate ca acesta să fie antecesorul genetic direct al omului modern, mai puțin de 4% din ADN-ul de Neanderthal este în genomul lui Homo Sapiens Sapiens (Mapping Human and Neanderthal Genomes – SAPIENS), schimbările din viața socială și cultura materială a acestuia s-au reflectat în comportamentul omului modern și, implicit, în evoluția capacității craniene de 1.350-1.500 cmc. Homo Sapiens Sapiens, după cum este cunoscut omul contemporan, și-a început istoria povestind urmașilor despre viața și credințele sale prin desenele parietale din peșteri, a învățat să își creeze arme pentru a-și extinde habitatul și a obține beneficii de la alte comunități, apoi și-a făcut sclavi și i-a învățat să construiască piramide pentru a-și ajuta conducătorii să acceadă lumea de dincolo de viață. Iar din acest moment, toate scenariile sociale și culturale care au însoțit omul de-a lungul istoriei vorbesc despre eforturile acestuia de a-și perfecționa arta de a cunoaște și a se adapta mediului și de a-și optimiza stilul de trai.
O scurtă observație a incursiunii în filogenia speciei umane evidențiază câteva aspecte relevante pentru articol: pe măsură ce schimbările climatice au generat modificări ale configurației ecologice a mediului, activitățile pe care hominizii trebuiau să le facă pentru a-și asigura supraviețuirea s-au complicat. Dacă se raportează capacitatea craniană a hominizilor la complexitatea vieții acestora, se observă o creștere direct proporțională relevantă între cele două variabile, ceea ce sugerează că procesul de învățare necesar descoperirii acțiunilor adecvate adaptării la mediu a dus la evoluția capacității cognitive. Iar hominizii au fost nevoiți să se adapteze continuu la provocările vieții, ceea ce înseamnă că au fost nevoiți să învețe în permanență cum să facă față dificultăților. Prin urmare, filogenia indică atât nevoia continuă de a învăța să se descurce a antecesorilor, cât și impactul acțiunii de învățare asupra evoluției creierului până în prezent.
De-a lungul istoriei, Homo Sapiens Sapiens a învățat pentru a se apăra, pentru a întelege și a se adapta la cerințele mediului cultural, pentru a-și extinde habitatul și a-și spori posesiunile și, dincolo de toate, pentru a-și hrăni nevoia de estetic. Antichitatea este prima perioadă din care istoria are date despre preocuparea gânditorilor pentru o educație care să dureze pe toată perioada vieții. Sistemele de idei din această epocă relevă nevoia de autoeducație pe tot parcursul vieții pentru a atinge idealul uman definit în paradigmă ateniană prin Kalokagathia și din perspectiva spartană prin cetățeanul-soldat desăvârșit. Evoluția științei ce a urmat perioadei negre a Evului Mediu a deschis noi orizonturi pentru educația permanentă a omului Renașterii, care a început să studieze din plăcerea de a ști cât mai multe dintre tainele universului uman și celest. Nevoia de autoeducație în această epocă evidențiază aspirația omului de a-și îndeplini potențialul uman prin cunoașterea enciclopedică. Revoluția industrială a determinat apariția primelor forme instituționalizate de educație a adulților și de formare continuă, deoarece noile procese tehnologice necesitau forță de muncă capabilă să manipuleze mașinile și uneltele în continuă evoluție. Din acest moment, au crescut preocupările pentru a instituționaliza forme de educație complementară a adulților în scopul de a asigura o actualizare continuă a forței de muncă și o creștere a calității vieții. În prezent, viteza cu care tehnologia avansează determină necesitatea unei formări permanente a omului de-a lungul vieții pentru a se adapta la schimbările rapide ale noii culturi materiale. Dacă în perioada arhaică a umanității adversitățile care solicitau învățarea erau reprezentate de schimbări climatice și modificări ale nișei ecologice, în contemporaneitate provocările sunt date de permanenta reconfigurare a culturii materiale care definește facilitățile vieții moderne. O analiză a motivațiilor care au stimulat ființa umană să învețe în orice moment al vieții identifică două mari categorii de nevoi: 1. necesitatea de a studia pentru a se acomoda la modificările habitatului; 2. nevoia de a învăța pentru a crea. Pe scara filogenetică, cea de-a doua nevoie apare în momentul în care capacitatea craniană este destul de mare (peste 1.000 cmc), iar abilitatea de ajustare la mediu nu mai consumă toate resursele cognitive, lăsând timp pentru reflecție și creație. În acest moment se conturează o a doua întrebare: „De unde a apărut nevoia de a învăța să creeze?“. Primele forme de artă portabilă apar în perioada lui Homo de Neanderthal. Este dificil de explicat de ce acest hominid a început să creeze bijuterii dar, judecând după cultul pe care a demonstrat că îl avea pentru morți, este posibil ca gândirea simbolică pe care a dezvoltat-o să-l fi stimulat să își modifice habitatul și obiectele uzuale pentru a-și spori confortul spiritual, ceea ce denotă nevoia de estetic. Astfel, nevoia de cultură a existat de când mintea umană a ajuns la un nivel apropiat de cel al omului modern și s-a bazat pe capacitatea mentală de a investi mediul cu proiecții personale. Prin urmare, nevoia omului de educație va exista atât timp cât nevoia de cultură sub orice formă îi va defini mediul. Articolul de față a ales titlul „Homo Discit Vitae“, întrucât viața însăși este continuă confruntare cu provocări mai mari sau mai mici, care solicită o permanentă adaptare prin învățare. Cu cât mintea umană este mai antrenată prin exercițiu mental, cu atât mai aproape este de depășirea condiției umane și de înțelegerea sensului simbolic al vieții.
O privire de ansamblu asupra evoluției minții umane în timp evidențiază o evoluție în spirală în care fiecare progres științific a fost preluat și dezvoltat de urmași până s-a ajuns la o situație de singularitate tehnologică în care orice scenariu este posibil de întâmplat, dar imposibil de intuit. Acest lucru face necesară o ajustare continuă a omului modern la ideea de schimbare, nu la o anume modificare. Neuroștiințele studiază modul în care creierul uman reacționează la schimbări de zeci de ani, iar concluziile au fascinat prin noutate și prin deschiderile pe care le determină în domeniul educației, psihoterapiei, al andragogiei și medicinei recuperatorii.
Creierul uman este compus din neuroni conectați între ei prin sinapse. Cea mai mare parte dintre neuroni este organizată în neocortex, materia cenușie, care este reprezentat de stratul exterior al creierului, gros de câțiva milimetri, constituit din corpii neuronali și fibre nemielinizate, cu aspect neregulat, prezentând girusuri care asigură adaptarea la volumul cranian. Numărul de neuroni nu se schimbă pe parcursul vieții prin expunerea la experiențele de învățare, ceea ce se modifică în mod constant în creierul uman este numărul de conexiuni interneuronale care se formează prin învățare și memorare. Acest proces, denumit sinaptogeneză, funcționează după modelul descris de psihologul canadian Donald Hebb prin sintaxa „neuronii care se activează împreună se conectează împreună“ (1949): când mai mulți neuroni sunt activați simultan într-o situație, sinapsele dintre ei se întăresc și facilitează activarea întregii rețele neurale în viitor prin simpla stimulare a unuia dintre neuroni. Astfel se explică de ce învățarea generează schimbarea conexiunilor dintre neuroni și întărirea circuitelor neurale deja formate prin actualizare și activare frecventă. Pe lângă procesul de sinaptogeneză, învățarea favorizează fenomenul de neurogeneză pe tot parcursul vieții.
Deși până în anii 1990 neurogeneza era greu de demonstrat, când noile tehnici de imagistică au permis studiul creierului uman în detaliu aceasta a devenit o certitudine, în prezent fiind acceptată ideea conform căreia neuronii se pot genera în mod continuu în creierul adult. În cadrul unei cercetări din anul 2013, s-au utilizat tehnici de datare a vechimii neuronilor din hipocampul subiecților și s-a estimat că aproximativ 700 de neuroni sunt adăugați zilnic în hipocampusul drept și stâng, ceea ce înseamnă că o treime din hipocampus reprezintă neuroni formați prin neurogeneză de la naștere până la vârsta de 60 de ani (Spalding et al., 2013). Până în prezent, hipocampusul este singura zonă cerebrală în care a fost observat fenomenul de neurogeneză.
Creierul uman are o capacitate remarcabilă de reorganizare prin modificarea și întărirea conexiunilor interneuronale prin expunere continuă la provocări și experiențe de viață. Aceasta se numește neuroplasticitate. Fiecare stimulare a creierului prin informații care atrag atenția determină schimbări în structura cognitivă și declanșează restructurări sinaptice. O cercetare din 2004 a studiat un grup de adulți care au învățat și au exersat timp de trei luni să jongleze obiecte. Studiul creierului lor a indicat a o creștere în dimensiune a unei părți a neocortexului care este relevantă pentru percepția obiectelor în mișcare. La trei luni după încheierea cercetării și întreruperea jonglării, au fost examinați din nou și s-a contatat că zona corticală ce înregistrase anterior o creștere prin antrenamentul de trei luni a revenit la dimensiunea sa inițială. Întrucât creșterea înregistrată după antrenamentul de trei luni nu s-a datorat neurogenezei deoarece în acea zonă corticală nu există celule nervoase de tip stem, modificările dimensiunilor s-au datorat neuroplasticității (Draganski et al., 2004). Prin urmare, creierul are un potențial enorm de a se adapta și de a se schimba prin modificarea și întărirea conexiunilor prin antrenament și experiență, aceasta fiind principala modalitate prin care omul învață.
Așadar, cele trei principii de funcționare a creierului uman sunt totodată trei modalități esențiale prin care învățarea produce schimbări în creier. Din acestea decurg câteva idei de forță care pot prefigura modalitățile de gândire a educației pe toată durata vieții:
1. Creierul se schimbă constant odată cu învățarea și experiența pe parcursul întregii vieți. Inteligența unei persoane reflectă conectivitatea creierului prin învățare.
2. Învățarea este un proces automat al creierului, care se produce prin experimentarea situațiilor întâlnite în viața de zi cu zi, întărind conexiunile, formând obișnuințe, consolidând amintiri și îmbunătățind abilități.
3. Învățarea deliberată implică crearea și întărirea conexiunilor dintre concepte asociate, determinând restructurări cognitive.
4. Dezvoltarea neuroplasticității prin învățare continuă este un avantaj în terapie sau procesele curative în diferite perioade ale vieții, întrucât face posibilă schimbarea modelelor disfuncționale de gândire și comportament prin formarea unor noi moduri de gândire, de amintiri și abilități noi, care pot optimiza calitatea vieții.
5. Activarea permanentă a gândirii întârzie instalarea tulburărilor mentale ce duc la boli degenerative, pe de o parte, și îmbunătățesc calitatea vieții odată cu înaintarea în vârstă, pe de alta.
Prin urmare, învățarea a determinat schimbările din evoluția filogenetică a ființei umane de la începuturi până în prezent și a asigurat supraviețuirea speciei umane. În același timp, evoluția personală a omului a fost de la începuturi condiționată de capacitatea formată prin învățare de a reacționa rezilient în diverse situații. Se poate afirma că omul tuturor timpurilor a fost un veritabil Homo Discit Vitae, capabil să se reinventeze ori de câte ori s-a confruntat cu adversități, grație deblocării remarcabilelor resurse ale creierului prin experimentarea cu realitatea.
Alina Mihaela MUNTEANU – profesor, psiholog CMBRAE
Articol publicat în nr. 47-48 al revistei Tribuna Învățământului
