Este un adevăr (aproape) unanim acceptat, cel puțin formal, faptul că educația are o importanță fundamentală pentru individ și pentru societate. La marginea truismului, axioma, afirmată de mai toată lumea, de la omul simplu la politicianul care croiește destinul nației, fluturată pentru imaginea de sine sau ca stindard al programului politic, este însă deseori ignorată. Mulți, din spectrul politic și din restul societății, doar o clamează, dar în realitate nu cred în ea și în adevărul ei incontestabil – contestat, după situație, cu argumente de tot felul.
În campaniile electorale, candidații la demnitățile publice vorbesc de educație, se înflăcărează perorând despre rolul școlii și al învățăturii, ajungând, în momentele de transă și iluminare politică, să creadă în ceea ce spun publicului extaziat sau stupefiat. „La ei își cască ochii săi nerodul…“, răsună vorbele poetului… A discuta despre educație și importanța ei dă bine în fața maselor, care, periodic, își dau, credule, votul. Când parvin la putere – pentru că, inevitabil, cineva, bun sau rău, competent ori incompetent, tot trebuie să ocupe posturile vacante –, unii dintre foștii catindați, ajunși decidenți sunt traversați de alte revelații, mai grave, răcite de entuziasmul fulminant al viziunilor reformatoare, marcate de luciditate și de trezirea la responsabilitate în fața celor care și-au exercitat voința și de a căror soartă se simt adânc răspunzători. Și atunci constată că, deși e importantă, educația nu e profitabilă, nu aduce profit, bani la buget, pâine la popor, salarii și pensii, ci doar consumă și cheltuie, fără să producă beneficii vizibile, fără ca fructele ei să se vadă în coșul cotidian… Prin urmare, în fața altor priorități ale țării, învățământul poate să mai aștepte… Rezistă școala românească și cu 2-3% din PIB față de utopicul 6% prevăzut de lege. Ca și când legea e facultativă, în răspăr cu dictonul: „Unde-i lege, nu-i tocmeală“…
La nivelul societății, majoritatea cetățenilor sunt încredințați cu privire la importanța educației. Pentru toți cei trecuți prin școală, este de domeniul evidenței că, fără instrucție și educație, nu poți să faci mai nimic – temeinic, coerent, în baza unui plan. Sau poți, dacă lași totul la voia hazardului și a norocului… Există încă mentalități retrograde care văd școala doar ca pe ceva obligatoriu, dar nu esențial pentru succesul personal și „starea de bine“. (Tot se vorbește, din ce în ce mai mult, despre „starea de bine“ în educație.) Important este să „fii deștept“ sau/și „șmecher“, să știi „să te descurci“ și „să faci bani“. Iar dacă ai bani, ai totul, ce-ți mai trebuie carte? Mai importantă decât școala este „școala vieții“, care te învață lecția succesului fără mari eforturi și pierdere de timp. În sprijinul acestei poziționări vin și exemplele de „succes“ din spațiul public, difuzate intens de televiziuni și asumate ca modele de o parte a privitorilor. În paranteză, exemple per a contrario sunt luați uneori chiar profesorii, care „au carte“ („și la ce le folosește?“), „dar n-au bani“ și „se chinuie să trăiască din meditații“… Cei care promovează această filosofie sunt categoria cea mai vulnerabilă, cu educație precară sau lipsă. Din fericire, odată cu evoluția societății, astfel de înțelegeri și abordări rămân tot mai izolate și în urma civilizației.
Lumea de azi și societatea de mâine sunt de neconceput fără educație și tot ceea ce decurge din ea: cercetare, inovare, știință, cultură, cunoaștere. Trăim în Era Cunoașterii și a Tehnologiei Digitale și am intrat, aproape fără să ne dăm seama, mai jucându-ne cu ChatGPT, mai lăsându-ne aruncați de colo-colo în spiralele vortexului tehnologic (ce-am putea face?), în Epoca Inteligenței Artificiale, care a deschis a cincea Revoluție Industrială. Progresul se bazează pe educație și cercetare, motorul evoluției îl constituie cunoașterea. Dacă așa merg lucrurile la nivel comun, nu altfel se întâmplă în plan personal. Educația este șansa fiecărei societăți și a fiecărui individ la dezvoltare și evoluție. În afara ei, nu rămân decât (sub)mediocritatea, regresul, ratarea, eșecul…
Este un fapt încurajator că mainstream-ul în mentalitatea publică situează educația în topul priorităților. O atare recunoaștere este importantă, dar nu suficientă. Problemele și rezolvarea lor se află în optica și mâna celor care ne guvernează. Dar, dacă la început aceștia pledează și se angajează pentru educație, după ce iau frâiele puterii, își nuanțează discursul și atitudinea, retrogradând educația în ierarhia treburilor publice, cu varii explicații și argumente. Soluția este ca educația să fie nu numai recunoscută ca domeniu fundamental și factor al progresului, ci să și fie tratată ca atare. Asumată astfel, în conformitate cu statutul prevăzut de lege, ea trebuie să devină, într-adevăr, o prioritate națională, în jurul căreia să fie generat un Pact Politic și un Proiect Național pentru Educație. Un Pact a mai fost, dar a eșuat lamentabil… Poate că e timpul să mai facem o încercare, poate astăzi suntem, la nivel politic, mai înțelepți și mai responsabili decât ieri. Un Pact Politic ar crea cadrul realizării unui Proiect Național pentru Educație, cu șanse de a deveni Proiect de Țară. Perioada electorală oferă un moment cum nu se poate mai potrivit pentru astfel de inițiative. Dincolo de ea, intrăm într-o letargie și inacțiune fără speranță, până la următoarele alegeri… Pe trendul mentalității dominante pro educație, societatea ar trebui să se implice mai mult și să determine forțele politice să acționeze în sensul unui atare proiect. Deocamdată, cetățenii au puterea, prin dreptul lor de a vota. După, e prea târziu…
Țările cele mai puternice sunt țările educate. Perfect valabil este și raționamentul în oglindă cu semnul minus: țările slabe și subdezvoltate sunt țările cu sisteme educaționale precare. Dacă privim în jur, observăm fără efort că România mai are mult până să se poată numi educată. Sunt nenumărate elemente – în materie de instrucție, educație morală și civică, cultură generală, cunoaștere, mentalități, atitudini și comportamente, grad de civilizație – care ne țin încă departe de râvnitul statut. Totul depinde de ce ne propunem să facem din țara în care trăim, lăsându-ne inspirați de țările cele mai avansate ale Europei și ale lumii, care, deloc întâmplător, au și cele mai avansate sisteme educaționale. Cheile sunt în mâinile politicienilor, candidații de azi, decidenții de mâine. Dar și cetățenii, care, prin votul lor, îi trimit sau nu în funcții, au un cuvânt de spus. Din acest raport, se poate naște o sinergie națională pentru educație.
