Interviu cu acad. Nicolae-Victor Zamfir, vicepreședinte al Academiei Române: „Rolul educației este mai important decât oricând“

Cred că în formarea unui om cei șapte ani de acasă și școala elementară contează enorm

Stimate domnule academician, care sunt valorile pe care le-ați deprins din familie? Ce au însemnat pentru dumneavoastră educația, cei șapte ani de acasă? Ce ați învățat de la bunici și de la părinți pentru viață, pentru dezvoltarea dumneavoastră?

Cred că în formarea unui om cei șapte ani de acasă și școala elementară contează enorm. După aceea, și în liceu, și în facultate, interacțiunea cu dascălii îți formează personalitatea. Însă, într-adevăr, caracteristicile de bază le obții în cei șapte ani de acasă.

Părinții i-am avut mai în vârstă, erau foarte grijulii, iar mama, fiind cadru di­dactic, s-a concentrat pe educație foarte mult, pe principiile fundamentale, pe responsabilitate, pe dragostea față de știință. Întâi a fost dragostea față de aritmetică și apoi s-a transformat în dragostea față de matematică. Responsabilitate și cinste. Cred că acestea au fost, dacă ar fi să rezum. Să fii cinstit și cu tine însuți, și cu cei cu care interacționezi.

Am învățat să nu fiu la extreme, să nu am accese de decizii neraționale

Faptul de a avea mama învățătoare a fost o șansă… V-a apropiat mai mult și mai sistematic de carte, de universul învățăturii…

Probabil că și mamele care au alte profesii inspiră același lucru, dar aici eu am legat situația de profesia mamei care, educând zeci de generații, avea o experiență mare. Și cred că ce am apreciat foarte mult a fost toleranța față de năzbâtiile copilăriei acasă. La școală era mai dură. Deci, știu că am făcut escapade, năzbâtii, și totuși am fost tratat cu mult discernământ.

Ați învățat ceva din această atitudine, din acest echilibru?

Am învățat acest lucru și în viața mea: să nu fiu la extreme, să nu am accese de decizii neraționale. Să gândesc mult ­înainte de a lua o decizie, să colaborez și să ascult interlocutorul. De asemenea, am învățat să transmit informații în mod logic și sintetic. Și, nu în ultimul rând, să fiu echilibrat ca părinte!

Am citit enorm din literatura română, literatura străină, tot ce era pe piață

Când ați descoperit cartea ca obiect, ca univers, când ați început să citiți cu pasiune?

Mi-au plăcut poveștile sau cărțile încă, probabil, de la 2-3 ani. Întrucât trebuia să stau la dispoziția tatălui, ca să îmi citească povești și nu era totdeauna dispus, pentru a evita rugămințile acestea, am învățat să citesc la cinci ani. Nu exista TV pe vremea aceea, filmele veneau rar la cinematograful din sat, încât la țară, în afară de hoinărit, era numai cititul. Cred că am citit mii de cărți. Vă dau un exemplu, eram în clasa a IV-a, a V-a, când am citit continuu Toate pânzele sus, care are câteva sute de pagini. Au fost o zi și o jumătate de noapte în care am citit continuu. Am citit enorm din literatura română, literatura străină, tot ce era pe piață. Cadourile cu diferite ocazii constau în cărți. Pe urmă, încet-încet, datorită preocupărilor vieții profesionale, am dimi­nuat cantitatea de citit.

Am avut șansa unor profesori extraordinar de talentați

Ați urmat un liceu de prestigiu, An­­drei Șaguna din Brașov. Ce vă amintiți din liceu? Ce au însemnat profesorii în formarea dumneavoastră?

Aici trebuie să vă spun că am fost niște privilegiați, generația mea, sau răs­fățați, aș putea spune. Am intrat la liceu și chiar când am intrat la liceu, ministrul Malița a introdus noțiunea de „clase speciale“. Și fiecare județ și-a organizat o clasă specială pe un anumit domeniu. Clasele speciale funcționau după următorul principiu: aveai toate materiile ce­­lelalte, dar la o materie erai mai pregătit. Și județul Brașov a organizat o clasă specială de fizică la Liceul Andrei Șaguna, în acele timpuri Liceul nr. 1 din Brașov, în care s-au strâns din tot județul cei cu re­zultatele școlare cele mai bune și doritori să facă fizică. Încât am fost niște răsfățați la liceu, aceasta era politica liceului, politica directorului, profesorul Toma; am fost ținuți pe brațe și am avut șansa unor profesori extraordinar de talentați.

Conducerea liceului a încercat să fie la înălțimea cerințelor de clasă specială și am avut profesori de matematică și fizică foste cadre didactice universitare: la ma­tematică, domnul și doamna Banea, la fizică, profesorul Hermann Lang, care ne-a fost și diriginte și ne-a influențat foarte mult în devenirea noastră ca adolescenți…

La fizică, ajunsesem să facem cursuri de anul 1, 2 de facultate, noi le făceam la liceu. Participam, eram încurajați să mergem la olimpiade școlare și am ajuns la fazele naționale ale olimpiadelor… Am avut un coleg, Radu Gologan (în prezent Președintele Societății de Matematică din România), în lotul internațional de matematică, care a câștigat medalie în fiecare an. Sigur, acum se iau multe me­dalii, dar atunci eram apreciați de societate, de școală, de colegi prin faptul că participam. Eu, personal, am fost împreună cu un coleg de clasă în lotul internațional de fizică și asta ne încuraja. Odată ce ai responsabilitatea unei faime, tre­buie să ți-o susții.

Am avut profesori și de celelalte ma­terii care au știut că noi eram ocupați cu fizica, cu matematica, dar, fără să pună prea multă presiune, totuși ne-au învățat noțiunile necesare și ne-au făcut să înțelegem că ne trebuie și cultură generală.

Am dat după aceea Bacalaureatul într-o singură zi, fiind o lege specială în acest sens. Am intrat la facultate fără examen. Asta creează, vă spun, o responsabilitate. Nu poți să te faci de rușine – ca și în școala elementară. Când ești premiant, nu prea poți să mai faci prostioare, pentru că te aștepți ca lumea să te aprecieze, nu să te critice.

Profesorul foarte bun m-a făcut să îndrăgesc fizica

Cum v-ați îndreptat spre fizică? Cum s-a născut această pasiune, care a devenit o profesie?

Datorită profesorilor. Cred că foarte mulți dintre colegii mei au ales așa. Uitați-vă, de exemplu, câți matematicieni de marcă are România. Pentru că foarte mulți profesori de matematică sunt talentați și știu să transmită elevilor, copiilor dragostea de matematică. Așa se face că în România se produc matematicieni de marcă. Noi am avut noroc, cum am spus, de un profesor excepțional de fizică, sigur, și de matematică. La olimpiadă, participam și la fizică, și la matematică. La fizică am reușit să merg la faza națională, să iau premii. La matematică nu, și am ales între fizică și matematică. Cu toate că profesorii au fost la fel de inspiraționali, ca să spun așa. Am ales fizica. Deci, profesorul foarte bun m-a făcut să îndrăgesc fizica.

Am avut un set de cadre didactice de elită

Ce a însemnat universitatea pentru formarea dumneavoastră? Ce vă amintiți despre profesorii din studenție?

Iarăși, cred că am avut noroc. Am avut profesori excepționali. De exemplu, toate fizicele teoretice, care erau în anul unu, doi, trei, patru, le-am făcut cu profesorul Șerban Țițeica. Academicianul Șerban Țițeica era un dascăl deosebit și modul în care ne-a format gândirea în fizică a fost determinant în formarea mea ca fizician. Am avut un set de cadre di­dactice de elită. A fost și academicianul Ioan Iovitz Popescu, în perioada aceea a devenit decan. În 1971, au fost mișcări studențești și au introdus o atmosferă pentru acel timp, aș spune, liberală. Eram studenți, puteam vorbi, nu era strictețea care fusese și avea să urmeze… Și asta ne-a format ca oameni, ca personalități.

M-a ajutat foarte mult dragostea de a interacționa cu cei care voiau să învețe fizică

Ce s-a întâmplat după ce ați absolvit universitatea?

Aici au fost probleme. Reforma învățământului gândită atunci, înainte de reforma culturală, a fost să formeze cadre de cercetare. Programa universitară a făcut astfel încât să fie așa-numitul „3 plus 1“ pentru cariera didactică în învățământul preuniversitar și „3 plus 2“ pentru cei care doreau să devină cadru di­dactic universitar sau cercetător. După 3 ani, ne-am împărțit în două categorii pentru specializare în diferitele domenii ale fizicii. Am ales „3 plus 2“. Așadar, cariera de cercetător. Când am ajuns în anul 4, în anul 1974, deci eram în primul an de specializare, s-a dat o lege că nu mai ai voie în cercetare și învățământ superior, trebuie să mergi în producție. Și în anul 5, cei cincizeci de colegi, împărțiți în șapte domenii ale fizicii, ne-am trezit că nu mai aveam voie să facem ce ne-am dorit. Cred că au avut discernământ cei care au fost în Ministerul Învățământului în perioada aceea și au zis că „nu putem să-i trimitem chiar la țară, se pierd. Ei vor vrea să țină legătura cu institutele de cercetare“. Și am avut 50 de posturi în învățământ în București. Și sigur că asta ne-a avantajat. După stagiatură, aproape toți ne-am dus în cercetare. Am avut avantajul că, având diploma de merit, am putut să aleg printre primii, am ales liceul Neculce, mi s-a părut un liceu bun, și am fost profesor. În perioada aceea m-a ajutat foarte mult dragostea de a interacționa cu cei care voiau să învețe fizică. Lu­­cru care mi-a folosit și ulterior, când am predat la Universitate. După aceea, am dat un concurs de admitere la Institut la Măgurele și mi-am început activitatea de cercetător.

La Yale am avut poziția de Research Professor

Dacă ar fi să trecem în revistă cele mai importante momente ale formării dumneavoastră, pe care le-ați scoate în relief?

Școala elementară foarte serioasă, deși am făcut la țară, Tohanul-Vechi din Zărnești, dascălii extrem de responsabili, atmosfera din școală foarte propice formării. Apoi liceul, așa cum v-am spus, am avut șansa și de specializare în domeniul fizicii, dar și de o atmosferă specială. Profesori extraordinari la liceul Șaguna. La facultate, de asemenea, oameni care ne-au inspirat dragostea față de meseria de fizician. Apoi am avut șansa să lucrez în grupul de fizică nucleară experimenta­lă, al profesorului Marin Ivașcu, unul dintre cei mai buni fizicieni din Institutul de Fizică Atomică. După ’89, am avut șan­sa să plec în februarie 1990, am fost plecat doi ani, am lucrat în grupul profesorului Peter von Bretano, de la Institutul de Fizică Nucleară din Cologne, un om deosebit, de la care am învățat mult. Nu atât fizică, fizica deja o învățasem în Ro­mânia, ci modul de a fi cercetător, de a mă integra în comunitatea internațională.

Și apoi, de acolo, am avut șansa să îl cunosc pe profesorul Richard Casten, care m-a invitat în Statele Unite. Întâi am fost pentru un an, apoi pentru trei și așa am petrecut 12 ani în SUA. Am fost la Brookhaven National Laboratory din Long Island New York, în grupul condus de profesorul Casten, apoi la Universitatea de la Yale, tot sub conducerea profesorului Casten. De la ultimii doi, Peter von Bretano și Richard Casen, am învățat ce înseamnă să fii fizician de anvergură și cum trebuie să te comporți și cu studenții. Bazele fizicii le-am învățat în România, probitatea științifică am învățat-o în România. În Germania și în Statele Unite am învățat „să mă comport internațional“, să lucrez în marile colaborări internaționale la teme de mare actualitate.

La Yale am avut poziția de Research Professor, în care eram cu baza în cercetare, cu dreptul de a preda. Sigur că am ales și să predau, și am predat și la undergraduate students, la cei de la programul de licență. Am predat fizică, la pre-med; cei care se duceau la medical school trebuia să ia cursuri de fizică în colegiu și am predat la acești studenți. Și apoi și la graduate students, la studenții de la fizică, fizică nucleară experimentală. Și mi-a plăcut enorm de mult. Avantajul de a preda la studenții de la fizică a fost și că am putut să atrag viitori colaboratori, care pe urmă au venit și au lucrat împreună cu mine în grup.

România este acum pe harta mondială a cercetării științifice

Să vorbim acum despre proiectul ELI – Extreme Light Infrastructure. Știu că ați avut contribuția esențială în a aduce acest proiect în România. Ce a însemnat, ce înseamnă ELI pentru cercetarea românească?

Vă voi răspunde puțin mai detaliat. În 2004, venind acasă, în fiecare an veneam acasă în vizită, am fost primit de secretarul de stat pentru cercetare în timpul acela, profesorul Gheorghe Popa, fostul Rector de la Universitatea din Iași. Și m-a întrebat dacă nu aș fi dispus să mă întorc în România. Nu venisem cu gândul acesta, dar mi-a trezit o posibilitate. Copiii îmi plecaseră de acasă, terminaseră școala, terminaseră și facultățile. Mă gândeam de ce să stau în Statele Unite, să predau la studenți de altă naționalitate, nu doar americani, dar și coreeni, și nemți, și chinezi, în loc să mă duc acasă să ajut locul care m-a format. Mai ales că, mergând în vizită la Măgurele, plecam plângând. Știam ce fusese Institutul ­înainte de 1990, iar în 2004 arăta deplo­rabil. Parcă era un film de apocalipsă, ruine, mizerie.

M-am gândit că, în ultima parte a activității mele, măcar să-mi aduc și eu contribuția. Poate sună bombastic. Însă trebuie, la un moment dat, să plătești niște datorii. Lucrând în străinătate, am văzut că tot ce îmi trebuia mie ca fizician, de fapt, învățasem în România. Și nu eram cu nimic mai prejos decât colegii mei educați în țări dezvoltate. Trebuie să îți aduci o contribuție la dezvoltarea locului care te-a format. Poate că nu reușești, dar măcar ești cu sufletul împăcat că ai încercat să faci ceva.

Și am acceptat. Am dat concurs, am obținut postul de director general și am venit în Institut, și în anii următori Institutul s-a schimbat complet. Nu vă gândiți că eu am făcut munca celor o mie de oameni care sunt acolo. Nu. Singurul lucru a fost să îi mobilizez, să le coordonez energiile și acțiunile. Îi cunoșteam pe cei mai mulți, de când mi-au fost colegi, am ținut legătura, plus că știam calitatea lor. Știam că sunt oameni și fizicieni buni, performanți, dar atmosfera era de așa fel încât nu reușeau să iasă din ea. Și, încet-încet, și cu sprijinul secretarilor de stat pentru cercetare, în special profesorul Anton Anton, care a avut calitatea că a ascultat argumentele, am reușit să refacem infrastructura Institutului, să aplicăm la proiecte de anvergură.

În plus, eram conștient de faptul că știința este universală. Nu poți să fii izolat! Deci trebuia să participăm la marile proiecte internaționale. Am militat și am reușit să intrăm în organizații europene, precum Organizația Europeană pentru Fizică Nucleară. Am participat la proiecte europene de colaborare în domeniu, am intrat în colaborările internaționale, am devenit membri la CERN (Centrul European de Cercetări Nucleare). Sigur, a du­­rat mult, pentru că nu a fost ușor să convingem și autoritățile române, și pe cele de la CERN că merităm să fim membri. Am fost co-fondatori ai marelui Proiect F.A.I.R. – Facility for Antiproton and Ion Research în Darmstadt. Deci eram conștient de faptul că trebuie să ne integrăm în cercetarea internațională.

A venit la un moment dat ideea să participăm la acest proiect, Extreme Light Infrastructure (ELI), care, în 2009, a fost aprobat de Comisia Europeană ca fiind unul dintre proiectele de infrastructură de anvergură. Am considerat că trebuie să participăm! E important să participi la mari centre internaționale, dar acestea sunt cu sediul în altă parte și deci ne ducem noi să ne aducem contribuția la aceste centre. Am considerat că suntem la stadiul în care avem suficientă forță și științifică, și managerială, și socială încât să găzduim și noi un centru in­ternațional. Pe un segment, sigur că nu poți să ai de toate, dar pe un segment putem. Avem tradiție și în domeniul laserelor, și în domeniul nuclear, și am venit cu ideea să folosim laser de mare putere în domeniul nuclear, încât să îmbinăm două domenii de tradiție și de forță din România. Și așa a venit ideea. A durat cam 2-3 ani să convingem Comisia Europeană că merităm și că putem să ducem acest proiect la bun sfârșit, și așa am ajuns la proiectul Extreme Light Infrastructure – Nuclear Physics ELI-NP. Sigur, a fost decizie politică de a aloca 300 de milioane de euro construirii unei noi infrastructuri de cercetare, și fără sprijinul Guvernului nu am fi reușit. Am încercat și eu cred că am reușit să cheltuim cu responsabilitate acești bani și România este acum pe harta mondială a cercetării științifice.

Laserul este un instrument de mare anvergură, care poate să schimbe multe domenii ale științei

Despre situația de față a proiectului ne puteți spune ceva?

Eu nu mai sunt de trei ani de zile acolo, însă am condus diferitele faze ale proiectului. O fază a fost construcția, care s-a terminat în 2015, la timp, în buget, cu parametrii care o fac unică din multe puncte de vedere. De exemplu, energia geotermală, stabilitatea parametrilor de mediu ambiant în sălile experimentale, stabilitatea deosebită a platformei unde este amplasat laserul de mare putere.

Încă o dată, nu noi, cei de la Institut, le-am făcut. Dar prin parteneri, cu partenerii noștri, am știut care ar trebui să fie cerințele, am ales acei parteneri tehnici care să ne facă proiectul și apoi realizarea și tehnica, astfel încât clădirea a ieșit perfectă. Perfectă din multe puncte de vedere și sofisticată, complexă, răspunzând cerințelor noilor instrumente de anvergură, laserului de mare putere. Care, de asemenea, s-a realizat în 2020, la termen și fără să cheltuim niciun ban în plus, …nici în minus.

Am fost extrem de bucuros că în 2010 am făcut un buget realist, în sensul că am realizat cu acei bani tot ce ne-am propus, exact așa cum a fost prevăzut.

În 2020, la finalizarea construcției laserului, am atins un record; în perioada aceea, când cel mai puternic laser din lume era de 2 petawatti (2PW). Petawatt înseamnă un milion de miliarde de watti. Iar noi ne propuseserăm să fie de 10 PW. Deci, 1 urmat de 15 zerouri: 10 la puterea a 15-a watti. Laserul de la Măgurele are 10,4 PW. Este cel mai puternic din lume cu un factor de 5. Puterea acestui laser este egală cu a 10-a parte a întregii puteri a Soarelui pe Pământ.

A fost realizat de o firmă mare, de prestigiu, firma Thales. A fost, însă, o permanentă interacțiune între cercetătorii noștri și cei de la Thales, astfel încât atunci când s-a finalizat „cursul de condus“ a fost mult mai ușor.

Laserul este un instrument de mare anvergură, care poate să schimbe multe domenii ale științei. Nu se știe, de fapt, ce se întâmplă la interacțiunea fasciculului laser cu materia. Forța e atât de mare, a razei, a fasciculului laser, forța cu care acționează asupra particulelor, încât nu știe nimeni, deocamdată, ce se întâmplă acolo. De aici pot fi descoperite noi fenomene, noi legi ale naturii și în consecință noi aplicații.

Potențialul lui științific este enorm. Plus aplicații, am făcut o serie de propuneri de aplicații în medicină sau în gestionarea deșeurilor radioactive. A venit COVID-ul și ne-a contactat președintele Universității George Hopkins, universitate care e cunoscută pentru cercetările medicale, să colaborăm pentru a folosi acest laser în dezvoltarea imagisticii de fază. De fapt, într-un fel de radiografii foarte precise ca să determine leziunile pulmonare provocate de Covid. Imagistica de fază constituie viitorul radiologiei în medicină. Imagistica de fază, spre deosebire de imagistica clasică bazată pe modificarea intensității radiației X la trecerea prin țesuturi, folosește modificarea fazei radiației X la trecerea prin țesuturi.

Am vorbit de cercetare. În 2021, au început unii să spună că vorbim de fantezii. Cercetarea niciodată nu e fantezie. Întâi pare fantezie, dar pe urmă, după ce se investesc efort și imaginație, sunt sigur că vor exista și rezultate… Și eu, ca fizician nuclearist, am fost convins că tratarea deșeurilor radioactive este o aplicație posibilă a fasciculelor laser de mare pu­tere. Tratarea deșeurilor radioactive este o problemă enormă a societății moderne, pentru că, dacă s-a rezolvat problema tratării deșeurilor radioactive, s-a rezolvat problema energiei verzi. Deci energia nucleară ar fi nu numai sustenabilă, dar nu ar mai avea societățile reticențe în a o folosi. Și s-ar putea găsi o metodă, folosind acest laser de mare putere, să tratezi deșeurile radioactive de lungă durată. Noi am venit cu propunerea aceasta și acum văd că sunt laboratoare în lume care vin cu aceleași propuneri. Asta înseamnă că am fost realiști în această situație.

Deci, laserul este funcțional și aș­teaptă să fie folosit…

Sigur că da. De 4 ani, de când e gata, trebuie să fie folosit eficient. Sunt impe­rios necesare efectuarea continuă de experimente, publicarea rezultatelor în revistele de specialitate, atragerea de cercetători din întreaga lume pentru inițierea unor colaborări internaționale de anvergură.

O reformă nu se face numai de dragul de a schimba

Să trecem acum de la cercetarea avansată, la învățământul de azi, de la ELI la catedră… Cum vedeți educația românească din punctul de vedere al calității, al eficienței, al performanței? Care vi se par că sunt cele mai importante probleme și dificultăți ale acesteia?

Aș vrea să mă depărtez de sintagma „pe vremea mea“, dar nu reușesc. Tre­buie să ne raportăm la faptul că am trecut printr-o școală și am trecut printr-un sistem, am o experiență din acest punct de vedere. Și prin faptul că sunt în domeniul academic, mă interesează și mă implic. O reformă nu se face numai de dragul de a schimba. Trebuie analizat profund, păstrat ceea ce a fost bun și introdus schimbări care să nu afecteze generații întregi. În învățământul din România au fost în istorie o serie întreagă de lucruri bune. Schimbările dese de for­mă, de genul schimbării structurii anului școlar din trimestre în semestre și apoi în module, sau de fond, fără a analiza im­pactul – programe și discipline noi, nu fac decât să bulverseze întreaga popu­lație școlară.

Cred că problemele în educație sunt de două feluri. Cea mai importantă o constituie statutul cadrului didactic. Știu din experiență, v-am spus, am copilărit la țară, cadrele didactice erau persoane extrem de respectate în sat. Învățătorii, profesorii, erau extrem de respectați și asta crea și responsabilitate. După cum se spune, intelectualii satului sunt notarul, învățătorul și preotul. Aici nu aveam notar, dar erau cadre didactice, învățătoare, care educaseră jumătate din sat, extrem de responsabile în a-i educa pe copii. Cred că aproape o treime din clasă, din satul respectiv, am ajuns să facem facultate. Asta înseamnă că a fost o responsabilitate din partea celor care ne-au educat.

Apoi, știu conceptul lui Spiru Haret că un profesor în universitate trebuie să aibă venitul unui moșier mediu. La fel, venitul unui dascăl de școală trebuie să-i asigure un trai decent. Deci, ceea ce știm este că școala între cele două războaie la noi s-a dezvoltat extraordinar de bine. Și baza este școala elementară. Deci, de acolo trebuie plecat. Atunci s-au făcut școli, s-a investit în statutul profesorului. Statutul e nu numai prin salariu, dar e și prin salariu, pentru că dacă profesorul câștigă cât o femeie de serviciu, mai ales în lumea materială, mercantilă de astăzi, lumea nu mai respectă dascălul. Similar este și statutul profesorului universitar. Nu aveam curajul, când eram studenți, să tăiem calea unui profesor sau să discutăm ireverențios. Deci, aveau un statut. Și mie mi se pare că statutul cadrului didactic s-a deteriorat. Poate că statutul a fost dat de financiar, dar pe urmă și partea de considerare a societății. De respect al societății. Un profesor trebuie respectat, pentru că face educație copiilor, nepoților noștri, de la elementar până la facultate. Așa cum respectăm medicii că au grijă de sănătatea noastră. De fapt, trebuie să ne respectăm unii pe alții.

Și vă spun, am văzut politicieni care își dau cu părerea despre învățământ în universitate, despre cercetare, numai prin faptul că și-au luat și ei un doctorat, nu știu cum, sau au o poziție de cadru didactic, dar asta nu le justifică atitudinea că ei știu totul. Trebuie să știi unde ți-e locul. Și au stricat mult acești politicieni. Faptul că politicul s-a băgat în academic și au vrut să-și ia titluri universitare, și doctorate, și poziții de profesori, fără să merite, a fost un lucru rău. Și de aici și lipsa lor de respect față de cei care sunt profesori universitari sau dascăli adevărați. Deci, cumva, una dintre cauzele situației, nu știu, n-aș numi-o dezastruoasă, dar a situației proaste a învățământului românesc este dată într-un fel de statutul cadrului didactic.

A doua problemă este modul în care s-au elaborat manualele. Nu știu care este mecanismul de atribuire ca autor de manuale, dar s-a dat unora care nu au niciun talent didactic, nu au niciun talent științific. M-am uitat peste unul din ma­nualele de fizică și m-am îngrozit. Dacă eu aveam manualul acela de electricitate, pe care l-am citit din întâmplare, nu alegeam fizica, fugeam de fizică. Cred că mă duceam la uman după ce am văzut acel manual. A fost făcut de cineva care nu are nimic de-a face nici cu fizica, nici cu predatul fizicii.

Și cred că sunt multe dileme. Eu v-am spus ce am văzut. Deci, manualul, partea de curriculum este extrem de importantă. Văd peste tot, când mai citesc, văd că se înființează sau se inițiază tot felul de materii care vă spun că nu știu ce înseamnă. Educația trebuie făcută pe științele de bază, care s-au dezvoltat istoric și există niște reguli logice de predare a lor. Matematică, fizică, chimie, istorie, geografie și așa mai departe, le știm pe toate. Interdisciplinaritatea vine după ce știi disciplinele. Nu le încurci.

Faptul că se fac niște discipline acum, se combină… Dacă nu ai baza, nu ai cum să faci. Eu nu vorbesc despre ce facem în activitatea de cercetare, sigur că acolo in­­terdisciplinaritatea este foarte importantă. Dar educația trebuie făcută pe niște direcții foarte clare. Sigur că trebuie fă­­cute și educație economică, și educație civică. Noi pe acestea le făceam la dirigenție. Dirigenția era pentru a se face educație. Școala altfel! Din câte aud po­vești de la colegi, copiii mei sunt mai mari, nu mai sunt la școală, dar e vacanță… Școala altfel e vacanță.

Ar trebui ca toate tipurile de educație să fie introduse într-o oră de dirigenție, în care dirigintele are rolul să facă educație. Noi, la dirigenție, la fiecare oră, săptămânal, aveam invitat un specialist ­într-un domeniu. Deci nu introduci tot felul de materii în detrimentul materiilor de bază. Că dacă am avea 12 ore de școală pe zi, atunci e sigur că putem să mai introducem. Dar trebuie să menținem cel mult 5-6 ore pe zi, nu? Ce-am început? Tu le scoți pe cele de bază și bagi niște chestii pe care nici profesorii nu știu cum trebuie să le predea. Deci, acestea sunt cele două motive.

Nu în ultimul rând, este rolul infrastructurii școlare. În ultimii ani aceasta s-a modernizat considerabil și trebuie continuat. Școala din Tohanul Vechi, unde am urmat cursurile elementare, este astăzi de nerecunoscut. Preocupă­rile Primăriei Zărnești, ale conducerii școlii, au făcut ca acea clădire, veche de 200 de ani, să fie un loc propice de educat copiii.

Trebuie ajutați oamenii nevoiași. Trebuie mărită baza de absorbție

Ce măsuri de ordin social, pentru susținerea accesului la educație vi se par necesare?

În general, într-un stat, mai ales într-o economie de piață, fiecare are opțiuni și alegeri, poate să dirijeze prin reguli și mai ales cu reguli financiare. Și mă gândeam, de exemplu, dacă vrei să pregătești oa­menii într-un domeniu, dai burse în ace­le domenii și pui cost la pregătirea universitară, la cele care nu te interesează pe tine ca societate, ca stat. Deci trebuie considerată „valoarea de întrebuințare“, și nu numărul doritorilor. De asemenea, trebuie ajutați cei care nu își permit fi­nanciar să meargă la școală. Nu mai pu­­tem să ne întoarcem pe vremea lui Moromete ca un părinte să-și vândă pământul ca să trimită copilul la școală. Îi dai o bursă și unuia din nu știu care sat. Că aici e problema. Noi în facultate jumătate eram de la țară. Acum, dacă te uiți, la orice facultate, toți sunt din mari orașe. Foarte puțini sunt de la țară, pentru că nu au posibilitatea. Cine să plătească sute de euro pentru a închiria o cameră? Toți depind de părinți. Dacă nu au părinți care să fie așezați, nu au cum să stea în București. Eu știu că populația din me­diul rural a scăzut relativ față de ce a fost acum 60-70 de ani. Dar încă este o populație mare la sate. Dacă luăm românii celebri, foarte mulți provin de la țară. Că dacă nu ar fi fost satul, nu am mai fi avut scriitori celebri, nu am mai fi avut savanți celebri. Noi nu mai aveam așa ceva. Deci noi pierdem o bază. Trebuie făcut ceva încât să se dea burse celor nevoiași.

Academia Română are un sistem de burse, are 10 burse pe an, 12 de fapt, că am introdus și Moldova, în care criteriul principal în a discuta candidaturile este venitul familial. Și pe urmă, sigur că dintre aceștia trebuie luați cei care merită. Cel care are nota 10 în școala generală are prioritate față de cel care are 7. Sunt foarte mulți din dosarele care vin, sunt oa­meni cu câte patru copii în școală și ei au venit de 5.000 de lei împreună, doi pă­­rinți, pe lună. Vorbim de salariul brut. Deci, acolo trebuie date burse. Am văzut că s-au dat burse, tot fie depinzând de medie, dar s-au dat la grămadă. Celui care are 20.000 venit familial, nu-i mai dai bursă, că nu are nevoie. Sigur că, dacă ar fi bani suficienți, trebuie să-i dai și lui recunoaștere. Dar cel care merită are re­­cunoaștere internațională, are diplomă la olimpiadă. Deci, are altfel de recunoaștere. Dar trebuie ajutați oamenii nevoiași. Trebuie mărită baza de absorbție.

Statul trebuie să asigure întărirea corpului didactic prin mărirea numărului de absolvenți care își aleg cariera didactică

Ce se poate face, în acest cadru, cu privire la susținerea și consolidarea carierei didactice?

Statul trebuie să asigure în primul rând întărirea corpului didactic prin mă­­rirea numărului de absolvenți care își aleg cariera didactică. Burse și făcut contract cu statul. Așa ar trebui și în cazul medicilor, să se facă un contract. Din moment ce eu îți asigur 20 de ani de educație, după aceea vreau să lucrezi în societate. Tre­buie să lucrezi și în societatea care te-a plătit. Nu poți să fii absolvent și ai plecat. Iar noi am deschis granițele. Am deschis granițele și au plecat intelectualii. Nu sunt singurii. Au plecat și cei care muncesc în agricultură, care muncesc în alte domenii. Dar eu vorbesc de intelectuali, care au plecat cu zecile de mii. În concluzie, trebuie mărit numărul dascălilor atât în învățământul preuniversitar, cât și în cel universitar. Și apoi trebuie acționat pentru creșterea calității lor.

În țările dezvoltate, salariile celor din sistemul de educație sunt decente

O condiție materială mai bună, o salarizare mai bună ar crea cadrul unei selecții mai bune a profesorilor la catedră și promovarea pe meritocrație?

În țările dezvoltate, salariile celor din sistemul de educație sunt decente. Trebuie să ții pasul cu economia de piață. În momentul în care un absolvent de fizică se angajează fizician într-o fabrică, tu ar trebui să-i oferi în învățământ salariul echivalent salariului său. Asta e competiția. La profesorii universitari ar trebui să avem salarii echivalente cu cei care lu­crează în marea industrie.

Trebuie lăsate comunitățile să coordoneze, să controleze, să decidă

Deci salariile ar fi o soluție pentru creșterea calității didactice…

Și asta, dar nu numai asta. Ar trebui să mai fie ceva. E mult prea centralizat totul, mult prea centralizat. Trebuie lăsate comunitățile să coordoneze, să contro­leze, să decidă. Tot timpul este fie controlul ministerului, fie intervenția inspectorilor județeni. Trebuie întărită responsabilitatea comunităților și a conducerilor locale. Odată cu întărirea statutului so­­cial al dascălului, crește și responsabilitatea acestuia față de comunitate. De asemenea, procesul educațional are nevoie de stabilitate, schimbările dese și bruște perturbă iremediabil sistemul.

A fost un pericol și când au apărut filmele și totuși societatea s-a autoreglat

Ați spus cât de importantă a fost lectura în formarea dumneavoastră, încă de copil. Copiii și tinerii de azi nu prea mai citesc, în schimb sunt atașați de gadget-uri, de internet, de rețele sociale. Ce ar trebui să facem noi ca familie, ca școală, ca societate să-i atragem în universul cărții și al lecturii?

Da, aici e o întrebare. Răspuns nu am. E o întrebare pe care toți ne-o punem. Cei care avem copii și nepoți. Aceste mijloace electronice au fost făcute de niște genii care au cunoscut fantastic ființa omenească. Uitați-vă la telefoanele acestea, ce facilități au introdus, astfel încât orice om, de 10 ani, de 20 de ani, de 50 de ani, chiar copil de 4 ani, e pe telefon. Au știut să pună acele facilități cu care sunt atrase ființele umane. Nu ne putem opune.

Trebuie găsite mijloace să educăm și să transmitem moștenirea culturală și științifică a umanității prin alte mijloace… Cred că acesta a fost un pericol și când au apărut filmele. Pentru că e mult mai ușor să vezi un film ca Război și pace decât să citești. Sau Ana Karenina ori Frații Karamazov, cărți mari, care nu sunt ușor de citit. Pe când așa, două ore și gata, am aflat povestea! A fost un pericol și când au apărut filmele și totuși societatea s-a autoreglat. Și eu sunt sigur că se va autoregla și acum. Nu trebuie să plângem soarta generațiilor viitoare că nu e chiar așa, găsesc ei soluții. Însă sigur trebuie încercat, trebuie făcut ceva.

Nu știu care ar fi soluția de încurajare a lecturii. Statul, comunitățile, dascălii trebuie să facă… Piesele de teatru, teatrul trebuie să fie accesibil tuturor. Poate discuții, dezbateri, cluburi. Vă dau un exemplu, am găsit ChatGPT. M-am jucat și eu ca să văd. Și am dat o întrebare. Care sunt asemănările și deosebirile dintre Moromete și Ion al lui Rebreanu? Mi-a dat un referat elaborat cu care cred că îmi luam doctoratul. Sigur că el are în baza de date tot felul de studii, tot felul de chestiuni critice și el a luat de acolo, că nu inventa. El a luat ce a găsit în baza lui de date. Dar, de exemplu, poți să faci o dezbatere pe tema aceasta cu copiii, dar, sigur, profesorii au un rol foarte mare.

Sunt foarte multe exemple în care școlile organizează activități extrașcolare extrem de educative și de atractive

Considerați, prin urmare, că școala are un rol importat în încurajarea lecturii…

Școala, desigur, și unele ONG-uri. Dar, vă spun, pozițiile trebuie analizate atent. „Drumul spre iad e pavat cu intenții bune“. Am asistat la o poziție, când a fost cu Legea lui Funeriu, au fost discuții foarte multe legate de legea învățământului. Reprezentantul unui ONG a pledat pentru scoaterea autorilor români din programa școlară. Era foarte indignat că, în loc să predăm copiilor Shakespeare, și Schiller, și Goethe, predăm Coșbuc, care nu e la același nivel. Știm cu toți că nu e la nivelul lui Goethe. Știm clar, nu e ni­meni… Dar asta nu înseamnă să-l scoatem din cultura noastră și din educație. Poți să faci Schiller dacă faci germană sau dacă faci limbi germanice.

Deci sunt și atitudini ale unora care duc la extrem, la anularea, anihilarea sau desconsiderarea culturii naționale, că noi nu suntem la nivelul lui Shakespeare. Nu suntem la nivelul lui Shakespeare, dar există civilizația românească. Noi avem niște caracteristici proprii, avem lucruri cu care ne mândrim. Nu înseamnă că suntem nici buricul pământului, dar nu suntem nici să ne fie rușine de existența noastră. Și în educație contează foarte mult.

Sunt foarte multe exemple în care școlile organizează activități extrașcolare extrem de educative și de atractive. Timpul copiilor trebuie ocupat cu astfel de activități culturale și științifice.

Universitățile mari din România sunt destul de performante

Trecând la învățământul superior, si­tuarea universităților românești în ierarhiile internaționale lasă mult de dorit… În general, când sunt incluse, apar în partea din urmă a clasamentelor și topurilor… De ce această po­ziționare constantă?

Universitățile americane, care sunt în top, atrag profesori cu salariile. În mo­mentul în care iau în învățământ un salariu echivalent cu cel oferit de firma ­Boeing, atunci las firma și lucrez în Universitate. Apoi, cu prestigiul pe care ți-l dă poziția la acea universitate. Și, nu în ultimul rând, cu calitatea studenților cărora le predai și cu cei care lucrezi la doctorat.

Referindu-ne acum la România, trebuie spus că ierarhiile invocate nu reflectă strict numai sistemul de educație. Din punctul acesta de vedere, universitățile mari din România sunt destul de performante. Mărturie stau miile de specialiști educați aici care fac carieră de succes în mediile academice din străinătate sau în cadrul marilor corporații. În aceste ierarhii sunt considerați însă și parametrii la care universitățile din România nu performează: mari premii științifice sau re­zultate științifice de anvergură. Pentru îmbunătățirea poziției în aceste ierarhii, trebuie atrași profesori de anvergură din întreaga lume și dezvoltată cercetarea științifică universitară care servește atât la educarea studenților, cât și la participarea la schimbul mondial de valori. În acest scop, trebuie întărită colaborarea științifică cu institutele de cercetare din România și din lume. 

Universitățile trebuie să-și facă centre de cercetare proprii

Cum priviți situația cercetării științifice în România?

Aici e problema, cu cercetarea științifică. Se încurajează partea aceasta de cercetare în universități. Și înainte de ’89, țin minte că era sloganul „învățământ, cercetare, producție“. Pe urmă au fost aici, de când am venit, din 2004, tot felul de încercări de a îmbina cele două domenii – învățământ-cercetare. Există o tendință a rectorilor să adune institute. De ce? Nu poți să iei un institut existent și să-l muți ca și cum ai realiza un transplant uman. Trebuie condiții extraordinare ca acel organ transplantat să nu fie respins. Și de vină sunt amândoi, și organul, și cel care primește. Nu pot să transplantez un institut de 100 de persoane într-o catedră, pentru că va exista o respingere reciprocă. Asta e omenește. Dar trebuie dezvoltată cercetarea universitară și întărită colaborarea cu institutele de cercetare. Aici e problema.

Universitățile trebuie să-și facă centre de cercetare proprii. Pornești de la mic, 2, 3, 5 oameni, 10 oameni până încep să se dezvolte. Și atunci, sigur că vor fi socotite rezultatele științifice ale acelor cadre ­di­dactice care, în cadrul normei, lucrează și în cercetare și în pregătirea studenților la doctorat. Nu știu cum se face acum, dar vă spun cum e în Statele Unite și în Germania. Ca profesor, eu aveam 6 ore de predare pe săptămână și restul era normă de cercetare. Dacă ai doctoranzi, aceasta e normă și se combină cele două activități.

În momentul în care tu ai o finanțare de cinci-șase ori mai mică decât ultimele state din Europa, ce pretenții mai poți să ai?

Numai că cercetarea cere finanțare… Și cred că din nou ajungem la aceeași problemă…

În momentul în care tu ai o finanțare de cinci-șase ori mai mică decât ultimele state din Europa, ce pretenții mai poți să ai? Banii, sigur, contează, dar se pot lua și măsuri administrative nefinanciare, care să încurajeze aceste lucruri: micșorarea birocrației, asigurarea unei finanțări permanente în paralel cu finanțarea competițională. Este necesară evaluarea instituțională periodică. Cei care muncesc mai mult, cu rezultate mai bune, trebuie să aibă o finanțare mai mare.

Nu pot să aibă aceleași rezultate științifice cel care a avut o carieră didactică cu cel care a lucrat în cercetare

Mai e o problemă cu privire la misiunea instituțională: universitățile și profesorii au rolul de a face educație, de a instrui și forma, nu trebuie să lase educația pe plan secund… Desi­gur că trebuie să acorde atenție și cercetării științifice. Prin vocație, cercetarea revine institutelor și cercetătorilor. Cum priviți acest raport dintre educație și cercetare?

E o nebunie întreagă cu promovarea, cu criteriile pentru profesori și pentru cercetători. Cei din universități au o respingere organică față de cercetători. De ce? Pentru că văd pericolul. Cel care a lucrat în cercetare 20 de ani a realizat nu­­mai lucrări științifice, 8 ore pe zi. Cel care este în universitate a avut normă didactică ca asistent universitar, lector, 10, 20 de ore, trebuia să predea. Pentru 20 de ore de predat, trebuie să te ocupi 60 de ore până le pregătești. Nu pot să aibă aceleași rezultate științifice cel care a avut o carieră didactică cu cel care a lucrat în cercetare.

În momentul în care îi pui împreună, în momentul acela sigur că există respingere. Și acum cadrele universitare resping ideea ca cercetătorii să fie prinși în universități. Astfel de colaborări sunt însă esențiale. Academia Română încurajează foarte mult pozițiile duble. Deci cei care lucrează în universitate să aibă o normă. Acolo nu știu cum se calculează, dar să aibă și fracțiune de normă într-un institut de cercetare. Și invers, pe cei care sunt în institut de cercetare, îi încurajăm să se ducă să predea. Prin oameni se face această legătură și nu prin legi din acestea de mutat artificial institute.

Ar fi de preferat să deschidem și noi importul și să schimbăm legislația

În privința resurselor umane din cercetare, exportăm inteligență, dar im­­portăm mai puțin… Ce trebuie făcut?

Dacă te duci în orice institut de cercetare sau în orice universitate din Statele Unite, jumătate sunt străini. La noi, nu găsești pe nimeni, pentru că am deschis granițele numai de export, dar de import, nu. Noi nu aducem oameni talentați în mediul universitar și în cercetare, am în­cercat la ELI. Cred că durează cel puțin șase luni sau până într-un an de zile să angajezi un student din, nu știu, din Vietnam, de exemplu, sau din Nepal. Și sunt oameni foarte buni și acolo, care vor să vină, pentru că ei nu au condiții… Dar noi avem. Și, din cauza birocrației de la noi, ne sar, se duc direct în Vestul Europei. Ar fi de preferat să deschidem și noi importul și să schimbăm legislația. Durează enorm să angajezi un cercetător străin. De exemplu, trebuie să echivalezi diploma de Bacalaureat, apoi cea de Licență, apoi cea de Masterat și în final cea de Doctor, în loc ca recunoașterea să fie la pachet și să le echivaleze pe toate simultan.

Pentru cei cu care statul are interes social să îi formeze, să simplifice procedurile de a aduce oameni din străinătate, vorbim de lumea a treia acum. Sigur că dacă vine și un francez, și un german sau un american e foarte bine. Vă dau un exemplu. La ELI, un profesor a vrut să vină din America în România pentru că era foarte entuziasmat de acest proiect. N-am putut să îl angajăm pentru că nu avea diplomă de Bacalaureat. Și la noi aceasta este cerința că trebuie să echivalezi pe cel care este doctor în științe și profesor, la noi se începe cu echivalarea diplomei de Bacalaureat. Și mi s-a răspuns de la minister că, dacă nu are, trebuie să ia adeverință de la inspectoratul școlar. Și a trebuit să-i spun acestui individ de la ghișeul de la minister că nu există inspectorate școlare în America. Deci, cerințe din acestea birocratice care ne încurcă deschiderea în plan internațional.

Salariul e un aspect. Stabilitatea e altul

Mulți dintre tinerii cu potențial pleacă în străinătate pentru continuarea studiilor sau pentru dezvoltarea în carieră. Cum ar putea fi atrași înapoi în țară pentru a contribui la procesul de dezvoltare prin inteligență, știință și cunoaștere?

Stabilitatea. La ELI-NP au fost angajați mulți. Când am plecat de acolo, cred că erau 200 de angajați, iar cam 100 dintre ei erau străini. Și 100 de români întorși de pe diverse poziții academice în institute sau universități din țări dezvoltate. Au fost atrași de amploarea și noutatea științifică a proiectului care implicit sugerează și o oarecare stabilitate. Dar și în condiții salariale mai bune decât restul cercetării din România. Când am spus că proiectul ELI nu putea fi realizat fără sprijin politic… Am făcut media salariilor cercetătorilor din 10 laboratoare din Eu­­ropa, am prezentat guvernului și am spus că, dacă vrem să fie instituție internațională, trebuie să avem venituri similare, pentru că altfel nu pot să intre în competiție. Și guvernul de atunci a aprobat o grilă de salarii specială pentru ELI, care era media salarială a acestor institute din străinătate. Deci, salariul e un aspect. Stabilitatea e altul. Am participat la concursul de admitere al tuturor și am întrebat de ce vrei să te întorci. În primul rând, că trăind în străinătate plătești un preț. Am trăit în străinătate, știu ce în­seamnă! Sunt condiții extraordinare de muncă. În cazul meu, nici în visele cele mai frumoase nu am visat că voi lucra în condiții ideale de cercetare științifică. Dar plătești un preț, nu ești în societatea ta. Oricâte eforturi ai face, tot nu ești membru deplin al acelei societăți; ai rădăcinile în altă parte.

Fiul meu avea 14 ani când am plecat cu el în străinătate, acum e aproape de 50, și are 30 de ani în străinătate, nici acum nu se consideră american. Ar fi venit înapoi în România, dar nici să vină într-o instabilitate nu acceptă. Dacă nu s-ar fi întâmplat cu ELI, să mi se desfacă contractul de muncă la ELI, era pe punctul de a-și convinge soția, o americancă, și copiii să vină în România. Și după ce a văzut ce s-a întâmplat, a spus că nu pot să-mi permit să vin în astfel de situații instabile. Mai ales că a văzut că sunt fluc­tuații de salarii. Un cercetător de marcă, la 30-40 de ani, poate că nu se așteaptă să aibă în România salariul din țara dezvoltată de unde pleacă, dar nu acceptă dacă nu are stabilitate, trebuie să știe că la anul va avea acel salariu și că nu trebuie neapărat să depindă de faptul de a câștiga sau nu proiecte.

Noi am confundat chestiunea cu competițiile în cercetare. UE lansează competiții, normal că nu-i știe pe cercetătorii din București sau cercetătorii din Lisabona. Prin urmare, trebuie să organizeze competiții. Am făcut socoteala cât era finanțarea europeană față de finanțarea națională în fizica nucleară. Suma finanțărilor naționale în fizica nucleară era de 10 ori mai mare decât finanțarea europeană. Deci finanțarea europeană este un adaos. Este o chestie să îi strângi pe toți la un loc, să realizeze colaborări. Nu este să îți asiguri viața de zi cu zi. La noi foarte multe instituții au finanțare numai pe bază de proiecte. Dar dacă nu câștigi proiecte, ce faci? Dacă nu mai ai finanțare… Aveam un grup de astrofizică la institut. Și într-un an, nu a câștigat niciun proiect că nu e numai competiția pe astrofizică, e pe domenii de știință. A trebuit să găsim soluție de finanțare. Ce să le spun astrofizicienilor? Voi vă ocupați de partea de aplicațiile fizicii nucleare, care ar fi fost un domeniu complet nou pentru ei. Deci nu poți să întrerupi cercetările într-un domeniu pentru că vremelnic nu ai câștigat un proiect care să-ți asigure finanțarea.

Trebuie să ai o finanțare stabilă și o finanțare care să fie extrabugetară, din care trebuie să-ți asiguri doctoranzi, calculatoare, participări la conferințe. Salariile să aibă stabilitate și din orice câștig al unui proiect să îți angajezi postdoctoranzi și doctoranzi. Adică niște facilități fără de care nu prea poți să duci proiectul. Există stimulentul de a participa la astfel de proiecte.

Educația joacă rolul esențial

Avem o imagine bună despre noi ca potențial de inteligență, mai ales privindu-i pe olimpici, pe tineri, văzând succesul lor în cercetare, în marile companii și corporații IT… Suntem altfel decât alții la acest capitol?

Nu cred, am avut de-a face cu multe națiuni. Nu cred că există diferențe în ADN-uri. Mircea Malița în Aurul cenușiu, dacă țin bine minte, dădea definiția inteligenței ca fiind puterea de adaptare. Spunea că în Orientul Mijlociu a observat cei mai inteligenți oameni. Educația joacă rolul esențial. Eu am avut studenți coreeni. Sunt extraordinar de ambițioși, vor să pătrundă, vor să ajungă…

E o chestiune de educație. Diferența provine din cei șapte ani de acasă și din școala elementară și, pe urmă, din formare. Acestea sunt diferențele. Nu avem un potențial mai mare sau mai mic. Ca și la sportivi. Sigur că avem pe Nadia Comăneci, Țiriac, Năstase, Hagi sau Simona Halep. Dar și celelalte țări au. Avem un Enescu, dar au și alții. Condiția primordială este talentul. Că și eu aș vrea să fiu un schior extraordinar, sau un pictor, sau un tenor. Dacă nu am voce, ce să fac? Și activitatea didactică, și cea de cercetare ne­cesită talent în direcția respectivă, apoi, depinde foarte mult de educație. Nu e numai educație, e și muncă. Trebuie să îți alegi domeniul de care ești atras. Acestea sunt elementele care contează cel mai mult.

Inteligența artificială va avea un impact extrem de mare

Cum priviți Inteligența Artificială? Parcurgem a cincea Revoluție In­­dustrială, se lucrează la computerul cuantic, AI-ul avansează impetuos. E în beneficiul umanității, avem motive să ne temem de Inteligența Artificială?

E clar că este în beneficiul umanității. Vă spun din punctul de vedere al mediului academic și pe urmă al societății. Partea de automatizare, drone, roboți, e un lucru. Inteligența artificială este altceva. Eu, prin inteligență artificială, văd managementul marilor baze de date. Era la televizor o știre că inteligență artificială prezice inundațiile, în nu știu câte țări, cu 8 zile înainte. De fapt, nu face inteligența artificială nimic, pur și simplu ia datele care s-au introdus în calculator și le gestionează într-un mod în care o ființă umană sau un grup de cercetători cu programe nu pot să le facă, pentru că sunt atâtea date încât nu pot să le gestioneze. Pe când inteligența artificială, având acces rapid la o mare bază de date, stabilește, acolo curenții de aer merg așa, acolo ploile merg așa, și deci nu a făcut nimic ca inteligență artificială, doar a luat datele pe care i le-am dat eu și le-a gestionat.

Și în medicină, la fel. Medicul e celebru pentru că știe cazuistică foarte multă și e bun în domeniul lui, trebuie să aibă niște elemente de bază. Dar acum inteligența artificială are cazuistica la îndemână. În momentul în care te ocupi de o boală, inteligența artificială are în baza de date un miliard sau 10 milioane de cazuri și știe care au fost tratamentele, care au fost cele de succes și care au fost legăturile cu alte boli. O ființă omenească, oricâte studii ar face, nu poate să facă aceste corelări.

Avem un coleg, Dorin Comăniciu, vicepreședinte la Siemens Healthcare în SUA, care ne-a prezentat preocupările actuale în ceea ce privește medicina personalizată, fișele medicale individuale. Toate aparatele de diagnoză produse de Siemens sunt legate la baza de date, au un centru de calcul care rivalizează cu IBM-ul, în care colecționează toate datele. Și în momentul în care știe cum a fost evoluția parametrilor pentru un individ pe ani de zile, compară cu celelalte cazuri din baza de date și știe ce trebuie să recomande pentru tratament. Deci, aceea e inteligența artificială.

În știință, ca să fac un articol într-un domeniu, mie îmi ia câteva săptămâni bune să mă documentez riguros cu ce există în literatura de specialitate. Am scris un articol despre laserul de mare putere, mi-a fost cerut. Mi-a luat, cred, șase luni de zile să mă pun la punct cu ce a apărut. Sigur că, fiind în domeniu, știu, în mare majoritate, ce a apărut și unde să caut. Dar tot trebuie să caut. Pe când acum, inteligența artificială, dacă are bază de date cu toate articolele științifice, face o sinteză în 10 minute. În domeniul academic, în domeniul social și în domeniul acesta care implică baze enorme de date, inteligența artificială va avea un impact extrem de mare. Cred că pentru societate impactul va fi mai mare decât internetul. Mai ales că internetul acum 30 de ani se bănuia ce înseamnă. Când s-a introdus în România bitnetul, de fapt cam în același timp ca în Germania sau în America, se întrevedea o comunicare la distanță mai facilă și mai eficientă. Sigur, o schimbare a fost introducerea WorldWideWeb, care instituia un schimb global de informații. Aceasta a schimbat foarte mult modul nostru de informare. Și probabil că inteligența artificială va schimba foarte mult.

Dacă e periculoasă pentru societate… E clar că mașina nu are principii morale. Sau, dacă vreau să aibă principii morale, trebuie să i le dau.

Educația are o importanță enormă pentru societatea viitorului

Cât de importantă este educația în procesul dezvoltării, în Era Cunoaș­terii? Cum priviți rolul educației în lumea de azi?

Rolul educației este mai important decât oricând. Ești educat să trăiești în societate, ești educat ca să-ți faci o profesie, o meserie, să fii util societății. Amândouă aceste aspecte au evoluat în timp, și în special în ultima sută de ani. Și modul în care trebuie să ne comportăm, și modul în care ne facem activi în societate. Trebuie să găsim și mijloace moderne pentru a face educație. Tehnologia, cu realitatea virtuală, trebuie implicată în educație și trebuie să știm să o folosim.

Trebuie programe și strategii, se fac strategii. În România, toată lumea face strategii. Și după ce dispare echipa respectivă, vine altcineva și face altă strategie. Nu suntem stabili în opțiuni. Trebuie să fim foarte stabili. Am făcut un program, trebuie să ne ținem de el. Un exemplu pentru România este Programul Nuclear Național. A început în anii ’50 și s-a încheiat în anul 2000. Dar nu s-a terminat nici acum, continuă. Au fost pași înceți, s-au luat măsuri, s-au creat cadrele necesare, au fost discuții foarte multe, nu a fost ușor ca România să fie între țările cu putere nucleară, vorbim de putere nucleară civilă. Trebuie să ai o strategie și oameni capabili. Că nu pot să fac strategie eu la cultivarea sfeclei de zahăr, că nu mă pricep. Trebuie lăsați oamenii care se pricep în domeniu. Sigur că nu sunt oameni de decizie, întrucât oamenii politici decid. Dar politicul trebuie să aibă încredere în acești oameni, care pot să se exprime pentru că știu despre ce-i vorba. Deci, oricât ar ajunge unii miniștri, sunt investiți pe o funcție vremelnică… Eu nu zic că trebuie să pui oameni de specialitate în domeniul politic, în domeniul politic sunt politicieni. Dar ei trebuie să se bazeze pe sfătuitori, pe consilieri de specialitate, care să fie dovediți că sunt buni. V-am dat exemplul cu manualele. Dacă fac manuale unii care nu știu, iese ce iese.

În final, rămânem pe ideea că educația are nevoie de o strategie pe termen lung…

Da! Și că educația are o importanță enormă pentru societatea viitorului!