Interviu cu prof. univ. dr. Ioan Cristescu: „Întoarcerea la cultură e calea spre lumină și identitate“

Interviu cu prof. univ. dr. Ioan Cristescu: „Întoarcerea la cultură e calea spre lumină și identitate“

MNLR a fost, este și va fi un păstrător al identității creatoare prin limba română

Stimate domnule profesor, ce reprezintă Muzeul Național al Literaturii Române pe harta culturii românești? Ce înseamnă MNLR din punctul de vedere al misiunii sale culturale?

MNLR a fost, este și va fi un păstrător al identității creatoare prin limba română. Muzeul Național al Literaturii Române deține un tezaur literar format din manuscrise, cărți vechi și rare, documente istorico-literare, obiecte personale și piese de mobilier care au aparținut scriitorilor români, obiecte de artă plastică (pictură, grafică, sculptură), periodice, fotografii, înregistrări audio-video care redau într-o imagine de ansamblu profunzimea și complexitatea întregii arte a cuvântului în literatura română, plasată în context național și universal deopotrivă. Avem și manuscrise, cărți, corespondență ale unor scriitori sau artiști străini de spațiul românesc, dar care, de-a lungul timpului, s-au intersectat cu literatura română. Din această cauză instituția este și o arhivă, și o bibliotecă, și un muzeu. Misiunea sa însă nu este doar aceea de conservator, ci de valorificator al acestui tezaur și, de ce nu, de centru cultural. Pentru a ocupa un loc important între instituțiile culturale, MNLR a devenit un creator și un agregator de evenimente, proiecte, programe, cu scopul declarat de a oferi un acces democratic la resurse culturale de calitate atât publicului comunitar, cât și publicului național și internațional.

Instituția, așa cum a evoluat în cei peste 65 de ani, a devenit una necesară, europeană, identitară și indelebilă

Când a fost înființat Muzeul? Care sunt principalele etape ale evoluției sale?

În acte, s-a înființat în 1957 sub conducerea lui Dumitru Panaitescu-Per­pessicius, director al Bibliotecii Academiei, la acea vreme, dar discuții despre crearea unui muzeu al literaturii române au demarat în 1950, odată cu Centenarul Mihai Eminescu. Desigur, eram în plină epocă proletcultistă, dar, deși era o provocare conform politicii instaurate, instituția, așa cum a evoluat în cei peste 65 de ani, a devenit una necesară, europeană, identitară și indelebilă.

De-a lungul timpului, muzeul a fost găzduit în mai multe sedii. Primul dintre acestea a fost Casa „Toma Stelian“, unde se afla și sediul Uniunii Scriitorilor. Prin eforturile scriitorilor Șerban Cioculescu, Tudor Vianu și, mai ales, ale lui Tudor Arghezi, muzeul este găzduit ulterior în faimosul sediu din Bulevardul Dacia nr. 12. Spun faimosul, pentru că acest sediu, mai ales prin restaurantul și grădina sa, a atras intelectualii. A devenit un loc de în­­tâlnire și petrecere a timpului liber, un loc al comunicării dintre scriitori și ar­­tiști: actori, pictori, sculptori, muzicieni etc. A avut farmecul său și s-a constituit ca un pol de interacțiune. Desigur că au fost și multe și celebre evenimente, expoziții temporare, lansări de carte, concerte, celebrele Rotonde 13 etc. A fost condus de personalități ce au continuat arhivarea, conservarea și valorificarea patrimoniului, care s-a îmbogățit permanent prin donații și achiziții. Cred că, după Perpessicius, doi directori au marcat evoluția instituției: Alexandru Oprea și Alexandru Condeescu. După revendicarea acestui spațiu, în anii ’90-2000, a urmat o perioadă de exil în Casa Presei. O perioadă care mi-a fost hărăzită mie și pe care am depășit-o cu greu, dar instituția a re­născut și și-a recăpătat locul sau, mai bine spus, și-a definit și consolidat prezența și identitatea în cultura română.

Începând din 21 martie 2017 și până în prezent, expoziția de bază se află pe strada Nicolae Crețulescu 8, în casa care a aparținut, odinioară, lui Leon Mavrocordat și care, prin eleganța sa și prin efervescența activității culturale, a reușit să se impună în peisajul cultural și turistic al capitalei. Bogata arhivă a muzeului, cu peste 300 de colecții, spațiile expozi­țiilor temporare din Calea Griviței 64-66, Editura Muzeul Literaturii Române și cele cinci Case memoriale dedicate scriitorilor – Tudor Arghezi, George Bacovia, Anton Pann, Liviu Rebreanu și Ion Minulescu – vin să întregească imaginea complexă a unui muzeu de importanță națională și identitară.

Dincolo de ziduri și arhive avem oameni, personalități care au fost și rămân peren prin operele lor

Venind în prezentul muzeului, cum este structurat și organizat? Ce cu­­prinde, ce adăpostește între zidurile sale?

Administrativ și funcțional avem trei secții – Patrimoniu, Programe și Case memoriale, cu subdiviziuni legate de restaurare, digitalizare, educație muzeală, editură și reviste, relații publice și marketing. Dincolo de această latură organizatorică, avem spații de expoziții temporare și expoziția de bază din Nicolae Crețulescu nr. 8, spații de lansări și conferințe. Dincolo de ziduri și arhive avem oameni, personalități care au fost și rămân peren prin operele lor, prin contribuția adusă la – și-mi permit să folosesc un cuvânt uitat – propășirea neamului și la prezența sa în hora națiunilor.

Pentru noi, ca pentru multe alte civilizații, literatura reprezintă specificul identității naționale

Care sunt elementele fundamentale ale viziunii dvs. manageriale? Care sunt liniile de acțiune pe care le dezvoltați ca manager?

Interviu cu prof. univ. dr. Ioan Cristescu: „Întoarcerea la cultură e calea spre lumină și identitate“Un muzeu, din punct de vedere expozițional și din punct de vedere al vieții lui, trebuie să fie în pas cu timpurile pe care le trăiește ca instituție, chiar dacă ne prezintă oameni și fapte din trecut. Nimeni nu mai vine la un muzeu în care lucrurile stau expuse fără poveste, fără o dinamică pe care vizitatorul să o înțeleagă pentru că a existat sau că există, dinamică pe care noi o înțelegem ca pe o energie. Și într-o foaie de manuscris, și în obiectele scriitorilor există o viață, există o poveste și, de multe ori, istoria literară e foarte interesantă când o citești ca literatură scrisă, dar uneori poate fi fascinantă când vorbești despre biografiile scriitorilor, despre ce li s-a întâmplat, despre ce au făcut sau nu au făcut, despre regretele lor, despre bucuriile lor, or toate acestea fac ca acest discurs muzeal să fie proaspăt și să fie interesant pentru cel care vine să ne viziteze. Conceptul care stă la temelia celor mai recente două expoziții de bază ale Muzeului Național al Literaturii Române din București este elaborat în jurul ideii de literatură ca un continuum, care parcurge spații și timpuri și care are în vedere sublinierea importanței ideii de fluiditate și ciclicitate între acestea. Literatura reprezintă un catalizator al culturilor din toate timpurile, iar readucerea sa în prim-plan în contemporaneitate oferă fiecărui vizitator în parte, fiecărui om, o înțelegere mai clară a ceea ce spiritul vremurilor reprezintă de fapt pentru umanitate, atât din perspectiva trecutului, cât și din perspectiva prezentului. Pentru noi, ca pentru multe alte civilizații, literatura reprezintă specificul identității naționale și principala modalitate prin care am reușit să ne conectăm cu contemporaneitatea fiecărei vremi în parte.

Literatura reprezintă astăzi un domeniu de nișă, iar absența unor muzee de­dicate istoriei literaturilor din întreaga lume este o dovadă cât se poate de evidentă a acestei stări de fapt. Literatura este prezentată aproape pretutindeni mai degrabă din perspectiva unei individualități literare, iar nu din perspectiva întregului unei literaturi, casele memo­riale ale scriitorilor fiind preferate muzeelor care descriu o literatură anume în ansamblul său. Pornind de la patrimoniul material inestimabil pe care MNLR îl deține, prin conceptul propus de noi cre­ionăm o hartă a istoriei literaturii române, de la începuturile sale până în perioada postbelică/contemporană, iar mai apoi acest concept este elaborat prin filtrul patrimoniului imaterial într-o formulă racordată la cele mai noi tehnologii. Astfel, păstrăm muzeul în pas cu prezentul și ne îndreptăm atenția spre viitor, scopul final fiind de a ne adresa nevoilor celor mai recente pe care omul, individul, indiferent de natura sa, indiferent de ce îl distinge mai mult, de propria sa identitate, le are în societatea contemporană în care trăiește. Prin complexitatea conceptului propus și prin programul de mediere dezvoltat în jurul acestui concept ne propunem să ne adresăm nu ideii de public, ci fiecărui om în parte, fie că este vorba despre persoane cu dificultăți sau de minorități etnice, religioase, culturale, sexuale.

Conceptul nostru reușește să muzeifice cuvântul scris și să promoveze nu doar literatura română, ci și dialogul cu alte literaturi și nevoia de a le descoperi pentru a putea genera un schimb de idei autentic și pentru a contribui la crearea unui spațiu sigur pentru exprimarea diversității, la crearea unei comunități în jurul ideii de muzeu. Programele culturale, expoziționale și educaționale propuse au în vedere comunicarea și dialogul cu fiecare om, posibil vizitator, limbajul folosit fiind întotdeauna unul inovativ. Ne propunem transformarea fiecărui vi­zitator-spectator al expozițiilor noastre de bază într-un vizitator-participant la crearea de comunități valoroase, reprezentate în egală măsură, nediscriminatoriu și transparent.

Muzeul Național al Literaturii Române a primit, în 2021, Premiul DASA, oferit de Academia Europeană a Muzeelor

Din câte știm, muzeul desfășoară o largă paletă de activități. Ce ne pu­teți spune despre programele, proiectele, evenimentele, lansările de sub egida MNLR?

Interviu cu prof. univ. dr. Ioan Cristescu: „Întoarcerea la cultură e calea spre lumină și identitate“MNLR are și promovează mai multe tipuri de programe și proiecte menite să valorifice patrimoniul muzeal și cultural: proiecte de cercetare; proiecte editoriale; proiecte culturale și educaționale. MNLR inițiază, organizează și găzduiește lansări de carte, albume și reviste, lecturi publice de poezie, proză și dramaturgie, colocvii, simpozioane, conferințe, prelegeri, comunicări științifice, mese rotunde, prezentări tematice de specialitate ale patrimoniului muzeal expus, festivaluri naționale și internaționale, evenimente de tip aniversare sau comemorare, ­concursuri, proiecții de filme artistice, documentare și scurtmetraje, performance-uri, întâlniri ale scriitorilor și actorilor în școli și licee, spectacole de teatru, recitaluri, concerte, expoziții temporare în țară și în străinătate, ateliere de educație muzeală și de scriere creativă.

Dincolo de varietatea evenimentelor, acestea acoperă toate categoriile de ­vârstă (de la copiii de grădiniță, adolescenți, tineri adulți la seniori), fiind concepute atât pentru publicul larg, cât și pentru specialiști.

Muzeul Național al Literaturii Române a primit, în 2021, Premiul DASA, oferit de Academia Europeană a Muzeelor. Motivația juriului descrie activitatea culturală complexă a MNLR: „Muzeul Național al Literaturii Române este un exemplu de urmat în peisajul muzeal românesc în ceea ce privește aspirațiile sale sociale și modalitatea în care reușește să le pună în practică. Acesta răspunde provocării de a crea un muzeu literar viu, pornind într-o călătorie impresionantă de când s-a mutat într-o clădire nouă, în 2017. Expoziția permanentă impresionează prin amenajarea/dispunerea sa discretă, dar bine realizată, care completează clădirea istorică ce o adăpostește. În programele sale educaționale, muzeul dă dovadă de curaj și de o atitudine fără compromis/exemplară, funcționând ca un vehicul pentru problemele sociale ac­­tuale. În centrul activității sale se află li­teratura interactivă, a cărei metodologie constă în a oferi vizitatorilor săi elementul de noutate, într-o formă coerentă și atractivă“.

MNLR încheie parteneriate cu cele mai importante instituții din București și din țară

Ce parteneriate instituționale dezvoltă muzeul? Există colaborări cu instituții culturale din străinătate?

MNLR încheie parteneriate cu cele mai importante instituții din București și din țară: cu academii, universități, institute de cercetare, biblioteci naționale, universitare și metropolitane; cu uniuni ale artiștilor și scriitorilor, cu ministere, institute culturale străine (italian, german, maghiar, francez, spaniol, ­austriac); cu muzee din țară și din străinătate; cu universități; cu ambasade, asociații, fundații și centre culturale, cu diferite unități de învățământ și cu inspectorate școlare. MNLR colaborează și cu două centre comerciale: București Mall Vitan și Plaza România, unde organizează expoziții temporare prin intermediul cărora promovează scriitorii români și patrimoniul muzeal. Prin intermediul proiectului „Harta călătoriilor MNLR în muzeele din Capitală“, MNLR a expus în diferite mu­­zee din București, alegând obiectele prezentate în funcție de specificul muzeului respectiv.

Pentru a da câteva exemple de parteneri ai MNLR: Academia Română, Institutul de Lingvistică „Iorgu Iordan – Alexandru Rosetti“, Ministerul Culturii, In­­stitutul Limbii Române, Biblioteca Națională a României, Biblioteca Centrală Universitară „Carol I“, Departamentul pentru Relații Interetnice, Universitatea din București, UNArte, Uniunea Artiștilor Plastici, Forumul Cultural Austriac București, Institutul Liszt – Centrul Cultural Maghiar București, Institutul Camoes, Institutul Italian de Cultură, Institutul Goethe, Institutul Cervantes, Institutul de Investigare a Crimelor Comunismului și Memoria Exilului Românesc, Comitetul Olimpic Sportiv, Teatrul de Comedie, ANIALMG – Asociația Națională a Interpreților Autorizați în Limbajul Mimico-­Gestual, Asociația Nevăzătorilor din Ro­mânia; ambasade, printre care amintim: Ambasada Irlandei, Ambasada Serbiei, Ambasada Cubei, Ambasada Argentinei, Ambasada Braziliei, Ambasada Chile, Ambasada Danemarcei, Ambasada Uruguay, Ambasada Mexicului; asociații, fundații, centre, printre care amintim: Asociația Culturală Neo Art România, Asociația Creatorilor de Ficțiune, revista Ficțiunea OPTm și Agenția Națională pentru Egalitatea de Șanse între Femei și Bărbați, Centrul de Excelență în Arhitectură, Arte și Audiovizual, Fundația Națională pentru Știință și Artă, Asociația pentru Cultură și Tradiție Anton Pann, Fundația Culturală Ideea Europeană, Fundația Culturală Memoria, Asociația Culturală Direcția 9.

MNLR încheie parteneriate cu școli și licee în vederea derulării unor proiecte și activități de educație muzeală și scriere creativă.

În vederea promovării MNLR, s-au încheiat parteneriate cu Radio România Cultural, Agerpres, Observator Cultural, AgențiadeCarte, IQool, Contemporanul, Revista Modernism, Radio Trinitas, Ordinea Zilei, Revista de Cultură Familia, Asociația Creatorilor de Ficțiune și Revista Ficțiunea OPTm, Revista Timpul, Zile și Nopți.

În ceea ce privește partenerii din străinătate, MNLR a realizat expoziția tempo­rară CELAN 100 – Printre cuvinte/Unter den Wörtern în parteneriat cu Ministerul Federal al Afacerilor Europene și Internaționale al Republicii Austria, cu sprijinul Editurii Suhrkamp și al Arhivei de Stat Freiburg (Austria); a realizat expoziția temporară în București Mall Vitan și Plaza România, dedicată lui Pinocchio, în parteneriat cu Fundația Națională „Carlo Collodi“, din Italia; expoziția temporară Génica Athanasiou – parteneră și muză a lui Antonin Artaud, în colaborare cu Mutuelle National des Artists (Paris); ex­­poziția temporară dedicată lui Eli Lotar, în parteneriat cu Centrul Pompidou și Jeu de Paume (Paris); o expoziție de ­carte-obiect, realizată în colaborare cu ICR Bruxelles. Și, bineînțeles, continuă chiar anul acesta cu parteneriat în aprilie cu Universitatea din Pisa și în mai, pentru realizarea unui Festival româno-german, cu Literaturhaus Berlin, Institutul Goethe București.

E nevoie de spirit de aventură, de dinamism al minții și de deschidere a spiritului

O simplă vizită la muzeu, fie în spațiul din Calea Griviței, fie în cel din Kretzulescu, poate părea o evadare, cumva eliadescă, din timpul și spațiul existenței cotidiene, și intrarea într-un cadru atemporal și într-un spațiu magic al culturii, în care viețuiesc întru spirit – o existență eternă prin creație –, Eminescu, Arghezi, Blaga, Nichita și o întreagă pleiadă de figuri ilustre ale literaturii. Cum priviți această evaziune?

Literatura a fost privită întotdeauna ca o formă de evaziune, deși nu ar trebui să fie percepută doar atât. Spun o banalitate. Pentru unii ea este o creație a unui individ, un scriitor, o ficțiune. Dar, în funcție de scriitor, ea este o nouă lume ce te invită să o cunoști, să o explorezi, să-i găsești frumusețile, urâțeniile, adică realul ei. Or, pentru aceasta e nevoie de spirit de aventură, de dinamism al minții și de deschidere a spiritului. Nu ne naștem cu ele, ci ni le formăm prin educație. Învățăm să citim de mici pentru nevoile existenței cotidiene, dar și pentru a citi literatură. În ea ne putem regăsi și putem călători, ne ajută să devenim și, de ce nu, să ne descoperim o nouă identitate uma­nă sau să ne conștientizăm de valoarea ei și, astfel, să percepem mai profund și al­­teritatea.

Mircia Dumitrescu este o prezență sau, metaforic spus, o omniprezență în familia mare a muzeului

Un rol special în cadrul muzeului îl are maestrul Mircia Dumitrescu. Ce ne puteți spune despre această colaborare?

Mircia Dumitrescu este o prezență sau, metaforic spus, o omniprezență în familia mare a muzeului. Nu se pot imagina ultimii ani ai instituției fără aportul acestui mare artist contemporan, prin expozițiile sale, prin atelierele de gravură pe care le face, prin exemplul său de creație continuă. În mare măsură el este și un tip special de mentor, prin implicare și acuitate a observației, prin promovarea unor valori umane ca prietenia, generozitatea și mai ales atenția acordată ce­­luilalt, respectul permanent față de alteritate. El nu are doar o colaborare cu noi. El este o necesitate pentru instituție privită în ansamblul ei, dar și pentru fiecare individ în parte. Pentru mine personal este în egală măsură un antrenor al minții și al sufletului. El este cel care gestionează mindfulness-ul muzeului prin prezența sa, prin creația sa, prin ținuta sa demnă și permanent luminoasă.

Festivalul Internațional de Poezie București reprezintă cel mai de seamă proiect anual al MNLR

Care sunt, din perspectiva dvs., cele mai importante activități realizate în cadrul muzeului în acești ani? Care ar fi programele și evenimentele em­­blematice, cu cea mai puternică semnificație culturală?

Festivalul Internațional de Poezie Bu­­curești reprezintă cel mai de seamă proiect anual al MNLR, care aduce în atenția publicului cele mai importante voci ale poeziei din țară și din străinătate, punând în dialog literatura română cu literatura străină. În 2023 a ajuns la performanța de a invita peste 170 de poeți din 27 de țări în cadrul unui program complex de lecturi publice la sediile muzeelor, dar și în licee. Festivalul încurajează scriitorii din alte țări să intre în contact cu scriitorii din România pentru organizarea de lecturi în străinătate și pentru publicarea poemelor acestora în limbi de circulație internațională.

Printre cele mai importante proiecte, am menționa conferințele inițiate de MNLR în 2023: Conferința Internațională „Teologie și Literatură“, Conferința Internațională „Dimitrie Cantemir 350“, Conferința Națională „Eudoxiu Hurmuzachi“ – Bicentenar și Conferința Națională „Restaurarea patrimoniului pe suport papetar“. Și multe altele de anvergură națională și internațională. Aș aminti Salonul de restaurare, un eveniment ce aduce anual la București mulți restauratori din țară cu o expoziție a realizărilor lor extrem de importante și adesea nebăgate în seamă.

Expozițiile temporare organizate în parteneriat cu instituții din străinătate au avut un impact major asupra publicului: Génica Athanasiou – parteneră și muză a lui Antonin Artaud, CELAN 100 – Printre cuvinte/Unter den Wörtern, Eli Lotar (1905–1969). Nu pot să nu amintesc aici Expozițiile Eli Lotar și Gherasim Luca realizate în cadrul Sezonului România-­Franța împreună cu Centre national d’art et de culture Georges-Pompidou.

Printre proiectele editoriale esențiale, amintim colecția Opere fundamentale, seria de ediții critice publicate în colaborare cu Fundația Națională pentru Știință și Artă

Ce ne puteți spune despre Editura Muzeului Național al Literaturii Române? Ce fel de cărți, ce fel de autori publicați?

Editura MNLR nu este o editură generalistă și nu publică autori contemporani de literatură. S-a axat în ultimii ani pe zona de istorie literară, critică, produse enciclopedice, volume de cercetare. Avem trei reviste care apar anual: Revista Manuscriptum, fanionul instituției, înființată pentru valorificarea patrimoniului literar, revista Caietele Avangardei, cu cercetări asupra fenomenului avangardist de la noi și din lume, cu contribuții ale cercetătorilor implicați în studiul acestui curent, și revista Diversité et identité culturelle en Europe, revistă anuală bilingvă, care dezbate tema diversității și identității în contextul culturii europene.

Printre proiectele editoriale esențiale amintim colecția Opere fundamentale, seria de ediții critice publicate în colaborare cu Fundația Națională pentru Știință și Artă. În 2023 au fost publicate: Opere Marin Preda (vol. I-IV), Academia Română, Fundația Națională pentru Știință și Artă, Muzeul Național al Literaturii Ro­­mâne, volumul Opere Max Blecher, Academia Română, Fundația Națională pentru Știință și Artă, Muzeul Național al Li­­teraturii Române, vol. Pe unde a trecut a făcut lumină – Tudor Vianu 125, antologia Avangarda românească, Academia Română, Fundația Națională pentru Știință și Artă, Muzeul Național al Literaturii Române.

Toți scriitorii pe care i-am cunoscut au fiecare o prezență în memoria mea

Ce întâmplări memorabile, din cadrul muzeului, cu scriitori sau alte personalități ne puteți povesti?

Sunt multe. În primul rând, toți scriitorii pe care i-am cunoscut au fiecare o prezență în memoria mea. Am fost familiarizat cu ei din liceu, când l-am cunoscut pe Marcel Petrișor care, la Liceul Iulia Hașdeu, în anii ’80, era profesor de lăcătușărie, apoi în facultate marii profesori: Paul Cornea, Eugen Simion, Nicolae Ma­nolescu, Mircea Martin, Silviu Angelescu și mulți alții. Am multe întâmplări și mo­­mente memorabile cu Alexandru Mușina, Andrei Bodiu, Ioan Groșan, Nicolae Breban, Constantin Stan, Traian T. Coșovei, Ioan Flora, Mariana Marin etc., mulți care m-au îmbogățit prin prezența, apropierea și prietenia lor. În spațiul muzeului din B-dul Dacia sau în spațiul muzeal actual au venit și mi-au rămas aproape artiștii: Paul Vasilescu, Mircea Spătaru, Vlad Ciobanu, Florin Codre, Vladimir Zamfirescu și alții. Cu fiecare am momente și întâmplări memorabile, dar, mai presus de toate, importantă era prezența lor. I-am admirat și îi admir și acum, am preluat de la ei ceea ce eu nu dețineam, și anume arta de formare a conștiinței identității personale. M-am format ca intelectual și ca om și în apropierea lor. Cu unii am făcut proiecte și evenimente. Despre Mircia Dumitrescu am vorbit mai înainte și pot scrie un mare volum, poate chiar se va concretiza afirmația.

Pe parcursul anului, MNLR primește vizitele grupurilor de elevi de la școlile și de la liceele din București și din țară

Cum colaborați cu sistemul educațional, cu școlile și liceele? Dar cu bi­­bliotecile? Aveți programe, colaborări, parteneriate pentru atragerea elevilor în universul literaturii?

Pe parcursul anului, MNLR primește vizitele grupurilor de elevi de la școlile și de la liceele din București și din țară. Fie că este vorba despre inițiativa profesorilor, fie că vizitele au loc în cadrul programului Școala Altfel, la expoziția de bază din strada Nicolae Crețulescu 8 și la cele cinci case memoriale ale MNLR, săptămânal sosesc grupuri de elevi. MNLR lansează invitația către Inspectoratul Ge­neral al Municipiului București pentru a disemina informațiile referitoare la evenimentele și proiectele educaționale destinate elevilor. Muzeul a lansat concursuri de scriere de scrisori către personajele lui Ion Creangă, concursuri de dezbateri între liceeni pe teme europene, concursuri de dramaturgie etc. Acestea sunt menite să încurajeze creativitatea, capacitatea de a argumenta și de a formula răspunsuri la provocările lumii actuale.

Pentru a încuraja vizitarea muzeului, MNLR oferă intrare liberă în prima joi din lună, de Ziua Națională a Lecturii, de Ziua Culturii Naționale și de Noaptea Muzeelor, când se organizează evenimente de seara până aproape de miezul nopții: blind date with a book, întâlnire cu scriitorii, ateliere, spectacole de teatru, concerte, tombole etc.

Muzeografii de la Casele memoriale ale MNLR merg în școli și licee pentru a le vorbi copiilor despre viețile și operele scriitorilor români

Cum promovați literatura română în rândul copiilor și tinerilor?

Interviu cu prof. univ. dr. Ioan Cristescu: „Întoarcerea la cultură e calea spre lumină și identitate“Pentru publicul tânăr, la sediul expoziției de bază a MNLR și la cele cinci case memoriale, muzeografii organizează ateliere de educație muzeală (Istoria scrisului în imagini și alfabete, Tudor Arghezi și Cuvintele potrivite; Lada cu manuscrise – Mihai Eminescu; I.L. Caragiale – ­ultimul manuscris – Titircă, Sotirescu & comp.; Haihui prin satul lui Ion Creangă; Mihail Sadoveanu – incursiune în miracol; Călătorul farmazon – Vasile Alecsandri; Mircea Eliade – Viața și apucăturile furnicilor; Povești din vechiul București; Dada art; Scriitori-călători; Scriitorii și școlile de altădată; Bucuria lecturii; Primul meu turn de fildeș; Valori antice. Valori morale și culturale), ateliere de scriere creativă, precum și ateliere de creativitate, imaginație și improvizație, menite să-i conecteze pe participanți la lumea literară și culturală, reflectată prin intermediul patrimoniului muzeal expus.

Muzeografii de la Casele memoriale ale MNLR merg în școli și licee pentru a le vorbi copiilor despre viețile și operele scriitorilor români și realizează ateliere de educație muzeală, foarte apreciate de elevi.

La sediul expoziției de bază a MNLR își desfășoară activitatea Centrul de Educație și Formare prin Benzi Desenate, în cadrul cărora literatura română este prezentată prin intermediul unor ateliere de benzi desenate pentru elevi de gimnaziu și liceu.

De asemenea, muzeografii organizează ghidaje tematice: Bucureștiul în literatură; Scriitorii de la 1848; Romanticii și clasicii; Povestitori desăvârșiți; Scriitori francofoni; Ambasadori ai literaturii în lume; Exilul românesc; Canonul literar românesc; Imnurile României etc. Prin intermediul acestora, vizitarea muzeului se face într-un mod diferit și interactiv.

În afara lecturilor publice, MNLR organizează întâlniri ale copiilor și adolescenților cu scriitori români care scriu pentru vârsta lor; organizează discuții tip atelier cu ilustratorii de cărți pentru copii pentru a înțelege dialogul între text și ilustrație.

Pentru a încuraja empatia, MNLR organizează anual întâlniri cu interpreți ai limbii semnelor, cu persoane surde sau hipoacuzice, întâlniri tip lecturi în Braille sau activitate interactivă cu persoane cu deficiențe de văz. Pentru a încuraja înțelegerea altor etnii, MNLR a creat o prezentare animată, intitulată Casa cu literaturi, care își propune să aducă laolaltă tradiții și obiceiuri, elemente din literatura și cultura română, rromă, maghiară, germană și ucraineană.

MNLR a dezvoltat o aplicație prin in­termediul căreia vizitatorii pot asculta povestea literaturii române folosind au­­dioghidul potrivit. Pentru cei mici, s-a creat audioghidul MNLR pentru copii, care este un dialog realizat cu actori profesioniști (Mihai Bisericanu, Annemary Ziegler) și cu un scenariu scris de Selma Dragoș, înregistrarea realizându-se în studiourile Radio România. Audioghidul MNLR pentru adolescenți oferă o incursiune și o explorare a muzeului prin intermediul poveștii a doi tineri care dialoghează pe marginea temei prieteniei, a călătoriei, a visului și a dezvoltării personale.

MNLR pune la dispoziție liceenilor și studenților un audioghid cu o informare foarte bogată despre viețile și operele scriitorilor, precum și fragmente audio cu vocile scriitorilor, extrase din arhiva TVR, sau în lectura lui Attila Vizauer.

Există mai multe direcții de promovare a lecturii și a creativității, în funcție de grupa de vârstă

Cum încercați să-i aduceți în spațiul lecturii și al creației?

Interviu cu prof. univ. dr. Ioan Cristescu: „Întoarcerea la cultură e calea spre lumină și identitate“Există mai multe direcții de promovare a lecturii și a creativității, în funcție de grupa de vârstă.

Pentru copiii de grădiniță, întâlnirea cu animatorii este una esențială. Deghizați în pirați, inventând numere de ma­­gie, aceștia leagă marile povești ale literaturii române cu elemente actoricești de improvizație și imaginație.

Prin atelierele de scriere creativă, prin confruntările între licee pe tema dezbaterilor și prin concursurile organizate de MNLR, publicul tânăr este încurajat să se exprime prin intermediul cuvântului, să argumenteze și să-și valorifice cunoștințele literare.

Întâlnirile elevilor cu scriitorii și cu actorii în școli și licee sau la sediile muzeului sunt foarte importante. Prin carisma lor, aceștia transmit o altă perspectivă asupra literaturii.

Esențial pentru înțelegerea superioară a literaturii este ca muzeografii și invitații MNLR să nu se oprească strict la discursul și analiza textelor literare. De asemenea, este fundamental ca invitații să provină din diferite domenii, cum ar fi cel al științelor sociale și al celor exacte. Dialogul interdisciplinar, cel multidisciplinar și chiar transdisciplinar sunt foarte importante pentru așezarea literaturii într-un context istoric, pentru înțelegerea paradigmei (din punct de vedere al evenimentelor istorice, al descoperirilor, al călătoriilor, al relațiilor diplomatice, al gusturilor și canoanelor epocii etc.) creativității.

Avem aproape 35 de ani de experimente în educație, de legi și adaosuri la legi

Extinzând aria discuției către educație, o problemă gravă a școlii noastre a fost și rămâne analfabetismul funcțional. Conform Testului PISA, 42% dintre elevii români nu înțeleg ceea ce citesc… De ce credeți că înregistrăm, constant, această performanță negativă?

Răspunsul la această întrebare nu este dificil de dat, dar necesită mult timp pentru a-l nuanța. Avem aproape 35 de ani de experimente în educație, de legi și adaosuri la legi nu în funcție de un proiect major, ci de diletantism, didactică experimentală și superficialitate. Cred că ultimul cuvânt exprimă mai bine realitatea pentru că primele două îmi caracterizează frustrarea. Avem un sistem educațional plin de carențe în care uneori politicul a intervenit mult prea acut și și-a cimentat amprenta. Din păcate, în 35 de ani acest sistem a creat și cadre didactice mai puțin pregătite și mai puțin de­dicate, imaginea ideală de „dascăl“ mo­­del s-a estompat considerabil. Profesoratul nu este o simplă meserie. Ei, profesorii, trebuie să aspire să devină și mentori. Alături de familie, profesorii și mentorii sunt cei de care avem nevoie pentru descoperirea și dezvoltarea talentului, cei de la care aflăm detalii, pentru că ei sunt dăruiți cu câteva virtuți pe care nu le re­găsim ușor în cotidian: în primul rând răbdare, apoi generozitate, încredere și, desigur, statornicie, în lupta împotriva indolenței fizice și spirituale, în lupta împotriva descurajării sau a complacerii în mediocru, în lupta pentru atingerea culmilor și a unui ideal în viață. Vorbim astăzi de o adevărată școală a mentoratului profesional, de formare permanentă în orice domeniu, de training, de modelare, având la bază nu atât concepte și proceduri teoretice, cât mentori model, capabili să se impună și printr-o etică a mentoratului.

Atracția pentru lectură nu trebuie lăsată doar la îndemâna școlii. Părinții ar trebui să insiste și ei în această direcție

Ca tendință, copiii și tinerii sunt tot mai puțini atrași de carte și lectură, fiind, în schimb, fascinați de universul tehnologiei, de gadgeturi, aplicații, rețele de socializare, jocuri etc., până la adicție, dependență… Care sunt efectele îndepărtării de lectură și universul cărților pe plan intelectual, spiritual și cultural?

Am devenit captivi ai vizualului și ai individualității. Atracția pentru lectură nu trebuie lăsată doar la îndemâna școlii. Părinții ar trebui să insiste și ei în această direcție. Primele ore de lectură se fac în familie. Nu poți să nu-i arăți copilului ce cărți te-au marcat pe tine adult, să vadă și să audă frumusețea lor, a cuvântului scris și rostit. Dependența de tehnologii este o maladie gravă și, din păcate, e întreținută și în familie. Înțeleg că timpul, dinamica zilnică, ne obligă la un tip de călcare pe pedala de accelerație, dar indiferența față de lectură ne sărăcește pe termen lung. Efectele se văd cu ochiul liber – studenți la litere pentru care cititul a devenit o corvoadă. Există o sintagmă des utilizată: cititul ne face mai buni. De ce? Ar trebui să explicăm acest fapt. Eu cred că cititul ne face mai săraci cu duhul și deci mai fericiți. Și aici nu folosesc formula numai în sens biblic. Curiozitatea noastră vizuală vine din ceea ce învățații au numit setea de cunoaștere. Vine și din ce oferă spectacolul lumii. Un spectacol efemer și care are legătură cu durata lui și durata mea de viață. Cititul este și el formator. Spun acest lucru pentru că lectura, cititul, se știe, dezvoltă imaginația, spiritul, mintea, dar însănătoșește și corpul. Lectura este și o sărbătoare pentru că presupune un ceremonial și o ucenicie. Ceremonial pentru cei care ascultă un text citit și o ucenicie pentru cei care doresc să trăiască mult, creativ și sănătos. Pentru aceasta e nevoie de mentori și, din această perspectivă, profesorii, bibliotecarii, muzeografii, părinții, prietenii pot fi mentori ai lecturii.

Nu revin la studii și constatări referitoare la poziția în care ne aflăm privitoare la citit, la industria editorială sau la condițiile economice, sociale, culturale ce au determinat și determină acel procent de 10% consumatori de carte.

Ajungem la noi înșine prin ceilalți. Muncim, învățăm, creăm pentru a avea succes și, indubitabil, lectura ne aduce mai aproape de el. Că citim de plăcere, pentru informare, pentru refugiu sau terapie, lectura e folositoare și creativă.

Un proverb armean spune că „Scaunul pe care stai să nu fie niciodată mai înalt decât teancul de cărți pe care le-ai citit“.

Faptul că nu se învață e cel mai grav

Cum ar putea fi chemați spre lectură, determinați să citească și să pătrundă în lumea fără sfârșit a cărților?

Nu există o formulă pentru chemarea la lectură. Și, din păcate, nici administrativ sau legislativ nu avem prea multe po­sibilități. Știu că, declarativ, autoritățile se interesează de acest lucru. Editorii însă, deși clamează sprijinul statului, nu prea sunt băgați în seamă. Bibliotecile sătești, câte mai existau, s-au risipit și ele, și cele orășenești nu se simt prea bine. Bibliotecarii sunt printre cei mai prost plătiți oameni, alături de muzeografi, din această țară. Și acum oare ce rost au bi­­bliotecile sau muzeele? Își pun această întrebare cei care s-au înstrăinat de valori și de ei înșiși. Din păcate, își pun întrebarea aceasta și oameni din administrațiile publice. Ne plângem și oftăm că nu se citește. Nu aceasta e problema. Faptul că nu se învață e cel mai grav. S-a deteriorat cultura cărții și prin aceasta s-au deteriorat nu numai domeniul, ci și misiunea. Nu se înțelege, deși se fac eforturi vizibile, că în lumea informației biblioteca are rolul ei fundamental și că informatizarea, digitalizarea, nu anulează misiunea bi­­bliotecii și a bibliotecarului, ci o întăresc.

Visez la o vreme când bibliotecarii și editorii vor fi exploatați de cititori, adică nu vor mai prididi cu adusul cărților la mulțimea care vine spre ei. Dar acest lu­­cru e în strânsă legătură cu dezvoltarea învățământului, cu cercetarea și, de ce nu, cu dezvoltarea intelectuală în general.

În învățământul românesc s-a degradat această relație dintre profesor și elev

Într-o privire de ansamblu, cum priviți situația educației românești? Avem o educație de calitate, un sistem eficient, o școală performantă? Ce merge bine și ce nu în învățământul nostru? Ca manager de instituții, unde credeți că ar trebui să se acționeze prioritar, care ar fi prioritățile schimbării?

Interviu cu prof. univ. dr. Ioan Cristescu: „Întoarcerea la cultură e calea spre lumină și identitate“Ca să răspund punctual și sincer vă spun că, în prezent, e greu de spus ce este o școală performantă. Dacă este una care formează oameni, da, este una performantă. Dacă informează, adică oferă in­­formație, nu. Nu este nici măcar școală. Se confundă de multe ori locul cu misiunea și poate e bine, dar nu poți să transformi actul de învățământ în ceva administrativ. Profesorii și elevii merg la o în­­tâlnire în care ar trebui să se comunice. În învățământul românesc s-a degradat această relație dintre profesor și elev. Respectul față de instituție, față de profesor și față de elev a devenit ceva vetust, când el era și este baza calității.

Dar nu este doar în învățământ această situație. Din sistem de educație am ajuns să-l considerăm o problemă so­­cială. Prioritatea nu ar trebui să fie schimbarea, ci continuitatea și întoarcerea la valorile tradiționale ale relațiilor umane bazate pe respect, parteneriat și, de ce nu, pe înțelegere a nevoilor pe termen mediu și lung. La noi se rezolvă probleme punctuale și la ordinea zilei. A doua zi problemele rezolvate ieri nu mai sunt de actualitate.

Studenții sunt produsul preuniversitar, iar acest produs este o oglindă a calității și sistemului

În calitate de profesor universitar, cum vedeți situația învățământului superior?

Nici aici lucrurile nu stau mai roz, fie că vorbim de stat sau privat. Și aici apar probleme cu abandonul, cu lipsa bazelor materiale, cu rapiditatea rezolvării punctuale, cu celebrele credite. Adică noi nu­mărăm credite și standarde. Studenții sunt produsul preuniversitar, iar acest produs este o oglindă a calității și sistemului. Cred că avem prea mulți studenți intrați în facultăți pe bază de dosar. Și nu toți cei intrați trebuie să termine neapărat dacă pentru ei facultatea nu este o necesitate. În cazul meu, la Arte, nu e nevoie să fie 30 de absolvenți din 30 de intrați, dacă nu își dau interesul în domeniu. Măcar interesul pentru că până la descoperirea vocației mai durează. Cred, și pot părea conservator, că fiecare individ își găsește un drum în viață chiar și fără diplomă dacă își urmează vocația sau pregătirea.

Nu trebuie să facem ca struțul și să nu observăm că avem o inflație de doctori, că scandalurile de plagiat sunt multe…

În general, universitățile românești se situează pe ultimele locuri în clasamentele universitare internaționale sau chiar absentează din acestea. Care credeți că sunt cauzele acestei situații?

Să vedem care sunt criteriile cunoscute: agenția internațională de clasamente ia în calcul cinci aspecte principale pentru definirea metodologiei de clasificare: predarea și mediul de învățare, mediul de cercetare, calitatea și influența cercetării, transferul de cunoștințe către industrie și perspectiva internațională a universității. La toate aceste aspecte ar trebui să ne dăm singuri note. Și mai ales la ultimele trei. Referitor la cercetare și transferul de cunoștințe îmi pun întrebarea de ce, dacă avem foarte buni specialiști IT, România e printre ultimele țări, alături de Bulgaria, din Uniunea Europeană, în topul digitalizării societății? Dacă suntem corecți nu o să ne mai la­mentăm. Desigur că aceste clasamente sunt generaliste și nu putem să nu scoatem de aici performanțele individuale sau punctuale.

În același timp, nici nu trebuie să fa­­cem ca struțul și să nu observăm că avem o inflație de doctori, că scandalurile de plagiat sunt multe, că impostura universitară e prezentă și vizibilă, că studenții nu vin la cursuri, că iau note de trecere etc.

Vorbim despre reforme prea mult și implementăm prea puțin

Cum am putea avea un sistem de în­­vățământ de calitate, eficient și performant, de nivelul sistemelor avansate din Uniunea Europeană și din lume?

Un învățământ de calitate nu se realizează rapid. E nevoie de timp și, din pă­cate, pentru noi prezența și influența politicului, atât de pregnantă, îngreunează procesul. Când o să urmărim interesul studentului ca viitor produs de calitate al societății, nu știu dacă vom fi performanți, dar o să fim eficienți. Vorbim ­despre reforme prea mult și implementăm prea puțin. Mai este un aspect adesea ignorat cu bună știință: un tip de în­cremenire a corpului profesoral, o automulțumire cu nivelul la care s-a ajuns. Obligația formării și cercetării nu e doar a studentului, ci și a profesorului. Profesorul chiar mai rapid decât studentul, pentru că trăim într-o lume în care viitorul devine actualitate cu o viteză pe care nu o poți stăpâni prin abilități, ci prin cunoștințe.

Educația îți dă o flexibilitate de gândire și o libertate umană

Ce rol a jucat educația în existența dvs.?

Dacă vorbim de școală și familie, adică de cei doi piloni despre care am tot pomenit, am fost un norocos. Sunt produsul unui tip de educație aproape vetust azi, dar care avea o mare calitate: era tradițională. Și mai avea ceva important – chiar dacă era regimul comunist începând cu 1972 și până în 1989 sistemul de învățământ nu s-a schimbat, adică am avut o continuitate. Educația e un proces continuu. Te adaptezi educațional permanent, în funcție de mentalități, de întâlniri, poziție socială. Adică, educația îți dă o flexibilitate de gândire și o libertate umană.

În spațiul și timpul din care provin cred că valoarea fundamentală era omenia

Care sunt valorile și principiile de­­prinse în familie în „cei șapte ani de acasă“ și mai târziu?

În spațiul și timpul din care provin cred că valoarea fundamentală era omenia. Chiar dacă într-un anumit spațiu și timp accesul la cunoașterea prin cărți era limitat, mă consuma dorul de a citi, de a cunoaște. Dar, acest acces era suplinit de valori tradiționale, de respectul și iubirea pentru familie, nevoia de biserică, importanța școlii, a vecinilor, umorul sănătos de care aveam parte în familie, spiritul de sacrificiu al mamei, mintea ageră a tatălui, grija și iubirea pentru natură etc. Am căutat permanent să nu mă îndepărtez de această noțiune și să-i dau conținut. Faptul că în familie a existat Sora Maria Ionela, și există încă pentru mine chiar dacă s-a dus la ceruri, mi-a marcat destinul și mi-a dat ceea ce aveam nevoie și anume o proiecție a nevoii de credință și de aspirație.

Cărțile le-am întâlnit destul de devreme

Când și cum v-ați întâlnit cu cărțile?

Cărțile le-am întâlnit destul de devreme. Am o soră mai mare, care era deja la liceu la București, când eu eram în sat, în Ardeal, îmi inocula iubirea față de carte și mă încuraja să pătrund în universul misterios al cititului, furnizându-mi cărți de bună calitate. Era ca un înger păzitor. Îmi aducea permanent cărți. Și citeam. Nu erau prea multe ispite pe vremea aceea, care să mă atragă iremediabil. Nici ca sportiv nu eram prea grozav, așa că viața mea s-a configurat în jurul cititului, al explorării universului lecturii, al poeziei, de al cărei univers am fost întotdeauna fascinat.

M-am îndreptat spre filologie datorită cititului și dorinței de explorare a acestui univers misterios al cuvântului

De ce v-ați îndreptat spre studiile filologice?

Ar fi trebuit să devin preot în buna tradiție a familiei și la dorința mătușii mele care mi-a marcat existența, Sora Maria Ionela, o călugăriță greco-catolică, cu mulți ani de pușcărie despre care am amintit mai înainte. Nu s-a putut în regimul comunist, era prea riscant cu dosarul pe care îl aveam și proveniența mea de greco-catolic. M-am îndreptat spre filologie datorită cititului și dorinței de explorare a acestui univers misterios al cuvântului. Sora mea scrisese un articol: Puterea cuvântului și miracolul tăcerii, care definea epoca, așa că am vrut să le abordez, diferit, evident, pe amândouă. Și m-am identificat totdeauna ca profesor de română. Această convingere s-a întărit în Liceul Iulia Hașdeu din București și apoi la Facultatea de Filologie. În facultate m-am îndrăgostit de teatru, de aceea m-am specializat pe zona aceasta și nu m-am abătut din drum. Îmi place istoria literară și a culturii.

Am avut profesori adevărați

Ce profesori ați avut la Facultatea de Litere? Ce vă amintiți despre ei, ­despre studii și atmosfera universitară?

Am pomenit mai sus câțiva dintre ei. Bineînțeles că există și alții. Am avut profesori adevărați. O îmbinare între învățător, mentor, arbitru și prieten. Desigur că aș putea spune, bătrânește, că pe vremea mea se învăța carte. Dar mai era ceva ce dispare sau se nuanțează, un tip special de atmosferă de studiu, de dezbatere a cărților, de analiză și de formare. Nu pot să nu amintesc aici pe Cezar Tabarcea, Florin Manolescu, Ioan Alexandru, poetul, care mi se adresa cu ‘frate Ioane’, iar eu mă simțeam mândru, apoi Dan Grigorescu, de la care am priceput cum trebuie abordată literatura comparată sau marele cărturar Dan Horia Mazilu. Cel mai frumos sentiment, odată cu trecerea anilor, este acela ca atunci când te revezi după ani cu profesorii tăi ei să nu te fi uitat. M-am revăzut după ani și ani cu mulți dintre ei și m-au salutat și i-am salutat colegial și aproape prietenește. De altfel, cu unii dintre ei mă văd des și încă avem proiecte.

Suntem creați nu din sânge și carne, ci din memorie

Ce magiștri ați avut în formarea dvs.? Care sunt personalitățile care v-au influențat dezvoltarea și cariera?

Sora Maria Ionela nu a fost pentru mine ceea ce se cheamă un magistru, dar a fost o figură indelebilă, providențială cu rol identitar definitoriu. Dacă ar fi să nu­mesc totuși, dintre laici aș aminti aici pe Mircea Martin, profesor și prieten de la care am căutat să deprind o onestitate și un mod profund de a înțelege cultura dincolo de aparențe și nuanțe. Mircia Dumitrescu, care m-a învățat sensul concret și real al prieteniei. Alexandru Mușina, care m-a transformat din cititor în editor. Eusebiu Ștefănescu, care, pe vremea când era decan la Facultatea de Arte a Universității Hyperion, m-a invitat să predau istoria teatrului, într-un moment în care nu mă gândeam să fac așa ceva, fiind implicat în alte proiecte. Și, nu în ultimul rând, George Banu, care mi-a arătat că Uitarea implică un abandon și o lașitate. (…) Există urme de neșters… Așa că eu nu doresc să am acest destin al ui­tării. Suntem creați nu din sânge și carne, ci din memorie.

Pentru mine, Eugen Simion va reprezenta întotdeauna unul dintre puținele repere și modele culturale ale societății românești

Ați colaborat îndeaproape cu profesorul și academicianul Eugen Simion. Ce ne puteți spune despre această colaborare și despre ilustrul critic și om de cultură?

Am spus mai multe când l-am oma­giat în lipsă la Academia Română cu ocazia Colocviului Internațional Eugen Simion 90 și nu aș vrea să mă repet, dar totuși reiau câteva gânduri.

Am realizat multe alături de Eugen Simion pentru Muzeul Național al Literaturii Române. Și eu, și instituția îi suntem recunoscători pentru că, în perioada de exil la Casa Presei, a susținut, a intervenit la autorități ca să se rezolve problema spațiului. Dar, dincolo de cadrul instituțional, am cunoscut un om interesat de mersul societății românești, interesat de oameni și mai ales de tineri, cu speranța că aceștia vor fi continuatorii unor valori morale. A fost și un mentor pentru mulți, uneori arid, dar tenace. Această tenacitate i-a adus detractori și pentru râvna de a deschide drumuri și pentru aceea de a forma drumeți conștienți de calea lor, spinoasă, dar cutezătoare, iar aici putem folosi o metaforă din domeniul alpinismului: „Alpinistul este cel care ia atitu­dine de cuceritor față de altitudine, iar ființa umană are sădită în ea nostalgia culmilor“. Când un călător știe drumul, trăiește anticipat bucuria ajungerii la destinație. El trăia aceasta.

În ultimii ani a recitit literatura română pentru o istorie despre care a vorbit prea puțin, dar pentru care lucra. Adesea avea bucurii ale acestei recitiri pentru că descoperea noi și noi valențe. Mi-aduc aminte de una din ultimele discuții, din primăvara anului 2022, la sediul Fundației, când, preț de câteva minute, mi-a vorbit despre Ionel Teodoreanu, un scriitor despre care spunea că a fost prea puțin citit cu atenție și introdus greșit la minori.

Pentru mine, Eugen Simion va reprezenta întotdeauna unul dintre puținele repere și modele culturale ale societății românești. Personal, i-am admirat întotdeauna verticalitatea pozițiilor și argumentația imbatabilă.

Regret mult că Edenul individual devine, ca durată, o utopie

Ce alte întâlniri memorabile ați avut în cariera dvs.?

Nu am vorbit despre prieteniile literare sau artistice. Nu l-am pomenit aici pe Ion Caramitru, cu care am lucrat și am vorbit, regizorul David Esrig sau prietenii mei George Mihăiță și Horațiu Mălăele, poetul Ion Mureșan. Sau Mihai Ispirescu, dramaturgul. Lista e lungă, pentru că îmi place, mă simt bine să mă hrănesc cotidian din întâlnirile cu ei. Nu sunt memorabile pentru că sunt personalități, ci pentru că soarta m-a făcut să fiu în apropierea lor. Îi spuneam lui George Banu într-o scrisoare că eu regret mult că Edenul in­dividual devine, ca durată, o utopie. Există și unul colectiv, chiar dacă nu-l percepem, cu atât mai mult în vremurile pe care le trăim, însă cel individual e descoperit în relație cu celălalt. În ultimii ani, am colaborat mult cu Academia Română. Nu pot să nu amintesc aici pe acad. Răzvan Theodorescu, de la care am în­­cercat să învăț diplomație și distincție culturală. Mai am de lucru în acest sens.

Încerc să-mi împlinesc profesia

Ce ne puteți spune despre activitatea dvs. universitară? Cum sunteți ca profesor? Cum spun studenții că sunteți? Ce este important în această profesie?

Nu sunt în măsură să mă autoevaluez și nici pe studenți nu-i întreb despre mine. Încerc să-mi împlinesc profesia. Să-i fac pe studenți să gândească, să contextualizeze și să se plimbe prin cultură cu propriile bagaje.

Nu este important câtă informație transmiți. Aceasta se găsește peste tot azi. Important este ce faci cu ea, cum o utilizezi și mai ales cum nu trebuie să o utilizezi. În cultură există tendința, tot mai accentuată, datorită unei căutări a ineditului cu orice preț, să uităm grile și idei comune, să despicăm un fir care nu există, să promovăm valori care, de fapt, nu sunt. Așa încât sunt foarte importante claritatea și nuanțarea.

Cultura e însuși fundamentul recunoașterii individului sau a unei națiuni ca identitate creatoare

Ce rol are cultura în viața individului și a societății, în procesul de dezvoltare a civilizației?

S-a teoretizat mult pe această temă. S-au scris biblioteci de cărți esențiale. Numai că, după cum se vede, ele nu au fost citite și vocile cu autoritate nu se aud sau nu sunt ascultate. Cultura nu este ceva ce stă închis în centrul sau marginea societății. E însuși fundamentul recunoașterii individului sau a unei națiuni ca identitate creatoare. Societățile obosesc din multe pricini. Din cauze economice, din crize politice, din cauza războaielor și crizelor individuale sau de grup. Cultura nu obosește chiar dacă nu e băgată în seamă.

Valorile, aici și oriunde, sunt expresia creativității și a identității

Vorbind de valorile literaturii și, în ansamblu, ale culturii, le putem privi ca vectori ai promovării țării în spațiul universalității? Este cultura un ambasador al spiritualității și civili­zației românești?

Ele sunt vectori, precum ați spus, ai promovării. Valorile, aici și oriunde, sunt expresia creativității și a identității, și tocmai de aceea sunt perene.

Nu există de ani buni o strategie de promovare a culturii române în lume

Se întâmplă în mod real acest fenomen? Ce se întreprinde pentru promovarea culturii noastre în lume?

Nu există de ani buni o strategie de promovare a culturii române în lume. Sunt instituții care ar trebui să facă acest lucru dar, sau nu știu, nu pot sau nu vor, cu adevărat, să facă ceea ce ar trebui. De multe ori se alege o cale facilă și ieftină din considerente economice, probabil. E fals. Cultura adevărată, pentru că există din păcate și neadevărată, se vede, se pipăie, se aude, se citește. Nu este important întotdeauna ce credem noi că ar trebui să promovăm ci, prin dialog, ce promovăm interactiv cu locul unde ne ducem. Și foarte importantă este călăuza. De foarte multe ori evenimente serioase au loc prin eforturi individuale și pe rețele private. Ca să mă exprim printr-o metaforă, adevărată totuși, în concertul națiunilor putem fi prezenți doar prin cultură.

Cât de cunoscută este literatura ro­mână în afara țării?

Este cunoscută prin strădania unor persoane și personalități care au înțeles un adevăr, și anume că, într-adevăr, avem ce exporta. Sunt convins de această realitate. Mai trebuie să aflăm cum. Și aici nu mă refer la cei care s-au impus în afara granițelor, scriitori revendicați apoi de alte culturi, precum Eugen Ionescu sau Emil Cioran. Mă refer la contemporani care sunt prezenți prin opera lor în lume, precum Gabriela Adameșteanu, Ana Blandiana, Norman Manea, Mircea Cărtărescu și mulți alții. Se poate și se poate și mai bine.

E mare nevoie să fim noi înșine. Vechi, creativi și europeni

O întrebare la care nu aveți răspuns, probabil…, dar puteți formula o opinie: de ce nu primim Premiul Nobel pentru literatură?

Nu este neapărat vina noastră azi. Poate în trecut a fost. Și criteriul primirii sau neprimirii Premiului Nobel nu este unul care să ne scadă valoarea și nici să ne facă pesimiști sau frustrați. Repet: suntem o cultură și o literatură așa cum trebuie să fie – consistentă, reprezentativă, cu o identitate proprie, o originalitate de netăgăduit și o creativitate explozivă. Nu trebuie să ne comparăm. E mare nevoie să fim noi înșine. Vechi, creativi și europeni.

Politici și programe de susținere a cărții nu prea sunt…

În sfera activității dvs. de manager cultural intră și calitatea de editor. Sunteți nelipsit de la târgurile de carte… Ca detaliu pitoresc, la unul dintre acestea ați adus în stand câ­teva buturugi pe care ați pus câte un vraf de cărți… „Cartea e pe butuci“, mi-ați spus atunci… Puteți dezvolta metafora și mesajul ei? Cum priviți politicile și programele de susținere a cărții?

A fost ideea redacției ca ironie la faptul că în ultimii ani autoritățile au tot vorbit despre susținerea zonei editoriale și a producției de carte. Nu s-a întâmplat. Asociațiile de editori au semnalat, au redactat memorii și răspunsul a rămas la nivel declarativ. Cu o modificare la Legea 8 s-a tăiat și sprijinul care venea din copia privată.

Politici și programe de susținere a cărții nu prea sunt sau, ca să folosesc o butadă, unele au fost și altele s-au cam risipit.

Observ că oamenii pragmatici nu citesc

Lărgind aria discuției, care este situația cărții în lumea pragmatismului și consumerismului contemporan? Cât mai contează lectura și valorile spiritului pentru omul de azi?

Observ că oamenii pragmatici nu ci­tesc. Prin mall-uri, deși există librării, cei mai mulți sunt atrași de alte zone, cele cu reflecție imediată. Cartea, aparent, nu-ți dă nimic. Ea trebuie asumată, or superficialitatea cotidiană nu implică acest proces. Azi, dacă crezi în valori perene, poți fi considerat învechit. Or problema nu este a valorilor, ci a conștientizării că trebuie să crezi în ceva. Și a crede este o stare de spirit și o culme de spiritualitate.

Interviu cu prof. univ. dr. Ioan Cristescu: „Întoarcerea la cultură e calea spre lumină și identitate“

Eu sunt de părere că omul e o sursă inepuizabilă de creativitate

La muzeu, putem vedea condeiul lui Arghezi, stiloul lui Marin Preda și multe alte obiecte cu valoare culturală. În viitorul apropiat, vom vedea și laptop-ul scriitorului X, tableta autorului Y etc. Cum vedeți raportul dintre tehnologie și cultură?

Cred că e un raport de complementaritate. Nu se exclud, dimpotrivă. Tiparul și evoluția lui sunt un aport tehnologic în cultură. Telefonul, radioul, televiziunea, internetul sunt realizări tehnologice care au consolidat comunicarea, dar și interculturalitatea, dialogul culturilor necesar în lumea globală. Sunt multe teorii ­despre cum va fi. Unele sunt cu accente ideologice. Realitatea este că acest raport va evolua, se va nuanța, dar nu-și va pierde complementaritatea.

Este Inteligența Artificială o amenințare la adresa literaturii, a creativității și originalității? Va scrie AI o literatură mai bună decât oamenii?

Eu sunt de părere că omul e o sursă inepuizabilă de creativitate. Algoritmii, nu. E foarte posibil ca aceștia să fie de fo­­los unor sarcini bine delimitate, dar dacă e să privim la un nivel mai adânc, mă re­­fer la texte de profunzime, la simbolistică, la intertextualitate, la filigranul acela fin în care apreciem un text de valoare, cred că – cel puțin deocamdată – algoritmii își demonstrează limitarea și nu cred că a te baza pe ei este soluția prin care să rezolvi „problema“ creativității. Dimpotrivă, a te lăsa doar în seama lor e o formă de abandon, de lâncezeală, dacă vrei, ceea ce duce la atrofierea creativității. Încă un motiv pentru care trebuie antrenată.

Mare parte din programele și proiectele muzeului sunt dedicate tinerilor

Ce rol au tinerii în cultură și în dezvol­tarea societății românești prin valorile acesteia?

Mare parte din programele și proiectele muzeului sunt dedicate tinerilor. Pe ei vrem să-i apropiem de muzeu, nu doar pentru a cunoaște trecutul, ci pentru a citi și a conștientiza în ce realitate trăim. Rolul lor este de a duce mai departe valorile identitare. E firesc să susții tinerețea și ca stare de spirit, dar și pentru idealurile ei. Din păcate, societatea românească nu e orientată definitoriu spre tineri. Adesea auzim două direcții: cea a celor care privesc tineretul fără îngăduință și mult prea critic, și cea a autorităților care declamă proiecte și programe. Ca să meargă mai departe, tinerii au nevoie de îndrumare atentă, răbdare, apropiere și blândețe, de arta de a relaționa, față de alteritatea problematică uneori sau enigmatică.

Dorința de a pleca are multe cauze…

Mulți dintre cei mai buni pleacă în străinătate și nu se mai întorc. Ce ar trebui făcut ca ei să fie atrași înapoi în țară și implicați în procesul de dezvoltare prin educație, cultură, știință, cunoaștere?

Am ajuns, după 30 de ani, la o oarecare normalitate. Tinerii vin și pleacă, ceea ce este un proces firesc. Nu mai este chiar ca la începutul anilor ’90-2000, când plecau și nu mai reveneau. Dorința de a ple­ca are multe cauze, printre care și lipsa unui orizont în țară, lipsa unei baze ma­teriale, atracția ineditului, nevoia de aventură etc. Trebuie să recunoaștem că România nu este o țară în care educația și cultura să fie la cei mai buni parametri. Am detaliat unele lucruri mai sus și nu doresc să mă repet. Pentru știință și cercetare sunt condiții mai bune în alte locuri. Nu putem avea patrioți, în sensul pământean, legat de glie, când oferta nu e îndestulătoare. „Glasul pământului“ nu-i mai fascinează. Politicienii au promis, promit bani și condiții de viață mai bune. Nu acestea sunt ceea ce doresc ei. Vor o atmosferă și deschidere spre oportunități de dezvoltare personală. Și dacă se dezvoltă personal, și țara va fi a lor.

Îmi doresc să deschid anul acesta Casa memorială Tudor Mușatescu și să pornesc lucrările de amenajare a unui nou spațiu

Ce planuri, ce proiecte aveți pentru muzeu?

Multe. Îmi doresc să deschid anul acesta Casa memorială Tudor Mușatescu și să pornesc lucrările de amenajare a unui nou spațiu, dat în administrare de Primăria Capitalei muzeului, în Centrul Vechi. Să organizăm Festivalul de poezie în septembrie, să edităm cărți de valorificare a patrimoniului literar, să facem proiecte atractive și consistente, să ne bucurăm de ceea ce avem: un belșug spiritual românesc.

Cu un trecut atât de bogat și un prezent valoros, viitorul va fi bun și nu avem motive să credem altfel

Cum priviți viitorul literaturii române? Dar al culturii românești în an­samblul ei?

Cu un trecut atât de bogat și un prezent valoros, viitorul va fi bun și nu avem motive să credem altfel. Avem azi o literatură cu o valoare estetică certă, cu personalități creatoare tinere, sau mai puțin tinere ce dau dovadă de creativitate și continuitate. Nici cultura, în ansamblul ei, nu stă rău. Ar fi nevoie poate de perseverență și stabilitate. În aceste vremuri tulburi, întoarcerea la cultură e calea spre lumină și identitate.

Interviu publicat în nr. 49-50 al revistei Tribuna Învățământului