Se pune problema de ce ar mai trebui studenții de la filosofie (indiferent de ciclul de studiu: licență, masterat sau doctorat) să mai aibă în curriculumul lor academic și un curs de etică și deontologie profesională. Sau, direct sub forma unei întrebări: de ce ar mai avea nevoie viitoarele filosoafe și filosofi de o pedagogie morală specifică, câtă vreme studiază, uneori și nouă-zece ani, discipline precum filosofie morală, metaetică sau etică aplicată? Nu ar fi o suprapunere fără sens? Dacă e nevoie de o formare morală specială, care nu se poate dobândi doar prin studiul disciplinelor de mai sus, atunci nu e superfluă studierea eticii și a ramurilor sale?
În mediul nostru circulă această observație ironică: un curs de etică nu te face o ființă mai morală, așa cum nici un curs de epistemologie nu te face un mai bun subiect sau agent cunoscător. Cum e cu putință? Pe scurt, ce se dobândește în planul intelectului nu implică și o schimbare în planurile sensibilității și al voinței. Simplul fapt că știi cum raționa practic Aristotel sau faptul că înțelegi utilizarea corectă a testului universalizării, la Immanuel Kant, sau că (nu) crezi în realism moral sau cunoști modul în care poți respinge ori susține particularismul moral, toate acestea sunt abilități intelectuale, unii ar spune înalte, rafinate, dar nu garantează un mod de a fi corect, drept sau virtuos, nu susțin de la sine o practică a binelui sau calea spre o viață fericită. În studiul moralității și al mecanismelor de judecată morală nu se regăsește cu necesitate metoda unei vieți bune, trăită alături de ceilalți. Studiul filosofiei morale ar putea, în cazuri nefaste, să ducă la nihilism moral sau la forme de amoralism. Asumarea unei astfel de poziții, care poate fi justificată teoretic, are implicații negative în viața practică, implicații care ajung până la alienarea psihologică și socială. Pe de altă parte, simțul moral comun, non-teoretizant, care nu-și poate oferi singur temeiuri, este insuficient, la rândul său, pentru o viață împlinită, autonomă, dar implicată. Rămâne atunci să găsim modalități de a ne forma moral în timp ce studiem lumile gândirii etice, să preîntâmpinăm o cunoaștere rece și impersonală, dar fără a pica în capcana sentimentalismului moral, cu simfonia sa de afecte cu accente (melo)dramatice.
Argumentul poate cel mai puternic în favoarea unui curs de etică pentru studenții de la filosofie credem că ar fi exact nevoia de internalizare și contextualizare la nivelul vieții personale a normelor etice. „Pericolul“ pentru cei ce practică filosofia, mai ales în varianta ei teoretică, este exact de a nu pune în practică cele învățate. Poți să fii un mare cunoscător al teoriilor etice, dar de o moralitate îndoielnică; ori scopul unui astfel de curs este exact consolidarea fibrei morale și adecvarea și implementarea principiilor etice la și în viața personală.
O altă provocare și implicit un alt argument se naște din vaga înțelegere a ce se poate cuprinde prin profesia de filosof sau filosoafă – de aici și nevoia de clarificare a deontologiei profesionale, în acest caz. Filosofia este o cupolă academică foarte largă și cuprinzătoare, poate cea mai largă și cuprinzătoare, întrucât, ori de câte ori îți pui probleme fundamentale cu privire la un domeniu, faci filosofia acelui domeniu. Te întrebi ce e viața, cum acționează selecția naturală, ce este o specie – atunci faci filosofia biologiei. Sau dacă ai întrebări privind legile naturii, despre ce este materia, dacă există sau nu vidul, faci filosofia fizicii. Și tot așa, astfel încât, printr-un exercițiu de meta-reflecție, poți avea și meta-filosofie, adică exact filosofia filosofiei. Ce facem noi acum, cumva, este o astfel de reflecție meta-cognitivă, întrebându-ne de ce ar fi bine ca aceia care fac filosofie să aibă și un astfel de curs de etică. E nevoie deci de a clarifica succint ce este filosofia, ce nevoi și meta-cerințe ar fi pentru a avea nu doar un absolvent de filosofie, ci un filosof care integrează ceea ce a învățat în viața sa personală și implicit în comunitatea din care face parte.
Filosofii, chiar dacă sunt recunoscuți drept o categorie profesională (263301, cod COR), destul de rar vor fi regăsiți „în câmpul muncii“ ca filosofi. Față de psihologi, istorici, medici, lingviști, ingineri sau sociologi, să dăm câteva exemple, filosofii nu sunt limitați în cadrul unei specializări profesionale stricte, de nișă. De aceea îi regăsim ca profesori, consilieri, antreprenori, activiști, specialiști în resurse umane, ofițeri de integritate, copywriteri sau intelectuali publici. Sunt peste tot fără a avea cu ei o parafă sau pe perete o diplomă care să le oficializeze statutul. În acest context, antrenamentul lor moral și înțelepciunea lor practică – phronesis
(), în greacă – devin și mai importante. Față de alte profesii, care sunt reglementate sau se auto-reglementează prin coduri de etică și conduită, activitatea filosofilor este probabil cea mai liberă și mai puțin supusă codificării. Nu există forme de ghidare, motivare sau constrângere împărtășite, nu există o singură comunitate de practică, nu învățăm după aceeași paradigmă (ca-n științele naturii). Și probabil nu ar fi posibil – filosofii ajung greu la un acord, căci rostul filosofiei nu este unul al normalizării și convergenței într-un punct, ci al investigației critice, într-un proces dialectic sau chiar agonistic continuu. Condiția dezacordului invită la o etică a discursului și dialogului. Aceeași condiție este semnul, totuși, al libertății. Dar în această libertate, mai degrabă auto-postulată, se află cheia morală a praxisului filosofic: responsabilitatea. Guvernarea coerentă și echilibrată de sine, capacitatea auto-legislării morale, asumarea datoriilor – toate sunt făcute posibile de libertate și necesită cu adevărat responsabilitatea, pentru că nimeni nu joacă rolul unei autorități paternaliste, nici epistemică, nici morală, în acest joc. Iar cei care neagă această libertate, cerând filosofului sau filosoafei să se înscrie în liniile trasate dinainte ale unei acțiuni corecte, nu fac decât să rateze miza și să pervertească activitatea filosofică, care rămâne una de clarificare, în primul rând, ca să-l cităm pe Ludwig Wittgenstein. Totuși, ne îndepărtăm de acesta, afirmând că filosofia nu lasă lucrurile așa cum sunt.
Oricât de mult ar insista materialiștii unilaterali asupra condițiilor materiale ale vieții, ideile sunt cele care schimbă lumea. Desigur, ele par că nu plutesc într-o lume exterioară, înaltă și perfectă, ca în ontologia lui Platon, ci se dezvoltă în lumea noastră, în condițiile ei materiale, în mințile și dialogurile noastre de ființe istorice, particulare și astfel supuse datării și expirării. Dar ideile nu sunt un simplu reflex, o consecință directă a acestor condiții, care nu predetermină natura lor, dacă e posibil să încadreze expresia lor. Datorită puterii lor difuze, responsabilitatea ideilor și a conceptelor ar trebui să fie (în) travaliul permanent al filosofilor.
Nu toți se achită cu brio de responsabilitatea ideilor, așa e. Pe de altă parte, nu există filosofi care să nu lupte pentru ideile lor. Angajamentul, uneori inocent, alteori dogmatic, înfierbântă mințile celor exploatați de bună voie în uzinele gândirii. Iar aici este o necesitate morală de a conștientiza impactul pe care unele idei, concepte, distincții etc. îl au asupra lumii, dar și de exerciții (repetate) de rezonabilitate. Ideile, să-l parafrazăm pe Karl Popper, pot să moară în locul nostru. Uneori nu o fac și asta poate duce la războaie reale, cu oameni care mor cu adevărat, conduși de un ideal. Ideal uneori nereflectat, dar susținut de (unii) filosofi. Dogmatismul și dorința de a-ți susține ideile cu orice preț pot fi văzute drept deviații filosofice, care corup însăși ideea investigației critice, dar istoria le primește și, prin oameni de acțiune, ele fac din scena vieții un abator, ar zice Georg Friedrich Hegel.
Cele și cei care practică filosofia nu au datorii doar față de sine și de construcția lor intelectuală, ci mai ales datorii față de ceilalți, adică acea comunitate de practică în care se formează și se exprimă. Dar mai mult decât atât, probabil cea mai importantă datorie este să nu inducă în eroare oamenii cu privire la lucrurile importante, cum o spune Bernard Williams în introducerea unei cărți celebre. Chiar dacă uneori nu pare, pentru că vorba populară spune că „filosofii sunt cu capul în nori“, statutul epistemic și moral al filosofilor este unul înalt (ceea ce, indirect, recunoaște și spiritul popular). Oamenii sunt interesați de viziunea diferită asupra lucrurilor, cu care vin filosofii, chiar dacă adesea au o primă reacție de stupoare și refuz. Dar filosofia începe în mirare, nu? Oamenii sunt stârniți de filosofie, să creadă sau nu în anumite idei, și rareori rămân indiferenți. Poate că filosofia sperie, enervează, consolează sau motivează, dar nu te lasă așa cum erai. Nu este un joc gratuit, ci unul care provoacă gândirea (în primul rând) multiplicând mizele vieții. Astfel, inducerea în eroare (chiar și fără voie) reprezintă o decădere a filosofului din statutul său, o neîmplinire a datoriei sale. Alte „păcate“ sunt probabil mai mici, dar nu de neglijat: discursul filosofic poate deveni prea abstract și gol, prea scientist sau poetic, prea pasional sau impersonal, plictisitor până la moarte etc. Etica discursului și argumentării ne cere nu doar să credităm pe toți cei care participă în planul rațiunii la dezbatere, nu doar să urmărim evitarea erorilor de raționament, ci și datoria de a face lumină, de a clarifica, și de a mobiliza pe fiecare să gândească pe cont propriu, dar în mod corect (iar aici nu prea e loc de dezbatere, căci artele inferenței sunt cam aceleași pretutindeni). Filosofia nu oferă doar instrumente, ca o cutie cu scule, ci ar trebui să te ajute să devii o persoană rezonabilă, capabilă să-și recunoască părtinirile și prejudecățile tocmai spre a deveni imparțială și dreaptă în judecățile sale independente. Cum ar putea filosofii să servească acestui scop dacă ei înșiși nu ar fi astfel de persoane?
Istoric, filosofia se impune în spațiul elenistic în urma unei lupte între cei care se declarau sofiști și cei care îi criticau (apropiați lui Socrate, dar nu numai). Sofiștii te învățau cum să câștigi, prin discurs, o dezbatere, cum să convingi, cum să mobilizezi mințile celor din jur spre scopurile tale. Filosofii își propuneau altceva: indiferent de implicațiile sociale și politice, curajul de a spune adevărul trebuie să primeze. Chiar dacă acest lucru stârnește dezacord, conflict, zaveră. A fi filosof te expune în fața jocurilor politice ale cetății, pentru că te opune puterii. Socrate a pățit-o. Și nu numai el. Filosoful-rege a fost doar o figură utopică. El e supus presiunilor puterii politice, sociale (nu e tiranie mai mare decât opinia publică, observa John Stuart Mill) și are forma sa de putere, dată de cunoaștere. Contra-puterea filosofilor îi poate costa scump, dar altfel, dacă se înscriu în ceea ce este deja dominant, nu fac decât să decadă în poziția sofistului. Independența în gândire, corectitudinea (logică și epistemologică), onestitatea intelectuală, failibilitatea recunoscută, modestia etc. – toate acestea sunt fundament pentru curajul de a spune adevărul. Aici stă autenticitatea unei vieți filosofice, care pune contemplarea pe primul plan și nu se sfiește să spună răspicat precum Aristotel: Amicus Plato, sed magis amica veritas („Prieten mi-e Platon, dar mai prieten adevărul“). Contemplarea este o condiție și pentru vita activa: filosofii nu pot fi apatici sau akratici (lipsiți de voință atunci când știu ce e bine de făcut), nici nu-i pot lăsa pe alții să fie. Uzul public al rațiunii (versiunea modernă, dată de Kant, practicii kynice de a rosti adevărul cu orice risc), care nu e specific doar filosofului, ar trebui să fie ținta pe care o urmărim. Și nu prin lozinci și mobilizări de moment, nu prin alianțe nefaste cu forțe politice interesate doar de resurse, stăpânire și exploatare, ci prin exemplul propriu, prin excelența propriului caracter.
Înainte de a încheia, ne întoarcem la Aristotel și teoria sa a virtuților: virtuțile morale, adică acele trăsături excepționale, înalte, complexe și rafinate, continuu exersate, ale caracterului nu pot fi posibile fără virtuțile dianoetice, intelectuale, care se dobândesc prin studiu, reflecție, investigație critică. Nu poți fi o persoană virtuoasă dacă ești ignorantă și gândirea ta se pierde pe cărările întunecate ale existenței de zi cu zi, supusă unei continue agresiuni din partea mass-media. O minte bună, care are dietetica sa intelectuală, deschidere, atenție, modestie epistemică este fundamentul unui caracter moral bun. Care ar fi acele virtuți necesare filosofilor spre a nu deveni dogmatici sau sofiști? L-am întrebat acest lucru pe modelul lingvistic mare GPT 3.5 (de la OpenAI), fiind absolut conștienți că nu ne va da un răspuns reflectat, ci unul generat probabilistic după un antrenament cu foarte multe texte de filosofie morală și epistemologie. GPT a ales cinci virtuți intelectuale și cinci morale (pe care le-am mai editat puțin, în mod intenționat, pentru că noi suntem agenți cunoscători) pentru filosofi în acțiune.
Virtuțile intelectuale:
Curiozitatea: dorința autentică de a căuta să cunoști, de a explora idei noi și de a pune întrebări care să provoace reflecția este crucială pentru filosofi. Curiozitatea determină dezvoltarea intelectuală și descoperirea.
Deschiderea intelectuală: a fi receptiv la noi perspective, idei și dovezi, chiar dacă acestea pun la îndoială convingerile existente. Deschiderea intelectuală le permite filosofilor să abordeze problemele imparțial.
Modestia intelectuală: recunoașterea limitelor propriei cunoașteri și disponibilitatea de a recunoaște și de a învăța din greșeli. Modestia intelectuală încurajează o înțelegere mai nuanțată a problemelor complexe.
Rigoarea: filosofii ar trebui să mențină standarde înalte ale raționamentului logic și găsirii de fundamente și dovezi în activitatea lor. Gândirea riguroasă ne asigură că argumentele sunt bine întemeiate și rezistă unei analize critice.
Creativitatea: gândirea creativă, ieșită din tipare, le permite filosofilor să dezvolte soluții inovatoare și să exploreze abordări neconvenționale ale întrebărilor de ieri sau de azi.
Virtuțile morale:
Integritatea: respectarea principiilor morale în toate aspectele activității filosofice și ale vieții personale. Integritatea asigură coerența între teoriile și acțiunile filosofice ale unei persoane.
Compasiunea: manifestarea empatiei și a compasiunii față de ceilalți, recunoscând implicațiile morale ale ideilor filosofice asupra indivizilor și comunităților.
Corectitudinea și imparțialitatea: tratarea tuturor punctelor de vedere și a persoanelor în mod corect și imparțial, evitând prejudecățile sau favoritismul în discuțiile și analizele filosofice.
Curajul: a avea curajul de a-și apăra propriile convingeri filosofice și de a se angaja în conversații provocatoare, chiar și în fața opoziției sau a controverselor.
Responsabilitatea: asumarea responsabilității pentru consecințele potențiale ale propriilor idei filosofice și susținerea unor poziții care contribuie în mod pozitiv la societate și la bunăstarea celorlalți.
Dacă aceste virtuți pot fi stimulate, crescute, împărtășite, primul pas spre o activitate filosofică benefică tuturor a fost făcut. Și datoria noastră, a profesorilor de filosofie, este să începem de aici și să sădim în toți studenții noștri un sâmbure de filosofie, cu precădere de filosofie morală. Poți să îți cunoști domeniul foarte bine, la nivel teoretic, fără ca neapărat să absorbi această cunoaștere și în configurația ființei tale. Și credem că în cazul moralității este cu atât mai important ca acela care o sădește să fie o persoană morală, pe scurt, să fie un model. Această nevoie este crucială și cu atât mai pregnantă în filosofie, unde punerea pe gânduri și analiza critică trebuie să aibă și consecințe în plan moral. Toate aceste virtuți trebuie deopotrivă exemplificate teoretic, cât și la nivel personal într-un model paideutic care se transmite mai departe. Am putea avea și în filosofie un fel de filosofie de viață de tipul „fă ce zice popa, nu ce face popa“, dar riscul este tocmai de a pierde aderența personală a învățăceilor la cele învățate. Filosofia, în latura sa practică, este făcută tocmai spre a fi internalizată și transpusă în viața personală. Scopul final al cunoașterii virtuților etice nu este doar să înțelegem mai bine ce este binele, ci de a deveni mai buni. Un curs este un curs bun dacă îți schimbă cursul vieții.
Articol publicat în revista Tribuna Învățământului nr. 44-45
Conf. dr. Sorin Costreie – Facultatea de Filosofie, Universitatea din București
Conf. dr. Constantin Vică – Facultatea de Filosofie, Universitatea din București
