Nu puține sunt manualele juridice care tratează relația dintre drept și morală; cel mai adesea acestea susțin că dreptul are la bază morala și chiar că dreptul nu poate exista fără morală deoarece diferența dintre bine și rău trebuie să călăuzească legiuitorul atunci când produce norme juridice. Dacă prin drept înțelegem ansamblul normelor juridice produse de stat pentru a guverna comportamentul oamenilor și pentru a asigura pacea și siguranța în cadrul societății, inclusiv prin intermediul justiției, iar etica reprezintă studiul moralei sociale și al valorilor umane, ar însemna că, încă de la crearea lor de către legiuitor, normele juridice trebuie să fie etice și aplicarea lor trebuie, de asemenea, să fie realizată în mod etic. Altfel spus, profesiile juridice trebuie să fie îndeplinite etic. Cuvântul trebuie, repetat cu atâta insistență în toate aceste constructe mentale, indică însă prezența unei norme prescriptive și nu o simplă constatare. Să fie oare vorba de o regulă morală sau de o autentică normă juridică? Majoritatea profesiilor juridice dispun de reguli deontologice, uneori chiar codificate, dar acest lucru înseamnă oare că ele se realizează și etic?
Există cel puțin trei diferențe, semnificative, între drept și etică. Sursa lor este diferită: etica se bazează pe valori morale, conștiință și raționament, în vreme ce dreptul este creat de autoritățile statului și poate fi impus cu sprijinul forței coercitive a statului. Apoi, domeniul de aplicare este diferit: etica vizează orice activitate umană și vizează aspecte foarte largi, inclusiv decizii personale sau dileme morale, în vreme ce dreptul se referă la relații sociale selectate de autoritățile statului cu privire la care doar anumite aspecte sunt reglementate. Nu în ultimul rând, consecințele nerespectării prescripțiilor stabilite de etică, respectiv de drept sunt diferite: încălcarea principiilor etice poate avea consecințe în plan moral, eventual și social, în vreme ce încălcarea regulilor juridice determină efecte sancționatorii certe, la nevoie puse în executare cu sprijinul forței coercitive a statului.
Desigur că, într-o lume ideală, etica și dreptul ar trebui să interacționeze și să se influențeze reciproc, normele juridice ar trebui să reflecte valorile morale din societate, iar etica ar trebui să permită evaluarea din punct de vedere moral a dreptului. Într-o lume ideală, viața de zi cu zi ar trebui să echilibreze valorile morale cu un cadru juridic echitabil și coerent. Se observă însă că verbul a trebui este utilizat în toate aceste constructe mentale la modul condițional-optativ și nu imperativ; cel mai probabil este vorba de deziderate ale unei societăți umane care își propune să fie funcțională și eficientă, rațională și realistă în același timp și tocmai de aceea nu impune un drept etic la modul absolut, ci îl concepe, în mod etic, ca pe un construct concomitent social și etic. Normele juridice ar trebui să aibă și un fundament etic, iar profesiile juridice ar trebui exercitate în conformitate cu reguli etice.
Dacă prima parte a afirmației de mai sus este obiect de studiu transdisciplinar pentru drept și filozofie, a doua parte a afirmației este în mare măsură tratată prin intermediul deontologiei profesiilor juridice. Absolvirea de studii juridice superioare poate permite exercitarea a numeroase activități profesionale (funcționari sau demnitari publici, angajați ai unor instituții publice sau private, naționale sau internaționale), însă nu toate sunt considerate profesii juridice. În ciuda unei percepții simplificatoare, acestea din urmă nu se reduc doar la judecători, procurori și avocați, ci includ și notari, executori judecătorești, consilieri juridici, grefieri, asistenți judiciari, magistrați asistenți. Nu toate aceste profesii juridice dispun de reglementări deontologice codificate, dar unele reguli generale (precum atât integritatea individuală, cât și în exercitarea profesiei; onestitatea în toate raporturile profesionale, inclusiv în comunicarea de natură profesională; respectarea drepturilor omului; confidențialitatea informațiilor cu care operează în exercitarea profesiei; evitarea conflictului de interese; imparțialitatea; respectul independenței profesionale etc.) pot fi considerate valabile pentru toate. Pentru unele profesii juridice, câteva reguli deontologice au devenit norme a căror încălcare determină aplicarea de sancțiuni juridice care pot merge până la pedepse privative de libertate. De exemplu, abdicarea de la regulile de imparțialitate și integritate profesională specifice profesiilor juridice din zona administrării justiției (magistrați, dar și avocați ori executori judecătorești, precum și grefieri sau asistenți judiciari ori magistrați asistenți) face obiectul unor infracțiuni prevăzute de codul penal, cum ar fi sustragerea sau distrugerea de probe ori de înscrisuri (art. 275) sau compromiterea intereselor justiției (art. 277) sau cercetarea abuzivă (art. 280) sau represiunea nedreaptă (art. 283) sau darea ori luarea de mită (art. 289-290) sau traficul ori cumpărarea de influență (art. 291-292). Și exemplele pot continua.
Cu toate acestea, deontologia nu acoperă întregul spectru al aspectelor etice cu care se pot confrunta profesioniștii dreptului. Deontologia include standarde și reguli care orientează comportamentul profesional și presupune drepturi și obligații morale ale persoanelor implicate în anumite profesii. Deseori, drepturile și obligațiile profesioniștilor dreptului sunt strâns legate de specificul activității desfășurate, sunt relativ clare, mai ales pentru un profesionist obișnuit să lucreze cu reguli și norme, și cel mai adesea sunt însoțite de sancțiuni cu pronunțat caracter disuasiv. Faptul că, uneori, aceste sancțiuni ajung să fie și aplicate în concret anumitor profesioniști ai dreptului nu este prilej de bucurie, dar poate fi considerat un indicator al gradului de sănătate morală a profesiei juridice respective și a societății în ansamblu.
Însă viața cotidiană confruntă profesioniștii dreptului cu numeroase alte tipuri de dificultăți ori dileme morale, care nu sunt în întregime cuprinse în coduri deontologice ori stabilite anterior prin bune practici. Pentru un profesionist obișnuit să jongleze cu reguli, dar mai ales cu excepții de la acestea, tentația propriului excepționalism poate deveni atât de puternică încât să determine renunțarea la principii de natură morală. Orice profesionist al dreptului știe că normele juridice sunt generale și impersonale, dar știe și că, tocmai pentru că viața socială este foarte diversă, excepțiile de la reguli sunt uneori chiar necesare. Orice profesionist al dreptului știe că egalitatea este rareori absolută și că, cel mai adesea, ea presupune norme juridice diferite pentru situații care, în mod obiectiv, diferă fie și numai în funcție de un singur criteriu dacă exact acel criteriu coincide cu scopul urmărit de legiuitor. Orice profesionist al dreptului știe că normele juridice pot și să codifice standarde de comportament pre-existente la nivelul societății, dar și să stabilească noi repere pentru comportamentele umane, obligând societatea să se adapteze la reguli care nu coincid cu valorile sociale pre-stabilite. În astfel de situații, profesioniștii dreptului pot fi confruntați cu tentația de a justifica oricare din cele două posibile soluții, dacă nu chiar pe ambele în același timp (regula și/sau excepția, egalitatea absolută și/sau egalitatea relativă, normele codificatoare și/sau normele prospective). Cu toate acestea, pentru procesul decizional implicit într-o astfel de situație, doar o singură opțiune este adecvată și moral validă, adică bună și corectă. Astfel de dileme morale nu își află rezolvarea în deontologie, ci în etică.
Etica reunește regulile și principiile morale care orientează comportamentul uman și permite distincția dintre bine și rău. Etica analizează și fundamentează acest tip de evaluări morale, examinând motivarea și consecințele acțiunilor umane. Etica permite luarea unor decizii în situații precum cele menționate mai sus, dificile din punct de vedere moral, dar frecvente în practică și necesar a-și afla o rezolvare. Etica permite eliminarea bias-ului decizional, a părtinirilor și prejudecăților, prin menținerea deciziilor la standarde care sunt universal acceptate ca fiind corecte sau bune. De aceea, dincolo de coduri deontologice și de afirmații apodictice care susțin legătura indisolubilă care trebuie să existe între drept și morală, importantă pentru profesiile juridice și pentru societate în ansamblu este etica profesiilor juridice.
Cu titlu de exemplu, etica profesiilor juridice a generat standarde profesionale precum cel care stabilește că probele nu pot fi folosite în cadrul unui proces dacă au fost obținute nelegal și care, în fond, nu este nimic altceva decât adaptarea la contextul activităților juridice a principiului eticii deontologice care susține că pentru obținerea unui rezultat bun (administrarea justiției în societate) nu se poate recurge la mijloace rele (probe judiciare obținute ilegal), adică – și mai simplu spus – negarea celebrului dicton utilitarist „scopul scuză mijloacele“. Aceeași etică a profesiilor juridice a impus principiul transparenței decizionale cât mai extinse, adică ne-limitată exclusiv la produsul final al simplei decizii adoptate, ci o transparență care include și premisele, motivarea și justificarea respectivei decizii, analiza de impact, precum și identitatea persoanelor care au adoptat-o, astfel încât să fie facilitată nu doar simpla punere în executare a deciziei, la nevoie chiar prin constrângere, ci o conformare socială armonioasă și pașnică, bazată pe înțelegerea rațională a motivelor și a consecințelor deciziei adoptate. Altfel spus, transparența decizională dă expresie standardului moral care obligă decidenții să se întrebe în permanență cum ar reacționa dacă ei ar fi în situația de a primi respectiva decizie fără a fi participat nicicum la procesul decizional și este forma juridică sub care se exprimă vechiul proverb românesc „ce ție nu-ți place, altuia nu-i face“. Și exemplele pot continua.
Dincolo de deontologie, etica profesiilor juridice trebuie internalizată și metabolizată de profesioniștii dreptului nu doar pentru a spori respectul pentru lege și justiție la nivelul societății, ci și pentru a justifica însăși legitimitatea activităților lor profesionale. Căci dreptul nu este a- sau i-moral; dreptul este unul din instrumentele prin care se poate concretiza morala și se poate construi pacea și armonia în societate. Pentru sănătatea vieții sociale, etica profesiilor juridice merită să fie o disciplină de studiu obligatorie în facultățile de drept din România.
Articol publicat în revista Tribuna Învățământului nr. 44-45
Prof. dr. Simina Tănăsescu – Facultatea de Drept, Universitatea din București
