Dreptul filosofiei, filosofia dreptului

Dreptul filosofiei, filosofia dreptului

Atunci când, în 2017, în Universitatea din București a fost inaugurat cursul de etică și integritate – botezat, la acea vreme, „deontologie academică“ – destinat studenților de la master și doctorat, un ajutor neprețuit a venit, în construcția curriculară și în desfășurarea orelor de curs, din partea colegilor cadre didactice de la Facultatea de Filosofie, în special a acelora care cercetau și predau de mai multă vreme etici aplicate.

Desigur, prin natura domeniului lor de activitate, filosofii puteau revendica un statut privilegiat în raport cu noua te­matică, dat fiind că etica, la fel ca, de exemplu, studierea frumosului în arte și în lumea naturală – estetica –, sau a mecanismelor cunoașterii în general
– gnoseologia – și, mai restrâns, în diversele științe – epistemologia – etc. reprezintă, în mod tradițional, obiect de reflecție filosofică.

Totodată însă, așa cum extrapolarea expertizei filosofice la nivelul întregii universități năștea nevoia găsirii unor soluții de acomodare la enorma varietate de dileme etice cu care studenții de la diversele specializări urmau să fie învățați să se confrunte, în interiorul disciplinei, în raport cu propriii studenți viitori filosofi, se năștea întrebarea în ce măsură și în ce mod aceștia ar mai fi avut nevoie de un curs suplimentar special, vizând o problematică cu care ei oricum aveau de-a face, potrivit curriculumului specializării. Mai răspicat formulat, așa cum o fac autorii articolului despre Puterea epistemico-morală a filosofilor: „De ce ar mai avea nevoie viitoarele filosoafe și filosofi de o pedagogie morală specifică, câtă vreme studiază, uneori și nouă-zece ani, discipline precum filosofie morală, metaetică sau etică aplicată? Nu ar fi o suprapunere fără sens?“.

Și, pentru că am folosit cuvântul „autori“: celor doi deja menționați li se adaugă un al treilea, cu un nume destul de straniu și fără grad academic. Asta pentru că cel de-al treilea nu poate fi nici lector, nici conferențiar, nici profesor, întrucât nu poate semna un contract de muncă, dat fiind că nu este o persoană, ci o „ma­șină“ cu care ceilalți doi, oameni în carne și oase, stau de vorbă.

Există vreo asemănare, vreo legătură nemijlocită sau mijlocită între ­implica-
țiile etice ale formării filosofilor și filosoafelor, pe de o parte, și cea a specialiștilor și specialistelor în drept, pe de cealaltă parte?

Aparent, par a fi două demersuri complet străine unul de celălalt, cu trăsături puternic contrastante, dacă nu chiar flagrant antinomice. „Față de alte pro­fesii, care sunt reglementate sau se auto-reglementează prin coduri de etică și conduită, activitatea filosofilor este probabil cea mai liberă și mai puțin supusă codificării“.

În profesiunile juridice, însă, rigoarea normelor morale ce se cuvin respectate e mult mai constrângătoare, așa cum ex­­plică dna Simina Tănăsescu, autoarea celui de-al doilea articol al grupajului: „Pentru unele profesii juridice, câteva reguli deontologice au devenit norme a căror încălcare determină aplicarea de sancțiuni juridice care pot merge până la pedepse privative de libertate“.

În ciuda acestei flagrante asimetrii – nu prea avem nici cum, nici de ce să ne imaginăm un filosof încătușat pentru că nu a respectat regulile meseriei! – există un teren al întâlnirii, profund și fecund, care se întrevede în cele două articole ale grupajului: așa cum pentru legitimarea filosofiei și a filosofilor este indispensabilă o asumare responsabilă a propriului discurs, cu gândul întors către impactul acestuia în viața semenilor, tot așa, simetric, „etica profesiilor juridice trebuie internalizată și metabolizată de profesioniștii dreptului nu doar pentru a spori respectul pentru lege și justiție la nivelul societății, ci și pentru a justifica însăși legitimitatea activităților lor profesionale. Căci dreptul nu este a- sau i-moral; dreptul este unul din instrumentele prin care se poate concretiza morala și se poate construi pacea și armonia în societate“.

Prof. dr. Liviu PAPADIMA – Facultatea de Litere, Universitatea din București

Articol publicat în revista Tribuna Învățământului nr. 44-45