Dimensiuni educaţionale ale mediului virtual

Mediul virtual este o realitate recentă, indusă de noile mijloace de comunicare şi informare, care maximizează conectivitatea şi interactivitatea dintre protagoniştii antrenaţi în actul de comunicare. În calitate de fapt tehno-social contemporan, această (r)evoluţie are consecinţe directe asupra educaţiei, exercitată atât în instituţiile abilitate, cât şi în alte contexte.
Ca orice inovaţie tehnică, spaţiul virtual prezintă o ambivalenţă de folosinţă, de natură etic-praxio­logică, în sensul că poate conduce la beneficii şi noi oportunităţi, dar şi la precarităţi sau maladii în ceea ce priveşte individul şi comunitatea. Asumarea pozitivă a acestei realităţi şi diminuarea consecinţelor negative pot fi reglate prin pregătirea sau educarea noastră în raport cu acest referenţial. În orice caz, mediul virtual nu rămâne o realitate neutrală şi exterioară şcolii, ci tinde să „intre” în ea, face corp comun cu aceasta, o modelează, o determină, o modifică. Introducerea noilor tehnologii în educaţie presupune o regândire a structurilor de formare, a modalităţilor de disponibilizare a conţinuturilor, a strategiilor de învăţare, a procedurilor de evaluare, a planului relaţional, atitudinal etc. Şcoala însăşi, ca instituţie şi dispozitiv de formare, ia act de această realitate antropologică şi se reformează, punând în concor­danţă vechiul cu noul, tradiţionalul cu con­tem­po­raneitatea, stabilul cu variabilitatea, individul cu comunitatea, ştiutul cu neştiutul.
Trebuie spus că înseşi conţinuturile valorice ale acestui mediu, care devin referenţialuri de învăţare, suportă noi modalităţi de punere în formă întrucât se ştie demult că mediul influenţează conţinutul, îl modelează, îl „informează”, schimbând ceva din „substanţa” lui.
Conţinuturile ce se transmit primesc „adaosuri” de la forma mediului, transmisibilitatea însăşi devenind o ipostază sau „parte” a conţinutului de transmis. Aşa se face că mesajul se construieşte neîncetat, prin impulsuri ce vin de la mediul de transmitere, dar şi de la cel care primeşte mesajul, individul „suplimentând” cunoaşterea transmisă cu date ce ţin de experienţa sa de comunicare sau de mobilurile interioare aflate în permanentă prefacere. Pe de altă parte, nu trebuie uitat faptul că însăşi cultura tradiţională îşi schimbă „faţa”, fiind translată în noul corp formal (digitalizarea cărţilor, bibliotecilor, virtualizarea muzeelor, a şcolilor etc.), acest fapt producând noi reprezentări şi disponibilităţi la nivelul beneficiarilor.
Cyber-cultura devine astfel o interfaţă a culturii înseşi şi cuprinde atât cultura tradiţională, veche, clasică, translată în noul ancadrament, dar propune sau edifică şi noi „formule” culturale pe care acest mediu, în mod autonom, îl permite. Cadrul tehnologic specific aduce în atenţie, de pildă, o nouă formă de literalitate (blogul personal, spre exemplu, ce permite oricărui actant să devină „scriitor”), de artisticitate (grafica pe calculator, muzica electronică etc.) sau arta intrinsecă mediului informatic (web-designul). Oricum, nu se mai poate face abstracţie de acest construct, curriculumul şcolar actual făcând trimitere sau integrând ipostaze ale acestuia. Cyber-spaţiul devine element de referinţă, dar şi prilej de învăţare a unor structuri de folosire şi apreciere a noului cadru. Cu alte cuvinte, în şcoală se va face referire atât la bagaje valorice purtate de acesta, dar se va avea în atenţie şi formarea de competenţe digitale corespunzătoare, menite a utiliza convenabil acest univers valoric.
Plasarea ordinatorului în spaţiul şcolar modifică relaţiile faţă de cunoaştere şi raporturile interpersonale clasice. Din punct de vedere conjunctural, elevul devine mult mai motivat să înveţe atunci când profesorul integrează în predare, secvenţial, un program de ordinator. Din punct de vedere al fundamentelor educaţiei, noile tehnologii clatină poziţia profesorului de emitent sau generator central al cunoaşterii, translând şi altora ceva din autoritatea lui epistemică. În plus, ordinatorul nu rămâne doar un simplu artefact ce maximizează medierea. El nu întreţine un raport neutral faţă de cunoaşterea pe care o transmite. Acesta produce o re-aşezare şi o re-scriere a tezaurului cunoaşterii. Cunoaşterea vehiculată de computer este re-compusă, filtrată, structurată în consens cu alte liniamente formale, inducând strategii de gândire algoritmică, racordate la performanţele şi „pulsiunile” maşinii. Pentru prima dată, sunt vizate, în noile condiţii de realizare a educaţiei, şi improbabilul, neterminatul, cunoaşterea pe cale de a se agrega. Dar, în aceeaşi măsură, cunoaşterea vehiculată prin mediul virtual nu mai este controlată sau validată epistemic, autoritatea emiţătorului poate fi estompată sau ascunsă, survine pericolul instrumentalizării acesteia în scopuri manipulatorii etc.
Dimensiunea formală a cunoaşterii devine din ce în ce mai pregnantă şi va fi „acordată” cu tiparul cognitiv al instrumentului. Distincţia între conţinutul de transmis şi forma de propunere a conţinutului este greu de realizat. Structurile formale devin ele însele transmiţătoare de conţinuturi. Elevii vor avea acces nu numai la cunoştinţe, ci şi la structuri de dispunere, corelare şi interrelaţionare a acestora. Strategiile de amenajare a cunoaşterii devin ele însele conţinuturi (meta)cognitive cu caracter metodologic.
Noile sisteme de conectare şi de comunicare pot accelera capacităţile comunicaţionale, imaginative sau inventive, dar le pot şi încetini sau stopa dacă nu sunt utilizate în chip judicios şi mai ales dacă sunt utilizate în mod univoc. Instrumentul este cu atât mai bun cu cât el face ca elevul să treacă de la statutul de utilizator la cel de căutător/producător/evaluator al cunoaşterii.
Desigur, sunt multe plusuri şi minusuri ale acestui cadru de formare pe care nu le putem evoca în acest spaţiu restrâns. Conchidem însă că şcoala trebuie să vizeze, la educabili şi educatori deopotrivă, atât dobândirea de competenţe tehnice de înalt nivel, dar şi atitudini sau predispoziţii umanist-valorice; e nevoie, la nivel de formare, de o completitudine dintre conţinut şi forma de propunere a acestuia, dintre obiectivitatea artefactului şi subiectivitatea răspunsului uman, dintre informaţie şi conştiinţa valorii acesteia, dintre performanţa acţională şi responsabilitatea consecinţelor ei.
Prof. univ. dr. Constantin CUCOŞ