Clasificarea formelor particulare de organizare a instruirii

Formele particulare de organizare a instruirii pot fi clasificate pe baza mai multor criterii: istoric, numeric, psihologic. Complementar, putem evoca şi criteriul coincidenţei relative dintre formele predării şi formele speciale (particulare) de organizare a instruirii (vezi Ioan Cerghit, Sisteme de instruire alternative şi complementare. Structuri, stiluri şi strategii, 2008, pp. 297‑303). Din perspectiva dimensiunii istorice, în ordinea afirmării lor, sunt confirmate trei forme speciale de organizare a instruirii: individuală, frontală, instruirea pe (micro)grupe. Instruirea individuală este practicată înaintea afirmării pedagogiei ca domeniu specific de cunoaştere şi a şcolii ca instituţie specializată în organizarea educaţiei în cadrul sistemului de învăţământ. Instruirea frontală „pe clase şi lecţii“ este lansată odată cu afirmarea pedagogiei ca domeniu distinct de cunoaştere, delimitat şi argumentat pe baza unor concepte specifice (educaţie, instruire, sistem de învăţământ, proces de învăţământ, principii didactice). Instruirea pe (micro)grupe este experimentată în diferite variante, perfectibile permanent în didactica modernă şi postmodernă. Din perspectiva dimensiunii numerice, formele speciale de organizare a instruirii evoluează între anumite repere cantitative (şi calitative), stabilite pe criterii pedagogice, dependente, la rândul lor, de cadrul formal sau nonformal existent sau creat în context deschis: a) instruirea frontală, realizată în clasă cu 15‑25 elevi prin activităţi didactice (lecţii etc.) organizate formal, dar şi prin alte grupe de dimensiuni medii (15‑25; 25‑40 elevi), care pot fi organizate nonformal (extraşcolar); b) instruirea pe (micro)grupe (3‑5; 5‑7 elevi; perechi), organizate în context formal (în cadrul lecţiei etc.) sau nonformal, prin activităţi extraşcolare; c) instruirea individuală, a unui elev cu cerinţe speciale (şcolare, psihologice sociale), care solicită tratare individuală în context formal (în cadrul lecţiei etc.) sau/şi nonformal (prin consultaţii individuale, organizate extraşcolar, în afara programei şcolare).
Din perspectiva dimensiunii psihologice, cele trei forme speciale de organizare a instruirii sunt determinate de caracteristicile generale, tipologice şi individuale ale personalităţii elevilor.
Instruirea frontală, „pe clase şi lecţii“, este realizabilă în raport de caracteristicile generale, ale personalităţii elevilor: spiritul de observaţie, capacitatea de dobândire a deprinderilor prin exerciţiu; operativitatea gândirii, inteligenţa generală, resursele limbajului contextual, afectivitatea pozitivă bazată pe cultivarea sentimentului reuşitei şcolare, motivaţia pentru activitate; atitudinea pozitivă faţă de activităţile în care este implicat etc. Profesorul se raportează prioritar la aceste caracteristici generale, de ordin cognitiv, dar şi noncognitiv, valorificându‑le pedagogic în perspectiva asigurării succesului şcolar (minim – mediu – maxim) la nivel global.
Instruirea pe (micro)grupe este realizabilă în raport de caracte­risticile tipologice ale personalităţii elevilor care îşi desfăşoară activitatea formal (în cadrul programului şcolar al clasei) sau/şi nonformal (în afara programului şcolar). (Micro)grupele pot fi construite în funcţie de trei criterii: relaţiile socioafective dintre elevi; gradul de reuşită şcolară; calităţile de „lider informal“. Sunt calităţi tipologice valorificabile diferit în cadrul formal al clasei de elevi – prin organizarea de microgrupe neomogene din perspectiva gradului de reuşită şcolară –, respectiv în cadrul nonformal care permite organizarea de microgrupe omogene, subordonate unor obiective specifice (vezi pregătirea pentru olimpiadele şcolare sau pentru recuperarea întârzierilor şcolare etc.).
Instruirea individuală este realizabilă în raport de caracteristicile individuale, ale personalităţii elevilor, identificabile în plan didac­tic. La acest nivel, în context formal, se impune tratarea individuală a elevilor aflaţi în situaţii extreme (rezultate şcolare foarte bune – foarte slabe; ritm de învăţare foarte rapid – foarte slab) şi a celor evaluaţi care urmează să fie notaţi până la sfârşitul activităţii.
Prof. univ. dr. Sorin CRISTEA