Metodologia I/PÎ are o sferă de referință extinsă, tehnologică (știința educației aplicată la nivel de sistem și de proces de învățământ) și restrânsă, didactică, orientată special în zona activității profesorului în contextul concret al procesului de învățământ, în realizarea lecției, cursului universitar, cercului de specialitate, consultațiilor individuale sau de grup etc.
Din perspectivă extinsă, tehnologică, metodologia I/PÎ reprezintă teoria generală a educației aplicată la nivelul activităților de instruire, organizate formal și nonformal în contextul deschis al procesului de învățământ. Este zona pedagogică în care metodologia I/PÎ este definită și prin formula de tehnologie a instruirii, apropiată de didactica generală, exersată în diferite variante de modele de educație/instruire/învățare – magistrocentrist; psihocentrist, experiențial, sociocentrist; tehnocentrist, curricular –, dependente de paradigmele afirmate în istoria pedagogiei.
Din perspectivă restrânsă, didactică, metodologia
I/PÎ reprezintă ansamblul metodelor, procedeelor/tehnicilor și mijloacelor de învățământ, aplicate de profesor în activitățile de instruire organizate formal (lecția etc.) și nonformal (cercul de specialitate, consultațiile etc.), în cadrul specific procesului de învățământ.
La linia de intersecție dintre perspectiva extinsă – restrânsă a metodologiei I/PÎ, în contextul istoric al paradigmei curriculumului, sunt promovate strategiile de instruire care integrează în structura lor de funcționare, cristalizată în jurul unei metode de bază, mai multe metode și procedee didactice, raportate la formele de organizare existente în mod obiectiv sau inițiate de profesor și la stilurile didactice și manageriale, adoptate sau adaptate în context deschis.
În teoria și practica pedagogică/didactică, strategiile de instruire preiau, de regulă, numele metodei de bază aplicată predominant în cadrul specific unei competențe vizate, unei trepte de învățământ, unei arii curriculare, unei materii școlare etc. Ca exemple semnificative, putem evoca strategia problematizării (angajată în cultivarea creativității științifice); strategia conversației euristice (în învățământul primar), strategia dezbaterii (în științele socio-umane), strategia experimentului (în științele naturii), strategia demonstrației (în matematică, în filozofie/logică, informatică), strategia instruirii asistată de calculator (aplicată la specificul fiecărei trepte de învățământ și al fiecărei materii școlare) etc.
Metodologia I/PÎ constituie câmpul de creație pedagogică al profesorului, experimentat și perfecționat permanent în cadrul spațial și temporal concret, al formelor concrete de organizare a activității didactice (a lecției, cursului, cercului de specialitate etc.).
Funcțiile generale, cu caracter obiectiv, sunt exercitate la două niveluri de referință.
Primul nivel concentrează funcția centrală, de maximă generalitate, care vizează eficientizarea acțiunilor de predare, învățare, evaluare, subordonate activității didactice (lecției etc.) în acord cu obiectivele generale, specifice și concrete (operaționale) ale I/PÎ.
Cel de-al doilea nivel consemnează funcțiile principale care vizează: a) corelarea pedagogică simplă, necesară pe termen scurt, între: acțiunile didactice (realizate prin metodele didactice) – operațiile didactice (realizate prin procedeele didactice necesare pentru susținerea unor secvențe propuse în cadrul metodei didactice) – instrumentele didactice (realizate prin mijloacele didactice necesare pentru desfășurarea materială a metodelor și a procedeelor didactice; b) corelarea pedagogică amplă, complexă, necesară între metodele didactice de bază și strategiile didactice, realizabile pe baza acestora, desfășurată liniar și concentric, pe termen scurt, dar și mediu și lung.
Structura de bază a metodologiei I/PÎ, corespunzătoare funcției generale, are o dublă dimensiune: internă și externă.
1. Dimensiunea internă, care asigură consolidarea structurii de bază a metodologiei I/PÎ, implică interdependența dintre metodele, procedeele (tehnicile), mijloacele didactice, necesară pentru eficientizarea acțiunii de învățare/autoînvățare a elevilor în cadrul I/PÎ, în contextul concret al lecției etc.
a) Metodele didactice reprezintă căile de acțiune eficientă, angajate în realizarea oricărei activități de instruire, în acord cu obiectivele specifice (ale temei, ale capitolului, ale unității de învățare), operaționalizate în context concret (lecție, curs, cerc de specialitate etc.). Intervin la nivel de metode generale și specifice (educației: morale, științifice, tehnologice, estetice, psihofizice; educației: formale, nonformale; anumitor trepte și discipline de învățământ etc.).
b) Procedeele sau tehnicile didactice reprezintă operațiile subordonate acțiunii metodei, care: a) susțin metoda pe parcursul anumitor secvențe ale acțiunii sale realizată pe parcursul activității didactice (lecției etc.); b) substituie metoda didactică atunci când aceasta eșuează (nu este preluată de clasa de elevi etc.). Prin exersarea lor în cadrul acțiunii metodei, procedeele (tehnicile) didactice tind să fie automatizate, contribuind la eficientizarea activității de instruire.
Mijloacele didactice reprezintă instrumentele, situate în zona resurselor didactico-materiale (naturale, grafice, tipografice, tehnice, audio-vizuale, computeriale) necesare pentru realizarea procedeelor (tehnicilor) și a metodelor didactice, perfecționate pedagogic și tehnologic, în contextul specific și concret al fiecărei activități de instruire.
2. Dimensiunea externă, care asigură dezvoltarea structurii de bază a metodologiei I/PÎ, în context determinat sau condiționat pedagogic și social, implică:
a) Deschiderea metodelor didactice spre strategiile didactice necesare pe termen: scurt (lecție etc.), mediu (unitate de învățare, capitol; semestru sau module de studiu), lung (an/treaptă de învățământ).
b) Elaborarea/Fixarea/Perfecționarea strategiilor didactice prin conexiunea creată pe termen scurt, mediu și lung, între: metoda de bază – formele de organizare a I/PÎ – stilurile pedagogice: didactice (de predare, învățare, evaluare) manageriale (democratic, permisiv, autoritar), socio-afective (participativ; apropiat etc. – sau opusul lor).
Metodologia I/PÎ, abordată la nivel restrâns, didactic, are două caracteristici principale, generale, definite și exprimate în termeni de acțiune reală sau potențială.
1. Metodologia I/PÎ reprezintă dimensiunea cea mai flexibilă a I/PÎ, adaptabilă permanent la condițiile de schimbare care apar, în mod obiectiv și subiectiv, în proiectarea și realizarea-dezvoltarea I/PÎ, în context pedagogic și social deschis, intern și extern.
2. Metodologia I/PÎ constituie sursa de creativitate didactică superioară a profesorului, care proiectează și realizează activitățile de instruire, organizate formal și nonformal în cadrul specific procesului de învățământ, exersată și perfecționată permanent prin:
a) Valorificarea relației dintre metoda didactică de bază și procedeele didactice, variabile și adaptabile în context didactic deschis, la nivel de lecție etc..
b) Promovarea strategiilor didactice, necesare pe termen scurt, mediu și lung, ca modele de I/PÎ perfectibile la nivelul conexiunii didactice dintre: metoda de bază – formele de organizare a I/PÎ – stilurile pedagogice (didactice, manageriale, socio-afective).
Analiza structurii interne a metodologiei I/PÎ evidențiază importanța metodelor didactice, angajate în proiectarea și realizarea unor căi de învățare/autoînvățare eficiente, necesare elevilor în cadrul fiecărei lecții etc.
Metodele didactice reprezintă componenta principală a metodologiei I/PÎ, abordată în sens restrâns, în cadrul desfășurării oricărei activități didactice, organizată formal (lecție etc.) și nonformal (cerc de specialitate, consultații individuale etc.). Analiza lor la nivel de concept pedagogic fundamental presupune raportarea lor la sfera de referință, la funcția generală și la structura de bază.
La nivel de sferă de referință, metodele didactice (de instruire, de învățământ) constituie: a) componentele de bază ale metodologiei I/PÎ, abordată în sens restrâns, ca ansamblu de metode, procedee/tehnici, mijloace didactice; b) căile de acțiune eficientă propuse de profesor elevilor, în activitatea de instruire, organizată: formal (lecție de diferite tipuri și variante etc.); nonformal (cercuri tematice, de specialitate etc. consultații individuale/de microgrup/frontale etc.).
Funcția generală a metodelor didactice este îndeplinită în mod obiectiv ca funcție centrală, fundamentală, de eficientizare a acțiunii de învățare/autoînvățare a elevilor în cadrul activității de I/PÎ, organizată formal și nonformal, în context deschis și spre influențele informale. Funcțiile principale derivate vizează: a) formarea-dezvoltarea cognitivă, noncognitivă, psiho-motorie a elevilor prin acțiunea de învățare/autoînvățare eficientă; b) operaționalizarea acțiunii de învățare/autoînvățare a elevilor, specifică metodelor didactice, realizată prin procedee și mijloace didactice adecvate.
Structura de bază a metodelor didactice este consolidată la nivel intern și dezvoltată în plan extern, în raport de resursele pedagogice disponibile și de condițiile și situațiile concrete, existente sau apărute în context deschis.
Structura de bază internă, intrinsecă metodelor didactice, este exprimată și consolidată permanent prin interdependența necesară între acțiunea specifică propusă de metoda didactică și operațiile care o susțin prin procedee/tehnici didactice și instrumentele care o sprijină prin mijloace didactice (naturale, grafice, tipografice, tehnice, audio-vizuale, computeriale).
Structura de bază externă, extrinsecă metodelor didactice, este dezvoltată și exprimată flexibil prin deschiderea spre strategiile didactice, elaborate și aplicate de profesor, pe termen scurt, mediu și lung, prin corelația construită între: metoda de bază – formele de organizare ale I/PÎ, selectate în context determinat – stilurile pedagogice (didactice, manageriale, socio-afective), adaptate în funcție de condițiile și situațiile concrete existente sau apărute pe parcurs.
Clasificarea metodelor didactice, în expansiune continuă în istoria pedagogiei moderne și postmoderne, solicită: a) depășirea criteriilor care întrețin interferența metodelor cu etapele de evoluție istorică („metodele tradiționale“, „metodele moderne“), cu principiile didactice („metoda intuitivă“), cu formele de organizare a instruirii („metoda frontală“), cu școlile alternative („metoda Waldorf“), cu tipurile psihologice de raționament („metoda inductivă, metoda deductivă“); b) adoptarea unui criteriu logic și epistemologic unitar, specific pedagogic.
În funcție de criteriul unitar adoptat, specific pedagogic, Teoria generală a instruirii (Didactica generală), reconstruită pe fondul valorilor normative promovate istoric de paradigma curriculumului, identifică și validează logic și epistemologic, patru tipuri sau categorii de metode didactice, confirmate social în contextul deschis al procesului de învățământ.
I. Metode didactice bazate predominant pe acțiunea de comunicare:
1. Metode didactice în care predomină acțiunea de comunicare orală: a) Expozitivă = Expunerea, Povestirea (artistică), Narațiunea (științifică), Prelegerea (școlară, universitară), Prelegerea intensificată (în condiții online), Conferința (universitară, academică); b) Dialogată = Conversația euristică, Dezbaterea, Asaltul de idei/Brainstorming, Controversa creativă.
2. Metode didactice în care predomină acțiunea de comunicare scrisă: Lectura textului scris (dirijată, autodirijată, autonomă etc.), Studiul individual (intensiv, extensiv; organizat în context formal, nonformal), Lucrările scrise; SINELG/Sistemul Interactiv de Notare pentru Eficientizarea Lecturii și a Gândirii.
3. Metode didactice în care predomină acțiunea de comunicare cu sine: Autoreflecția, Interiorizarea sintezei (concepută ca referat/autoreferat bazat pe sinteza unor conținuturi de bază asimilate/interiorizate deplin de educat/elev, student etc.).
II. Metode didactice bazate predominant pe acțiunea de cercetare didactică a realității (metode care preiau, de regulă, denumirea clasică a metodelor de cercetare științifică, prelucrată și valorificată din perspectivă specific pedagogică):
1. Metode didactice în care predomină acțiunea de cercetare didactică directă a realității naturale, sociale, psihologice: Observația, Experimentul, Studiul documentelor istorice/literare/filozofice etc.; Interacțiunea observată („Acvariul“).
2. Metode didactice în care predomină acțiunea de cercetare didactică indirectă: Descoperirea/Demonstrația inductivă; Demonstrația (deductivă); Modelarea/Demonstrația analogică; Problematizarea/Demonstrația inovativă; Studiul de caz; Investigația comună (la nivel de „rețea de discuții“).
III. Metode didactice bazate predominant pe acțiunea practică:
1. Metode didactice în care predomină acțiunea practică reală: Exercițiul (algoritmic, euristic/raportat la specificul disciplinei de învățământ), Proiectul, Lucrările practice.
2. Metode didactice în care predomină acțiunea practică simulată: Jocul didactic (senzorial, de observare, de mișcare, de dezvoltare a vorbirii, de memorie, de creație, oral, scris; logico-matematic, estetic/artistic, computerial, etc.); Dramatizarea/Lectura pe roluri etc.
IV. Metode didactice bazate predominant pe acțiunea de raționalizare a învățării/autoînvățării (realizată în cadrul activității de instruire, organizată formal și nonformal, în contextul deschis al procesului de învățământ):
1. Metoda didactică, de instruire individuală raționalizată bazată pe fișe (elaborate ca procedee/tehnici speciale, perfectibile pedagogic și tehnic/tipografic, grafic, computerial etc.).
2. Metoda didactică, de instruire raționalizată bazată pe algoritmizare (acțiuni mintale succesive, care asigură îndeplinirea sarcinilor didactice în timp și cu efort intensiv).
3. Metoda didactică de instruire raționalizată bazată pe analiză euristică (pe circuitul „încercare și eroare“ – construit liniar sau/și concentric pentru descoperirea soluției optime).
4. Metoda didactică de instruire raționalizată, bazată pe instruire programată (prin programare liniară, concentrică; asistată de calculator; e-learning).
Procedeele sau tehnicile didactice reprezintă dimensiunea operațională a metodelor didactice. Varianta de prezentare alternativă – procedee/tehnici didactice – la care aderăm în mod convențional sugerează existența unor raporturi directe de echivalență sau de complementaritate didactică. Avem în vedere faptul că „procedeele didactice sunt definite drept tehnici mai limitate de acțiune“ integrate, ca operații automatizate (sau pe cale de automatizare) în structura internă a oricărei metode didactice (Maurice Debesse; Ioan Cerghit) (vezi Sorin Cristea, Concepte fundamentale în pedagogie, Volumul 10, Metodologia instruirii în cadrul procesului de învățământ. Metode și tehnici didactice, Didactica Publishing House, București, 2018).
Procedeele/tehnicile didactice sunt preluate profesor din taxonomia metodelor didactice prezentată anterior. Practic orice metodă didactică poate îndeplini rolul de procedeu sau tehnică didactică în măsura în care sprijină acțiunea metodei de bază în anumite secvențe ale acesteia.
Pe de altă parte, un procedeu didactic propus inițial ca tehnică de susținere a metodei poate fi convertit imediat în metodă de bază, dacă metoda de bază propusă de profesor la începutul lecției nu este preluată efectiv de clasa de elevi. De exemplu, la limba străină dacă metoda de bază avansată de profesor, conversația, nu este preluată de clasă de elevi, exercițiul propus inițial ca procedeu didactic este convertit în metodă de bază necesară pentru reactualizarea și resistematizarea cunoștințelor etc.
În plan normativ, cele două funcții specifice, îndeplinite de procedeele (tehnicile) didactice – susținerea acțiunii metodei didactice în cadrul unor secvențe ale acesteia; substituirea metodei didactice propusă de profesor, dacă aceasta nu este preluată efectiv de clasa de elevi – confirmă faptul că relația dintre procedeul didactic și metoda didactică este foarte dinamică. Pe parcursul activității didactice (lecției) „metoda poate să devină ea însăși un procedeu integrat în structura unui fost procedeu ridicat la rangul de metodă“ (Ioan Cerghit, Metode de învățământ, ediția IV-a, Editura Polirom, Iași, 2006). Exemplele, observate în practica didactică și în inspecția școlară, semnalează dinamica raporturilor speciale dintre: a) metoda explicației științifice și procedeul experimentului (la chimie, fizică); b) metoda dezbaterii istorice și procedeul studiului de caz sau al analizei de text (la istorie, filozofie); c) metoda demonstrației inductive/deductive/analogice și procedeul exercițiului (la matematică, informatică, filozofie); d) metoda exercițiului algoritmic/euristic și procedeul jocului de diferite tipuri (în învățământul preșcolar și primar).
O altă problemă de ordin normativ este cea a procedeelor sau tehnicilor speciale preluate din alte domenii – psihologia creativității, gândirea critică, teoria inteligențelor multiple, teoria comunicării, sociologia microgrupurilor, managementul rezolvării situațiilor de criză etc. – aplicate în practica didactică. Această problemă trebuie rezolvată din perspectivă pedagogică prin: a) raportarea procedeelor și tehnicilor respective la specificul fiecărei trepte și discipline de învățământ, necesară pentru integrarea în anumite tipuri sau categorii de metode didactice eficiente; b) clarificarea statutului pedagogic real de procedeu didactic/tehnică didactică sau de metodă didactică în funcție de situația concretă existentă în cadrul unei anumite activități didactice (lecției etc.) organizată în contextul unei anumite trepte și discipline de învățământ etc.
Problema de fond este cea a convertirii acestor procedee sau tehnici preluate din alte domenii în procedee sau tehnici didactice subordonate unei metode didactice de bază sau a promovării lor pedagogice la nivel de metode didactice de bază eficiente în cadrul unor activități didactice organizate formal (lecții) în contextul concret al unei discipline de învățământ, în cadrul unei anumite trepte de învățământ. În cea de-a doua situație, tehnica didactică dezvoltată ca procedeu didactic complex poate evolua ca „o variantă a unei metode deja existente, care nu se diferențiază atât de mult încât să devină o nouă metodă“ dar care „presupune suficiente elemente diferite încât să poată fi tratată distinct“ – vezi metoda brainstorming/asaltul de idei și tehnicile care generează brainstormingul individual, brainstormingul scris etc. (Ion-Ovidiu Pânișoară, Comunicarea eficientă, ediția a III-a revăzută și adăugită, Editura Polirom, Iași, 2006).
Problematica pedagogică care promovează „tehnicile didactice speciale“ angajate în formarea și dezvoltarea gândirii critice a elevilor, pe fondul unui nou model de proiectare a instruirii, bazat pe interdependența dintre acțiunile didactice de Evocare – Realizare a sensului – Reflecție va fi analizată special în viitorul număr al tevistei Tribuna învățământului.
Mijloacele didactice reprezintă instrumentele necesare pedagogic pentru a facilita: a) operațiile didactice automatizate sau pe cale de automatizare, situate la nivel de procedee/tehnici didactice; b) acțiunile didactice specifice fiecărei categorii de metode didactice. Ele constituie dimensiunea didactico-materială a metodologiei I/PÎ. Sunt obiectivate practic, la nivel de bază didactico-materială a școlii și de material didactic necesar în cadrul concret (spațio-temporal), al oricărei activități de instruire (lecție etc.).
Mijloacele didactice contribuie la îndeplinirea funcțiilor specifice metodelor și procedeelor didactice. Sunt perfectibile istoric în plan tehnologic (prin perfecționarea suportului material, natural, grafic, scris, fotografic, audio-vizual, electronic, cibernetic, informatic) și pedagogic, prin valorificarea concepțiilor didactice, a modelelor de instruire afirmate paradigmatic. Structura lor include ansamblul de resurse didactico-materiale necesare în proiectarea și realizarea lecțiilor: instrumente, dispozitive, instalații, aparate, fișe, obiecte etc. prezentate în forme naturale, dar mai ales artificiale (hărți, mulaje, planșe, softuri educaționale) sau preluate de la nivel de documente curriculare operaționale (manuale, auxiliare).
O categorie specială de mijloace didactice este reprezentată de „auxiliarele didactice“ necesare pentru asistarea și completarea instruirii formale. Multiplicarea lor solicită o clasificare realizată în funcție de: a) tipul de gestiune a informației; b) utilizarea predominantă în predare, învățare, evaluare; c) forma de realizare (naturală, grafică, simbolică, informatică; prin imagini, planșe, modele, machete, hărți, tehnici: audio, vizuale, audio-vizuale, informatice etc.) (Dictionnaire actuel de l’éducation 3-e edition, direction éditorial Legendre Renald, 2005).
Sorin CRISTEA – profesor universitar
Articol publicat în nr. 46 al revistei Tribuna Învățământului
