Când mă pensionez?

Cu ocazia vreunei sărbători avem, printre altele, răgazul de a reflecta asupra trecerii timpului, iar din perspectiva alternanţei timp de muncă – timp liber apare întrebarea: eu când o să ies la pensie? Desigur, fiecare dintre colegi are un răspuns diferit, ieşirea la pensie fiind o asumare personală.
În legătură cu posibilitatea de pensionare, în spaţiul public circulă trei variante, dintre care, de principiu, putem alege.
În prima situaţie, personalul didactic se poate pensiona, la cerere, cu trei ani înainte de limita de vârstă prevăzută de legislaţia în vigoare, dacă are o vechime în învăţământ de cel puţin 25 de ani femeile, iar bărbaţii de 30 de ani. Dar acesta este încă un proiect de lege, consemnează Agerpres (https://www.agerpres.ro/politica/2016/06/29/personalul-didactic-poate-fi-pensionat-la-cerere-cu-trei-ani-inainte-de-limita-de-varsta-proiect).
Probabil că o astfel de variantă ar fi preferată de persoanele care fie întâmpină probleme de sănătate importante, fie au alte planuri cu viaţa lor. Poate o dedică familiei, pe care o sprijină în creşterea nepoţilor, fie unui proiect personal, prin care împlinesc o pasiune pentru ceva anume. Dar dacă un om este sănătos, apt de muncă, probabilitatea de a se retrage din activitate mai devreme este mică.
A doua variantă este aceea a ieşirii la pensie la timpul cuvenit, conform cu realizarea vechimii în muncă şi a împlinirii anilor prevăzuţi în legislaţie, adică pensionarea pentru limită de vârstă, conform prevederilor Legii nr. 253/2010 privind sistemul unitar de pensii publice. Aşa cum ştim, vârsta standard de pensionare este de 65 de ani pentru bărbaţi şi de 63 de ani pentru femei. Stagiul minim de cotizare este de 15 ani, atât pentru femei, cât şi pentru bărbaţi, iar stagiul complet de cotizare este de 35 de ani, atât pentru femei, cât şi pentru bărbaţi.
Condiţiile legale de pensionare, luând în calcul limita de vârstă şi stagiul de cotizare, la data de 1 septembrie 2016, sunt: pentru femei, vârsta la ieşirea la pensie, 60 de ani şi 5 luni, iar pentru bărbaţi, 65 de ani (http://ismb.edu.ro/documente/personal/2016/Pensionarea_cadrelor_ didactice_la_01_09_2016.pdf).
Oare cei mai mulţi dintre colegi vor alege pentru ieşirea lor la pensie această variantă? Privită din afara sistemului de educaţie, pare opţiunea echilibrată, în raport cu ceea ce societatea apreciază ca fiind normal şi a reglementat ca atare.
A treia variantă este dată de posibilitatea de a rămâne încă trei ani în activitate, după împlinirea vârstei standard de pensionare. La cerere, cadrul didactic care a împlinit vârsta de pensionare poate solicita prelungirea activităţii didactice. Un profesor dedicat muncii sale va exprima, cu o mare probabilitate, o astfel de opţiune. Mai mult, ştiind că veniturile obţinute din pensii sunt semnificativ mai mici decât cele din salarii, a continua munca este echivalent cu a întruni condiţiile financiare pentru o calitate a vieţii mai bună. Aşa se face că a rămâne cât se poate de mult în câmpul muncii, pentru domeniul educaţiei, este o opţiune de viaţă, pe care mulţi dintre colegi o preferă. De altfel, ea se află în acord cu mersul general al lucrurilor pe plan european, în contextul în care fenomenul îmbătrânirii demografice a populaţiei pune sub semnul întrebării raportul dintre forţa de muncă activă şi restul populaţiei.
În acest sens, Organizaţia Mondială a Sănătăţii promovează îmbătrânirea activă, un concept prin care sunt vizate menţinerea autonomiei persoanelor vârstnice, promovarea unui stil de viaţă sănătos şi păstrarea unui interes ridicat pentru participarea, indiferent de vârstă, la viaţa socială, sub toate aspectele ei. Aceasta presupune programe de prevenire a îmbolnăvirii vârstnicilor, dar şi programe de promovare a integrării sociale. Pensionarea nu înseamnă decât retragerea pe o anumită dimensiune profesională din viaţa socială, ceea ce face necesară implicarea vârstnicului în alte tipuri de activităţi. Scopul principiului îmbătrânirii active îl reprezintă creşterea calităţii vieţii persoanelor vârstnice, a speranţei de viaţă sănătoase, utilizarea eficientă a capacităţilor şi experienţei resurselor umane.
Îmbătrânirea se prezintă ca un proces normal în dezvoltarea unui individ, poziţia fiecăruia dintre noi faţă de aceasta depinzând de concepţiile, valorile şi experienţele interiorizate. Putem spune că individul, încă din momentul concepţiei, parcurge un proces de îmbătrânire, ca proces fiziologic al cărui final este moartea. Senectutea se caracterizează printr-o alterare normală şi graduală a unor abilităţi, a capacităţii individului de a se afla în echilibru cu lumea, de a se adapta ei şi a putea schimba circumstanţele vieţii sale.
Îmbătrânirea este un proces continuu şi ireversibil, un fenomen complex, ce surprinde mai multe aspecte. Astfel, diferenţiem tipuri de îmbătrânire: psihologică, biologică, socială, cronologică, funcţională, patologică. Aceste aspecte nu au neapărat corespondenţe între ele, îmbătrâni­rea fiind un fenomen individual specific.
În mod normal, bătrâneţea nu ar trebui să se constituie drept o problemă, în sens negativ. Aceasta este o etapă firească în dezvoltarea umană. Dacă societatea ar dispune de pârghiile prin care să vină în întâmpinarea nevoilor specifice bătrâneţii, dacă la nivel atitudinal ar exista o valorizare a persoanei umane, indiferent de vârstă şi sex, atunci nu ar fi necesară o discuţie despre problemele persoanelor în vârstă.
Îmbătrânirea populaţiei este şi o consecinţă a ridicării nivelului de civilizaţie, a progresului înregistrat în sfera serviciilor de factură medicală. Procesul de îmbătrânire demografică produce o modificare a structurii populaţiei pe vârste, în favoarea grupelor de vârstă înaintată. Pe plan social, acest fapt determină multe consecinţe, receptate la nivel de costuri sociale. În Strategia naţională pentru promovarea îmbătrânirii active şi protecţia persoanelor vârstnice, 2015-2020, se menţionează că până în anul 2060 ponderea persoanelor cu vârsta mai mare sau egală cu 65 de ani va ajunge în jur de 30%, ceea ce va determina o presiune semnificativă asupra sistemului de pensii, serviciilor medicale şi serviciilor de lungă durată (http://www.mmuncii.ro/).
În acest context, apare întrebarea dacă nu ar fi cazul ca vârsta de pensionare să crească.
În studiile realizate cu ocazia declarării anului 2012 drept Anul European al Îmbătrânirii Active şi al Solidarităţii dintre Generaţii, se constata că 60% dintre europeni resping creşterea vârstei de pensionare, iar respingerea cea mai puternică s-a înregistrat în România, 87%. De aici putem deduce faptul că, privind pensionarea, este de dorit ca fiecare să poată opta dacă va ieşi mai repede sau mai târziu din câmpul muncii, în condiţiile actuale precizate prin lege, reglementările generale care să crească în mod obligatoriu vârsta de pensionare fiind respinse. Deci, dincolo de aspectele de principiu, fiecare trebuie să îşi răspundă în mod personal la întrebarea: eu când mă pensionez?
Prof. dr. Cristina Ştefan,
Colegiul Naţional Spiru Haret, Bucureşti