Racordarea învăţământului la schimbările sociale

Societatea se bazează pe membrii ei, pe gradul de cultură și de educaţie acumulate în decursul istoriei și a contextului geopolitic în care aceasta a evoluat sau a involuat. Pe lângă datele strict legate de zestrea genetică pe care o acumulează noul născut, educaţia poate avea un rol decisiv în formarea unor persoane care să conducă la evoluţia societăţii.
Sistemul de valori transmis pe cale orală, prin „Sfânta Tradiţie”, a fost păstrat de bunii și străbunii acestui neam, oferind dogma ca măsură a lucrurilor – un Adevăr de credinţă revelat și în „Sfânta Scriptură”.
„Dogma nu este Dumnezeu, dogma este măsura lucrurilor”, spunea un mare duhovnic al timpurilor noastre, închis timp de 17 ani în diverse închisori comuniste, Părintele Arsenie Papacioc.
Istoria acestui popor a cunoscut numeroase momente de restriște, pornind de la începuturile ei, și fiind consemnată de existenţa multor așezări rupestre în zona Câmpulung Muscel, Buzău, a proas­pătului drum „Transalpina” etc. Conflictele isto­rice sunt, cu siguranţă, parte din comporta­mentul unui popor, iar aceste date marchează individul, care este legat de zona în care trăiește și de modul diferit de evoluţie, precum și de interferenţa cu populaţiile venite sau aduse în spaţiul mioritic tradiţional.
Revenim însă la tema propusă și la istoria oare­cum recentă. După o perioadă interbelică înflori­toare, datorată reîntregirii ţării și schimbului de valori interregionale, propusă după cel de-al Doilea Război Mondial, ni s-a impus comunismul, care a distrus celula de bază a societăţii românești – satul.
Lucian Blaga, poetul transilvănean, spunea că „Veșnicia n-a născut la sat”.
Astfel, graniţele s-au închis, orice comunicare cu Occidentul fiind exclusă. Impunerea forţară a comu­nismului s-a produs prin confiscarea proprie­tăţilor, mulţi oameni de valoare au pierit sau li s-a alterat cursul vieţii în închisoare. Simţul de proprie­tate asupra pământului a fost înlocuit de munca în colec­tivele agricole, încurajând lenea și furtul, iar intelec­tualitatea satului a dispărut încetul cu încetul. S-a creat o nouă categorie de oameni, „dezrădă­cinaţii”, care nu mai aparţineau satului, care migrau în orașe. Agricultura tradiţională a fost astfel distrusă, pătura de mijloc care determina bunăstarea societăţii a dispărut, iar copiilor celor care aveau o stare mate­rială bună nu li se mai permitea să înveţe în univer­sităţi.
Au fost încurajaţi oamenii politici, dar vădit lipsiţi de calităţi intelectuale, promovaţi în funcţii-cheie, cu diplome obţinute la facultăţi muncitorești, și s-a im­pus „omul nou”, un gen de surogat, care nu a pu­tut păstra valorile autentice. Conflictele apar atunci când unii agresează libertatea celorlalţi și impun valori diferite.
După această perioadă, intelectualitatea rămasă a încercat să transmită, într-o oarecare măsură, valorile autentice. Abia după 1968, prin susţinerea „Primă­verii de la Praga”, a urmat o oarecare relaxare și o perioadă în care conflictele din societatea româ­nească s-au aplanat, existând o oarecare deschidere spre Occident. Se părea că valorile autentice vor fi reașezate. Prin comunicarea cu exteriorul s-a realizat dotarea cu reviste de specialitate a bibliotecilor și nu numai, precum și dotarea cu aparatură de înaltă performanţă a facultăţilor cu profil tehnic. S-a introdus și practica productivă, care a permis o bună pregătire a viitorilor specialiști. Învăţământul a cunoscut atunci singura perioadă de ascensiune de la Spiru Haret încoace.
După anii 1980 a apărut un nou concept, de „societate socialistă multilateral dezvoltată”, prin care s-au impus politici total diferite progresului unei ţări, iar învăţământul a cunoscut o pantă descendentă. S-au impus cele două trepte la liceu, iar anumite materii erau obligatorii și la nivel de bacalaureat, neţinând cont de aptitudini. Acest lucru a condus la limitarea culturii generale, la degradarea actului de învăţare și a pregătirii profesionale, datorită limitării opţiunilor și a lipsei locurilor la liceele vocaţionale.
„Revoluţia” din 1989 a survenit pe fondul unei populaţii oarecum nivelată de dorinţa comună de eli­berare de regimul totalitar, închis și de lipsa ori­cărei perspective, iar ce a urmat în ultimii 23 de ani nu este decât o bâjbâială continuă, o imitare desuetă a tot ce este mai prost în Occident, o accentuare a sărăciei din cauza unui „capitalism sălbatic” practicat de gru­purile de interese, care au determinat distru­gerea industriei, dispariţia locurilor și a forţei de muncă specializate, o agricultură nemodernizată și lipsită de mijloacele de a lucra pământul după noile stan­darde.
Intrarea în Uniunea Europeană a accentuat, aproape de limita suportabilului, pauperizarea populaţiei, iar racordarea la un sistem global ne-a îndepărtat și mai mult de speranţa prosperităţii, pe fondul unei crize economice accentuate și galo-­pante.
Ca urmare a acestor continue transformări, se pare că învăţământul românesc este la apogeul stărilor conflictuale. Rezultatele se văd la toate nive­lurile: preșcolar, primar, gimnazial, liceal, postliceal și universitar.
Nu există o adevărată motivare pentru actul de a învăţa, dar există posibilitatea de a cumpăra note și diplome.
Tehnologia jocurilor pe calculator a luat am­ploare, iar majoritatea copiilor sunt antrenaţi în jocuri pe calculator care le afectează memoria și atenţia, comunicarea reală cu prietenii și jocul în aer liber. Mulţi ajung chiar să abandoneze cu ușurinţă școala, să mărească rândul oamenilor lipsiţi de perspec­tivă, al infractorilor, al consumatorilor de droguri și alcool, fiind lipsiţi de moralitate și de voinţă.
Profesorii bine pregătiţi sunt nemotivaţi să rămână în interiorul sistemului datorită schimbărilor continue, fără discernământ, dictate de oameni cu o slabă practică în învăţământ și datorită unei proaste salarizări, mai nou fiind plătiţi la numărul de elevi.
Cerinţele și criteriile neobiective cresc de la an la an din ce în ce mai mult. Oameni fără valoare sunt transformaţi peste noapte din educatori și învăţători în profesori de gimnazii și licee, ajungându-se la rezultate fără precedent în istoria învăţământului românesc, precum în ultimii doi ani.
Asistăm la toate acestea, profesori pe de-o parte și restul societăţii de cealaltă parte, fără a avea vreo speranţă că lucrurile scăpate de sub control se vor îndrepta sau vor mai putea intra pe un făgaș normal.
Pentru a reuși să se reclădească societatea româ­nească este nevoie de regândirea învăţămân­tului românesc prin cooptarea unei echipe de specialiști adevăraţi, cu o vastă experienţă în educaţie, care să garanteze o reîntoarcere a valorilor morale, a bu­nului simţ înnăscut cu care fiii autentici ai ţăranilor români debutau în viaţă și-și urmau drumul firesc, sub ghidarea familiei, a preotului și a învăţătorului satului.
Admiterea la liceu să se facă doar prin concurs, și nu prin note vânate și umflate, obţinute pe căi oculte. Liceele trebuie să asigure o calificare fie prin re­înfiinţarea de clase speciale, fie prin asigurarea unui învăţământ tehnic cu practică în funcţie de spe­cific, așa cum se întâmplă și în liceele vocaţionale. Pentru cei care nu intră la liceu sau nu vor să urmeze învăţământul liceal trebuie asigurate școlile de me­serii cu practică obligatorie, revenindu-se la un sistem de calificări necesare societăţii.
Curriculumul trebuie să fie alcătuit de așa manieră încât să asigure o cultură generală solidă, iar noţiunile de bază să fie predate încă din al doilea an școlar de către profesori, educatorul și învăţătorul având un rol esenţial în primii ani de viaţă (2-7 ani) ai copilului.
Educaţia fizică trebuie să ocupe în medie 3 ore pe săptămână cel puţin până în anul II de învăţământ superior. Orele de religie și de dirigenţie trebuie să urmeze o tematică precisă și graduală în funcţie de anul de studiu și să se asigure noţiuni bazate pe morală, etică și educaţie sanitară.
La ultima consfătuire a profesorilor s-a pus și problema reducerii orelor de limba română și de matematică, preconizându-se că vor rămâne doar 2 ore pe săptămână, ceea ce ar conduce la un adevărat dezastru în învăţământ.
De asemenea, s-a vehiculat și ideea introducerii tabletei în locul manualelor, astfel încât copiii n-ar mai învăţa nici măcar scrierea alfabetului!
În paralel cu colectarea informaţiei necesare unei noi legi a învăţământului ar trebui promovat un program la nivelul Ministerului Educaţiei, care să beneficieze de sprijinul „Programului de cercetare și dezvoltare pentru autonomie activă asistată”, derulat în comun de mai multe state membre ale Uniunii Europene și de România. Acest program urmează să coopteze persoanele în vârstă la serviciile bazate pe tehnologia informaţiilor și comunicaţiilor (TIC). Astfel, acestea pot avea o contribuţie esenţială în diverse domenii și își pot valorifica experienţa, chiar dacă sunt în pragul pensiei sau s-au pensionat deja. Ele sunt active în ţările europene și sunt numite „aurul alb al Uniunii Europene”.
Se impune cu stringenţă rezolvarea problemelor conflictuale din societatea noastră, iar mana­gementul conflictelor din învăţământul românesc trebuie să aducă toţi factorii interesaţi și de decizie pentru armonizarea opiniilor într-o strategie pe termen lung care să fie aplicată prin politici viabile, atât în sistemul public, cât și în cel privat.
Prof. Liana BEIU