Ziua Naţională a României este/ar trebui să fie un moment de sărbătoare, de bucurie pentru naţiunea română. Este/ar trebui să fie un moment de atașament emoţional faţă de trecutul asumat cu ajutorul memoriei moștenite, dar și de exprimare a voinţei de a construi, împreună, prezentul și viitorul.
Articolul 12 din Constituţie precizează cele cinci simboluri naţionale. Printre ele, și Ziua Naţională a României, stabilită la 1 De­cembrie prin Legea nr. 10, din 31 iulie 1990. Legea nu mai face vreo precizare legată de acest simbol. Dacă celelalte simboluri – drapelul, imnul, stema ţării și sigiliul statului – beneficiază de lămuriri suplimentare în legile specifice, Ziua Naţională a României nu are „instrucţiuni de întrebuinţare”! Ce atitudine avem noi, cei educaţi în sistemul naţional de învăţământ, faţă de acest simbol identitar naţional? Care este rolul său în educarea noilor generaţii de elevi? Se face educaţie naţională în România?
Educaţia este definită în sute de moduri. Ea face posibilă asimilarea unui sistem de reguli de comportament civic și instruirea ce cuprinde cunoștinţele și competenţele necesare în viaţa de zi cu zi.
Naţional este adjectivul care desemnează referinţa la o naţiune sau un stat. În termenii Legii 1/2011, educaţia este activitatea care formează „infrastructura mentală a societăţii românești”! Se pare că tot educaţia este responsabilă de „generarea sustenabilă a unei re­surse umane naţionale înalt competitive”! Este prezentă și celebra lozincă „În România învăţământul constituie prioritate naţională”! Printre principii este și cel al „asumării, promovării și păstrării iden­tităţii naţionale și a valorilor culturale ale poporului român”. Educaţia este datoare să formeze la elevi competenţele necesare pentru „formarea unei concepţii de viaţă bazate pe valorile umaniste și știin­ţifice, pe cultura naţională și universală și pe stimularea dialogului intercultural”.
Legea nr. 1/2011 este Legea educaţiei naţionale pentru că ministerul de resort se numește, acum, Ministerul Educaţiei Naţionale? Sau ministerul și-a luat numele după lege?! Este a educaţiei naţionale sau a sistemului naţional de învăţământ? Ce a înţeles legiuitorul prin „educaţie naţională”? Ce prevederi din lege se referă la „educaţia naţională”? Cum se face „educaţia naţională” în școlile din România? Care sunt disciplinele de învăţământ la care se face „educaţie naţională”? Ce alte activităţi școlare contribuie la „edu­caţia naţională”? „Educaţia naţională” pentru elevii de etnie ro­mână este aceeași ca pentru elevii minorităţilor naţionale?
Disciplina de învăţământ care poate rezolva cu succes multe dintre sarcinile precizate de lege ca viziune, misiune, ideal edu­caţional, principii și finalitate este Istoria. Normal ar trebui să scriem Istoria românilor. Dar prin decizii luate de-a lungul mai multor ani, curriculumul impune elevilor impersonalul Istoria. Oricine consultă „Catalogul manualelor școlare valabile în învăţă­mântul preuniversitar, anul școlar 2013-2014”, editat de CNEE și MEN, poate constata că dintre cele 20 de manuale opţionale aprobate pentru clasele a IV-a, a VIII-a și a XII-a, doar două au îndrăznit să păstreze titlul „Istoria românilor”!
Ajuns în clasa a IV-a fără alte cunoștinţe de istorie decât cele văzute prin filme cu subiect istoric sau întâlnite în jocuri pe calculator, elevul primește în teancul de manuale și „Istoria”. S-o fi întrebând: ce istorie, istoria cui? Sub coperta manualului va descoperi un talmeș-balmeș de subiecte pe care doar învăţătorii – pardon! – profesorii pentru învăţământul primar cu vocaţie și responsabilitate îl pot descifra și îi pot atrage pe elevi spre această disciplină. Să ne aducem aminte că generaţiile mai vechi aveau ocazia să citească, încă din clasa a II-a, povestirile istorice puse în paginile manualelor de Citire. Acum, nu mai există plăcerea cititului de texte istorice. A cititului, în general.
Elevul intră în clasa a V-a cu un anumit bagaj de cunoștinţe istorice. Va primi alt manual de „Istorie” dintre cele 10 opţionale și-l va întreba pe profesor: a cui istorie? Altfel, sigur, profesorul va pune el întrebarea și va căuta răspunsul împreună cu elevii săi. Fericiţi sunt elevii minorităţilor naţionale care, pe lângă ora de „Istorie”, studiază și „Istoria maghiarilor” (dacă sunt de etnie maghiară), „Istoria ger­manilor” (cei de etnie germană), „Istoria croaţilor” ș.a. Ba elevii de etnie maghiară pot studia, opţional, și „Istoria secuilor”, nu contează că manualul aprobat de Ministerul Educaţiei Naţionale este plin de greșeli și cu afirmaţii tendenţioase, jignitoare la adresa românilor!
În clasele a VI-a și a VII-a, timp de o oră pe săptămână, pe banca elevului se vor afla alte „Istorii” care margina­lizea­ză istoria naţională. Manu­ale concepute pentru două ore pe săptămână, înve­chite, proaste din punct de vedere metodic, cu texte seci, de facultate, deloc atrăgătoare pentru copiii de 12-13 ani. În clasa a VIII-a, în sfârșit, elevul primește dreptul de a studia 2 ore pe săptămână, conform pro­gra­mei școlare, „Istoria”. Istoria românilor, cum scrie pe coperta a două din­tre cele trei manuale opţio­nale. Este timpul biologic în care elevul trece prin transformări fizice și psi­hice importante. Apare și me­lan­colia sfârșitului de gimnaziu, conjugată cu eva­lua­rea naţională și alegerea liceului pentru continuarea studiilor. Ce loc are istoria ro­mânilor în alegerile elevului de a VIII-a? Depinde cum își vinde „marfa” profesorul. Sigur că mulţi copii au deficienţe cognitive care îi împiedică să reţină chiar și detaliile banale, alţii sunt structural de­motivaţi, cu „ajutorul” propriilor familii, aflate în derivă.
În clasa a IX-a elevul constată că are de studiat o „Istorie” cu teme indigeste, adevărată filosofie a istoriei, cu cronologie și factologie greu de descifrat, cu manuale care mai mult încurcă decât lămuresc și cu profesori care, din inerţie, îi vor promova. Și în clasa următoare va fi la fel, va continua depărtarea de un obiect de studiu care ar trebui să ofere elevului plăcerea de a învăţa. Migraţii în lumea contemporană; Locuinţa – bastion al vieţii private; Familia – o instituţie în destrămare; Tehnologia și viaţa cotidiană; Degradarea mediului înconjurător. Nu, nu sunt teme de la Sociologie, Tehno­logie sau Biologie! Sunt teme impuse la „Istorie” în clasa a XI-a! Cool, nu? Clasa a XII-a, regina anilor de liceu, are tot „Istorie” în programa școlară și pe coperta fiecăruia dintre cele 7 manuale „alternative”.
Istoria din clasa a XII-a! Asta în condiţiile în care programa nu oferă, de exemplu, nimic despre istoria veche a teritoriului pe care trăiesc astăzi românii. Cu două excepţii, autorii de manuale s-au conformat programei. Elevii nu vor discuta nimic despre superba cultură Cucuteni, despre geţi, Burebista, Decebal și Traian. Chiar și etnogeneza poate fi expediată prin câteva idei din textele unor istorici. Fuga de „Istoria românilor”, începută în clasa a IV-a, are linia de sosire la finalul clasei a XII-a. Cu ce va rămâne elevul de nivel mediu? Ce efect va avea educaţia istorică deficitară asupra construirii corpului civic naţional? Deriva morală, caracteristică timpului prezent, mai ales în anii de criză, are influenţă nefastă asupra derivei identitare.
Istoria, ca disciplină de învăţământ, formează personalitatea autonomă, creativă, cu convingeri bazate pe interpretarea și înţelegerea faptelor și evenimentelor. Pe baza convingerilor, omul acţionează și se identifică cu comunitatea, faţă de care se simte responsabil. În felul acesta, conștiinţa istorică devine o competenţă socială majoră și istoria își dovedește utilitatea socială ca instrument al educaţiei democratice într-o lume deschisă multiplelor perspective. Naţiunea nu poate exista fără istorie naţională. Educaţia naţională nu se poate face fără cunoașterea istoriei naţionale. Grav este că prea mulţi elevi rămân în capcana unei istorii pe care n-o înţeleg și n-o cunosc.
Istoricul este dator să reevalueze trecutul, să-i găsească noi semnificaţii și să rescrie istoria. Dar dacă profesorul de istorie este împiedicat de planul de învăţământ și de programa școlară să transmită ideile-ancoră ale istoriei naţionale, cum vor înţelege viitorii cetăţeni români aserţiunile la modă, susţinute prin eseurile de succes tip Djuvara sau Boia? Cum va fi în condiţiile când, chiar astăzi, oameni care au ceva cultură istorică nu mai pot distinge imaginarul de real și sunt partizanii unor idei ca: Traian a cucerit Dacia din greșeală; poporul român s-a născut dintr-o greșeală istorică; românii au sânge slav, nu au deloc sânge roman; limba română este cea mai puţin latină dintre limbile latine; statele românești sunt ultimele apărute în Europa medievală; slăbiciunea statului este o trăsătură specifică a istoriei românilor; toate modelele politico-culturale românești sunt de import; rolul străinilor în societatea românească a fost crucial; istoria românilor este plină de construcţii mitologice create datorită complexului de inferioritate faţă de străini; România Mare, creată în 1918, a fost un stat naţional pentru că așa au decis istoricii; formula firească a statului român ar fi fost federală sau auto­no­mistă; convertirea la comunism s-a datorat obișnuinţei supunerii românilor faţă de Putere; din secolul XIV batem pasul pe loc, n-am urcat nicio treaptă, com­pa­rativ cu celelalte ţări europene, ș.a.m.d. Cum să înţeleagă omul că o „Românie altfel” este o ţară nici „defectă”, nici mai prejos ca altele? La câte ore sunt oferite Istoriei în școală, nu este de mirare ușurinţa cu care se instalează complexele de inferioritate, prejude­căţile și dispreţul pentru „educaţia naţională”, sim­bo­lurile naţionale, naţiu­nea și tot ceea ce este ro­mânesc!
Educaţie naţională sau prostire naţională? Putem accepta rolul care ni se rezervă, acela de figuranţi ai istoriei? De cetăţeni inculţi, scurţi la minte și memorie? Cărora le-ar ajunge 6-7 materii pe an școlar, dacă s-ar putea doar sport, jocuri pe calculator și religie? Și care să poată fi ușor de condus de către urmașii celor care deţin acum puterea economică și politică? Pentru standardul de viaţă atât de scăzut din România este nevoie și de un nivel de educaţie cores­pun­zător! O societate de calitate proastă asigură perpetuarea elitei pol­i­tico-economice care stăpânește România. „În statul român educaţia este un dar, un cadou, o subvenţie!” clama cu emfază un tânăr fost șef de serviciu secret și fost prim-ministru al Guvernului României! Ce contează că în Constituţie este înscrisă ca drept fundamental!
Educaţia naţională poate fi eficientă doar dacă se va renunţa la ideea învăţământului de tip industrial, cu clase suprapopulate, la disci­plinele hibride/agregat/integrate și se va reveni la disciplinele de bază, începând cu Caligrafia și terminând cu Istoria românilor, se va pune accentul pe cunoștinţe, se vor face investiţii adevărate în echipamente performante, când vor fi plătiţi decent profesorii care lucrează cu elevii, și nu experţii în hârtii și cursuri de tot felul. Doar educaţia de calitate ar mai putea stopa deculturalizarea și imoralitatea care pun în pericol naţiunea română.
Petre BARANGĂ,
Școala Gimnazială Nr. 25, Timișoara,
Rodica BARANGĂ,
Școala Gimnazială Nr. 27, Timișoara