Pr. Dr. Bogdan-Aurel Teleanu: Lumina taborică revelată la Schimbarea la Faţă, simbol al Teologiei

„Şi a strălucit faţa Sa ca soarele, iar hainele Lui s-au făcut albe ca lumina.” (Mt. 17, 2)
Sărbătoarea Schimbării la Faţă a Mântuitorului nostru Hristos, cu­nos­cută în popor sub denumirea de Probojenia (termenul slav al sărbătorii), este legată de aniversarea anuală a sfinţirii bisericii zidite în secolul al IV-lea de Sfânta Elena pe muntele Tabor.
Potrivit unor cercetători, ea ar fi înlocuit o veche sărbătoare păgână a zeiţei Diana. Atât în Răsărit, cât şi în Apus, serbarea ei începe a fi menţionată în documente din prima jumătate a secolului V, de când avem cuvântări festive în cinstea ei, de la patriarhul Proclu al Constantinopolului, pa­triarhul Chiril al Alexandriei şi papa Leon cel Mare.
Unul dintre primii scriitori bisericeşti care amintesc de semnificaţia acestei sărbători, Sfântul Chiril al Alexandriei, face legătura între virtuţile creştine şi lumina taborică revelată de Mântuitorul nostru Hristos prin Schimbarea Sa la Faţă de pe muntele Tabor: „Căci cei care aţi refuzat să vă întemeiaţi pe virtute şi nu aveţi haina luminoasă a iubirii faţă de Dumnezeu, ce veţi face în ziua sărbătorii, cum veţi intra la praznicul dumnezeiesc şi ceresc, sau cum nu vă va scoate cu dreptate Stăpânul Cinei din ceata strălucitoare a celor aleşi, zicând: «Prietene, cum ai intrat aici, neavând haină de nuntă?»” (Mt. 22, 12).
Cât de important este principiul vieţii virtu­oase pentru creştini vedem de asemenea la Sfântul Vasile cel Mare, care afirmă următoarele: „Răsplata virtuţii e că devii Dumnezeu şi străluceşti în lumina cea preacurată, devenind fiu al zilei aceleia neîntre­rupte de întuneric… Căci s-a zis: Drepţii vor străluci ca soarele”. Astfel, ambii Sfinţi Părinţi ai Bisericii ne descoperă că ceastă sărbătoarea creştină este o săr­bă­­­toare a virtuţii prin colaborare cu harul lui Dum­nezeu, fără de care nu există schimbare reală a firii omului.
Dar, mai presus de orice, Schimbarea la Faţă este o sărbătoare a nădejdii în înviere. Aceasta ne face să medităm mai cu seamă la lumina taborică despre care Sfântul Maxim Mărturisitorul spune că este simbolul teologiei. În învăţătura bisericească despre această lumină regăsim explicaţiile necesare despre harul lui Dumnezeu şi la lucrarea care se petrece cu acesta în oameni şi în restul creaţiei Sale. În rezumat, putem spune că învăţătura despre lumi­na taborică pleacă de la premisa că Dumnezeu e mai presus de simţuri. În acest sens, Sfântul Grigo­rie Palama respinge afirmaţia că lumina dumne­zeiască văzută de isihaşti în cursul rugăciunii minţii ar fi socotită de ei fiinţa lui Dumnezeu, cum res­pinge, pe de altă parte, afirmaţia că ea ar fi o lumi­nă sensibilă, materială, sau o emanaţie mate­rială din fiinţa lui Dumnezeu. Dar tot el afirmă că, potrivit întregii tradiţii ortodoxe răsăritene, prin minte, devenită în stare de curăţie transparentă, omule vede în mod real energia necreată ce iradiază din Dumnezeu.
Prin această lumină taborică, Dumnezeu se face văzut sfinţilor, unindu-se prin puterea Duhului. Prin ea deci ne unim cu Dumnezeu şi ne împăr­tăşim de bunătăţile veacului viitor. În acest sens, referindu-se la momentul Schimbării la Faţă, Sfântul Andrei Criteanul întreabă: „Ce vrea să înveţe Mântuitorul, suind pe ucenici pe munte? Să arate slava şi strălucirea atotluminoasă a dumnezeirii Sale, în care S-a mutat natura”. Făcând o analogie cu momentul Schimbării la Faţă a Mântuitorului în faţa unora dintre ucenicii săi, Nicolae Arseniev ne ajută să înţelegem experienţa acestora raportându-se la un fenomen similar petrecut în viaţa Sfântului Serafim de Sarov. Acest fenomen este descris în felul următor: „Îmi ridicasem ochii – spune Motovilov – şi o groază pioasă îmi cuprinse toată fiinţa. Închipuiţi-vă faţa unui om care vorbeşte în mijlocul soarelui. Îi vezi mişcarea buzelor, expresia ochilor, îi auzi glasul, simţi că te ţine de umeri, dar nu numai că nu-i vezi braţele, ci în locul trupului propriu şi al convorbitorului vezi numai o lumină strălucitoare, o lumină orbitoare luminând pajiştea de zăpadă, pe mine şi pe stareţ. Dar poate să-şi închipuie cineva starea fericită în care mă aflam eu atunci? Cum te simţi acum, mă întrebă Părintele Serafim? Minunat de bine, îi răspunsei eu. Cum adică bine? Lămu­reşte! Simt în sufletul meu o linişte şi o pace pe care n-aş putea să o exprim în cuvinte!” De fapt, aceasta este starea iniţială, paradisiacă, pe care omul a pierdut-o din cauza păcatelor, după cum spune acelaşi sfânt Serafim de Sarov: „Rostul omului pe pământ este să lupte pentru a câştiga din nou Duhul Sfânt pe care L-a pierdut din cauza păcatelor”.
Inserarea proniatoare a acestei sărbători în postul Adormirii Maicii Domnului ne trimite cu gân­dul la un text din Vechiul Testament: „Nu ştiţi voi postul care Îmi place? – zice Domnul. Rupeţi lanţurile nedreptăţii, dezlegaţi legăturile jugului, daţi drumul celor asupriţi şi sfărâmaţi jugul lor. Împarte pâinea ta cu cel flămând, adăposteşte în casă pe cel sărman, pe cel gol îmbracă-l şi nu te ascunde de cel de un neam cu tine. Atunci lumina ta va răsări ca zorile şi tămăduirea ta se va grăbi. Dreptatea ta va merge înaintea ta, iar în urma ta slava lui Dumnezeu. Atunci vei striga şi Domnul te va auzi; la strigătul tău El va zice: Iată-mă! Dacă tu îndepărtezi din mijlocul tău asuprirea, ameninţarea cu mâna şi cuvântul de cârtire, Dacă dai pâinea ta celui flămând şi tu saturi sufletul amărât, lumina ta va răsări în întuneric şi bezna ta va fi ca miezul zilei” (Isaia 58, 6-10). Astfel, prezenţa unei sărbători care trimite cu gândul la harul lui Dumnezeu în inima postului este argumentul bisericesc împotriva celor care susţin că unirea desăvârşită cu Dumnezeu se face doar prin imitare sau pornire naturală, nu prin har, căzând în rătăcirea mesalienilor, care sunt în fond panteişti. Membrii acestei secte mistice voiau să se dedice cu totul rugăciunii, ca formă de luptă cu cel rău, deoarece considerau că Botezul este ine­ficace. Din cauza acestei credinţe ei refuzau partici­parea la Sfintele Taine, iar ca mod de viaţă trăiau din cerşit, în încercarea de a dedica cât mai mult timp rugăciunii. Mai târziu, mesalianismul (sir. „rugători”) a fost condamnat la Sinodul al III-lea ecumenic de la Efes (431). Sinodul a dat Hotărârea împotriva impioşilor mesalieni sau euhiţi, care pre­vedea, în cazul nelepădării învăţăturilor, pedep­se disciplinare aspre: „dar dacă stăruie în aceasta şi nu le anatemizează, preoţii, diaconii şi cei care au o treaptă în Biserică să cadă şi din cler, şi din treaptă, şi din comuniune, iar laicii să fie anatemizaţi.
Prin această lumină, Dumnezeu se face văzut sfinţilor, unindu-se prin puterea Duhului. Prin ea deci ne unim cu Dumnezeu şi ne împărtăşim de bunătăţile veacului viitor. „Căci cele ce ochiul nu le-a văzut şi urechea nu le-a auzit şi la inima omului nu s-au suit, le-a pregătit Dumnezeu celor ce-L iubesc pe El” (1 Cor. II, 9). Părintele Profesor Dumitru Stăniloae afirmă: „Bunătatea sau generozitatea şi bogăţia spirituală se reflectă ca lumină pe faţa celui care le are. Lumina spirituală devine lumină văzută. E o taină cum ea produce în materia feţei o lumină, care se vede că nu e pur materială. Şi această lumină are diferite grade. Pe faţa lui Iisus strălucea orbitor. Dar ea proiecta şi pe hainele Lui o lumină albă ca zăpada, deci mai puţin strălucitoare. Dar şi deasupra lui Iisus era un nor luminos. Se întâmplă uneori ca o lumină spirituală puternică să facă şi mediul din jur luminos. De aceea, se poate cugeta că lumina lui Hristos va umple de lumină tot universul creat. Însă chiar în lumina orbitoare în care a apărut pe Tabor, Apostolii au cunoscut Persoana Lui, precum au cunoscut şi persoanele lui Moise şi Ilie. Dar, precum o persoană sfântă poate proiecta pe faţa ei o lumină de diferite grade, cu atât mai mult putem cugeta că lumina lui Hristos se poate arăta în diferite grade. Poate că şi faptul de a nu fi văzut este şi el o acope­rire supremă de lumină. Evanghelistul Ioan menţio­nează însă şi amănuntul că, venind Iisus la ucenici, le-a arătat mâinile purtătoare de urme ale cuielor şi coasta cu urmele suliţei. Trupul înviat, chiar făcut uneori vizibil, este atât de schimbat, încât trebuie să convingă pe ucenici despre identitatea Lui prin urmele patimilor. De obicei, trupul Lui rămâne în lumină după Înviere şi va fi permanent copleşit de lumină după Înălţare. Aceasta are ca urmare că, deşi trupul rămâne în structura lui definită, totuşi în lumina lui sau în lumina extinsă prin trup la infinit, Hristos Se poate arăta cu trupul Lui definit şi poate fi prezent. Poate comunica prin el, şi poate lucra prin el oriunde voieşte, fără ca trupul Lui să fie extins oriunde sau în ubiquitate, sau în infinit. Trupul Lui este totodată nedefinit şi posibil de a fi văzut”.
Dar concluzia cea mai importantă în pri­vinţa teologiei despre lumina taborică este aceea că adevăraţii creştini nu doresc eliberarea de trupuri, ci învierea în trupul înveşnicit, întrucât materia nu are o destinaţie negativă, ci una pozitivă. Aşa cum faţa lui Hristos a strălucit ca soarele pe muntele Taborului, aşa vor străluci drepţii în Împărăţia Tatălui. Nu este vorba numai de uriaşele energii puse în ea în favoarea omului, descoperite de ştiinţa modernă, dar folosite şi înainte în parte de om (căldura, lumina soarelui, fertilitatea pământului etc.), ci şi de faptul că materia este organizată de suflet în trup, şi deci sufletul îşi poate face vizibile prin el înţelesurile, bunătatea şi iubirea lui curată sub forma luminii harului lui Dumnezeu.