Cine ne alege manualele…

O postare pe pagina mea de FB mă atenţionează asupra unor neajunsuri care privesc alegerea manualelor şcolare de către profesor. Fenomenul pare a fi prezent mai ales la clasele începătoare, dar şi la a V-a şi a IX-a. E.C., profesoară de română din judeţul Suceava, îmi descrie propria experienţă: a comandat un anume manual pentru clasa a IX-a şi s-a trezit cu un alt manual, mai „ilustru“. Fără a intra în detalii, se poate spune că uneori numele unui universitar pe coperta unui manual pare a sensibiliza mărimile judeţene şi dacă Domniilor Lor li se pare că anume cifre nu sunt mulţumitoare, atunci, într-un efort de generozitate „intelectuală“, fac un gest dintr-un condei. Că profesorul X a comandat altceva, situaţia nu pare a impresiona prea mult autorităţile. Nici măcar dacă profesorul în cauză a făcut eforturi şi s-a informat în legătură cu ce manual ar putea folosi în şcoala lui având în vedere elevii lui care, firesc, nu sunt cu toţii „pe măsura“ tuturor manualelor. Dacă profesorul în cauză ţine totuşi să fie consecvent cu sine însuşi, atunci n-ar putea face mai nimic altceva decât să le ceară elevilor că cumpere manualele dorite şi neprimite, ceea ce desigur devine o mare problemă…
Fenomenul are relevanţa lui la începuturile de ciclu şcolar, fiindcă, apoi, alegerea manualului te introduce automat într-un fel de pat al lui Procust. Nu prea ai posibilitatea să mai schmbi manualul vreme de patru ani. Iar dacă insişti totuşi, nu e sigur că argumentaţia ta va avea şanse de a fi primită cum se cuvine. Strici ierarhii, tulburi birocraţii etc. Oarecum curios e faptul că discuţiile de pe reţelele de socializare, şi nu numai, arată că destul de multă lume, mai ales din gimnaziu, este totuşi interesată de conţinutul manualului pe care-l va folosi. Ceea ce înseamnă că cel puţin în gimnaziu nu s-a pierdut (precum pare a se fi întâmplat în liceu!) semnificaţia de fond a manualului. Manualul este, în cele din urmă, un instrument de temelie al învăţării, dacă profesorul pune preţ pe el şi îl foloseşte intens. E adevărat, şi o spun încă o dată, că asta nu exclude existenţa unei tendinţe nocive, vizibilă şi în gimnaziu, de mutare de accent dinspre manual către caietul elevului sau către nu ştiu ce auxiliar didactic. Dar cel puţin la apariţia unei noi serii de manuale, lumea se ia în serios şi aşteaptă cu interes aceste apariţii.
Aceasta pare a fi, aşadar, starea de fapt. La care se adaugă însă încă un fapt, obiectiv de astă dată, dificultatea reală a profesorului de a decide în cunoştinţă de cauză. Concret, el primeşte în destul de puţine cazuri un exemplar din multele variante pe care l-ar putea alege. Nu e deloc clar cine ar trebui să facă acest lucru. Editurile?!… Altfel spus, cele 11, sau poate chiar mai multe dintre variante de manuale de limba şi literatura română de clasa a V-a, ar trebui să ajungă la profesor?!… Şi la câţi profesori?!… Sau mai degrabă aceste exemplare ar trebui să poposească la biblioteca şcolii, aşa cum se încercase cu ani în urmă a se institui procedeul, civilizat în fond?! Există însă în toată această poveste un inconvenient major: timpul extrem de scurt în care se face alegerea, la care se adaugă, frecvent, şi faptul că profesorul se află şi el în concediu. Situaţie cumva închisă, aşadar! Alegem, în cele din urmă, manualele după texte promoţionale, eventual după numele autorilor, dacă numele ne spun ceva, sau după editură, dacă editura ne spune ceva. Alegere… ireproşabilă, se va putea, ironic, spune. E adevărat că ne mai putem informa şi accesând anume site-uri – de la unul dintre aceste aflăm de pildă că dacă vei alege manualul X, pentru clasa a V-a, vei alege un manual european pentru o şcoală europeană… Sau, mă rog, ceva de genul acesta!
Şi atunci, desigur, întrebarea trebuie spusă din nou: cine ne-a ales manualul? Am ales noi, într-adevăr, şi în deplină cunoştinţă de cauză, sau vreun şef sau semişef de la inspectoratul şcolar, cum se pare că se întâmplă uneori?!… Nu-i mai puţin adevărat că mecanismul trebuie să funcţioneze şi când profesorul se află în concediu, şi când catedra nu este încă acoperită de către un titular sau suplinitor/detaşat etc. Şi atunci intră în joc factorul… destin. Cineva decide – vrem, nu vrem –, iar speculaţiile că acel cineva ar decide potrivit unor interese par exagerate. Chiar dacă uneori lucrurile stau chiar aşa!
Soluţii?!… Păi, nu prea există! Situaţia descrisă face parte din acele lucruri imperfecte ale şcolii. Poate că soluţii (parţiale!) ar exista totuşi, dar nimeni nu se oboseşte să le identifice. De pildă, la finalul licitaţiei firesc ar fi ca nu doar rezultatele să devină publice, ci şi o sinteză a motivării avizării manualelor, cu alte cuvinte, un asemenea document ar trebui să parvină, ca document şcolar, în fiecare unitate gimnazială, şi nu doar din ţară. În lipsa altor informaţii, profesorul, conştiincios, va avea măcar un minimum de date. Fiindcă, altminteri, e greu de imaginat că fiecare dintre editurile câştigătoare va trimite materiale pomoţionale sau exemplare din manuale la fiecare dintre cele aproape/sau peste două mii de unităţi şcolare.
O asemenea soluţie este însă din start respinsă de CNEE. O declaraţie recentă a preşedintei Comisiei de Licitare ne avertizează asupra faptului că această comisie nu are sub nicio formă, printre atribuţii, atribuţia de a promova manualele aprobate. Ceea ce este adevărat! Nu există această obligaţie, dar obligaţia de informa există (presupunem noi!), important fiind aici modul în care cei în cauză înţeleg semnificaţia cuvântului „a informa“.
În cele din urmă, ne descurcăm pe cont propriu. Atât noi, profesorii, cât şi ei, editurile. Ei fac pliante promoţionale în care promit. Nu chiar marea cu sarea, ci lucruri care să-i sensibilizeze pe cei cărora li se adresează, eventual chiar cu promisiunea pentru profesor de a obţine nu ştiu câte… credite. Se mai promit caiete ale elevului, alte gratuităţi în anume contexte etc. Sau, trecând la altă „metodă“, se încearcă calea persuasiunii, prin valorificarea CV al autorilor. Dacă acesta e unul promităţor, editorii se aşteaptă să convingă profesorimea că şi manualul e cumva la fel de… promiţător. Dar nu întotdeauna CV-ul se potriveşte şi cu manualul. Vorba unui profesor de pe acelaşi site de socializare: numele autorilor manualului de clasa a IX-a erau unele „lustruite“, dar după aceea mi-am dat seama că manualul era un pic… aerian. Aşa că până la urmă m-am transformat în anul acela în… autor de manual!
Nu ştiu dacă transformarea profesorului chiar în autor de manual e o soluţie, mai ales că, nu în rare cazuri, dintr-un motiv sau altul, şi alţi profesori se autodeclară… autori de… manual. Chestiunea reală, în acest caz, nu e neapărat aceea care survine din faptul că nu toată lumea poate fi totuşi şi autor de manual şcolar – există şi cazuri mai modeste, numeroase, de profesori care chiar au nevoie de manual şcolar –, ci mai ales faptul că manualul este totuşi un instrument dedicat elevului, esenţial pentru acesta, fiindcă orice profesor serios ştie un anume lucru, cum că acele abilităţi de muncă intelectuală, de care aproape am uitat, încep cumva cu folosirea manualului.
În sfârşit, ca multe alte probleme ale şcolii de azi, şi manualul şcolar a acumulat, de-a lungul anilor, numeroase aspecte care într‑un fel sau altul par a se apropia de o stare de criză nedeclarată. Varianta digitală a manualului şcolar, obigatorie de-acum, dar şi costisitoare pentru edituri, nu pare a rezolva problema sau mai ales ceea ce pare a se pierde fără drept de apel: relevanţa unui text, înţelegerea de bază a acestuia, explorarea lui în cele din urmă, toate cu ajutorul manualului, elemente fără de care şcoala nu se va putea elibera de primejdia facilului şi a superficialului, într-o lume în care facilul şi lipsa anagajării, a eforutui intelectual vizibil devine, tot mai evident, un fenomen de masă.
 Adrian COSTACHE