Federația Națională a Asociațiilor de Părinți a organizat, pe 9 mai, o dezbatere pe marginea a două viziuni asupra învățământului actual, România educată – proiect lansat de președintele Klaus Iohannis la finele anului trecut – și „Educația ne unește“ – viziunea ministrului Ecaterina Andronescu. Titlul dezbaterii de la București a fost „Într-o Românie educată, Educația ne unește“. Pe 9 mai, la Palatul Parlamentului, au fost invitați liderii județeni ai federației, ministrul educației naționale, secretarul de stat pentru învățământul preuniversitar, președinții comisiilor de învățământ din cele două Camere ale Parlamentului, directorul Institutului de Științe ale Educației, reprezentanți UNICEF și ai structurilor organizatorice ale elevilor, reprezentanți ai editurilor și ai ONG-urilor din sistemul educațional. A fost o dezbatere care a arătat, încă o dată, rolul din ce în ce mai pregnant pe care trebuie să-l joace părinții, familia, în educația, dezvoltarea, devenirea copilului, a viitorului adult. O acțiune ca aceasta organizată de Federația Națională a Asociațiilor de Părinți, extrem de necesară (din fericire nu este nici prima și, sperăm, nici ultima), demonstrează că familia trebuie să fie privită de autoritățile educaționale ca un partener real de care trebuie să se țină seama.
În ultima vreme, când sistemul de educație din această țară este bombardat cu încercări mai mult sau mai puțin reușite de reformare, când predictibilitatea procesului de învățământ și a parcursului educațional al copilului este din ce în ce mai greu pusă la încercare, când, în numele unor măsuri care, în viziunea unora sau altora, ar trebui să „modernizeze“ școala românească și s-o „sincronizeze“ cu filosofiile educaționale actuale din lume, când în numele tuturor acestor, să zicem, eforturi se schimbă reguli în timpul jocului, rolul părinților și implicarea lor în școală și în formarea și integrarea socială a copiilor au devenit de o importanță majoră. O bună relație școală-familie este deci esențială pentru dezvoltarea armonioasă a copiilor și pentru felul în care va arăta societatea de mâine. Iar autoritățile educaționale trebuie să înțeleagă că nu pot face orice cu parcursul educațional al unui copil și că dreptul părinților de a monitoriza parcursul educațional al copiilor este sacrosanct.
Scurtă istorie postdecembristă a relației familie-școală
Ne amintim cu toții cum, după 1989, am fost cuprinși de frenezia libertății, a unei democrații pe care abia învățam să o trăim și o experimentam în fel și chip. A fost perioada în care educația a trecut ușor pe planul doi, iar senzația că poți să te realizezi și fără școală ne era livrată pretutindeni, prin falsele modele promovate, prin programele de televiziune, prin reclamele care ne-au luat rapid cu asalt. În fața acestei democrații greșit înțelese, școala a început să facă un prim pas înapoi, apoi încă unul, și încă unul. Părinți proaspăt ieșiți din comunism, având propriile frustrări, voiau ca școala să nu le „terorizeze“ copiii. În numele aceleiași democrații prost înțelese, nu puțini părinți își permiteau să amenințe profesori, să le bată cu pumnul în catedră, să le dicteze notele pe care profesorii trebuiau să le acorde copiilor, să-și etaleze bogăția proaspăt agonisită. În fața acestui asalt, lipsit de orice fairplay, școala a depus, în cele din urmă, armele și a renunțat la statutul ei de educator tradițional al tinerelor generații, mulțumindu-se cu acela de simplu prestator de servicii. În același timp, emanciparea vieții românilor a dus ca grija pentru copii și educația acestora să devină o misiune din ce în ce mai dificilă. Cu trecerea anilor, părinții s-au angrenat în din ce în ce mai multe activități cotidiene, traiul de zi cu zi, munca și ambiția de a urca pe scara profesională și socială acaparându-le din ce în ce mai mult timp. S-a ajuns, astfel, ca părinții să petreacă din ce în ce mai puțin timp cu copii. De aici și până la fisurarea relației școală-familie nu a mai fost decât un pas.
În ultimii ani se observă însă o reevaluare a raportului școală-familie, care a intrat într-o nouă epocă, reușind să depășească deceniile conflictuale de după 1989. Părinții au înțeles să se implice responsabil în parcursul educațional al copiilor, școala să-și reconsidere statutul de educator al tinerelor generații, reușind să renunțe la modelul tradițional închis, rece, de autoritate supremă, și să înțeleagă că dialogul cu elevul și cu familia acestuia nu mai poate fi unul unidirecțional. Astfel, implicarea părinților în procesul instructiv-educativ al copiilor a devenit din ce în ce mai vizibilă, iar școala a înțeles că trebuie să țină cont de familie, de sfaturile, sugestiile și criticile părinților. Se mai poate concepe astăzi educație fără implicarea părinților? Sub nicio formă. De ce este astăzi atât de importantă implicarea părinților în viața școlii? În primul rând pentru că reprezintă dreptul și responsabilitatea fundamentale ale familiei, parcursul sănătos al copilului prin procesul educațional și dezvoltarea lui ulterioară. Implicarea familiei, o spun specialștii din întreaga lume, este un drept sacrosanct al celor care au dat viață sau îi au în grijă pe cei mici. De ce mai este importantă? Deoarece pornește de la evidența faptului că părinții sunt și trebuie să fie (există, din nefericire, și excepții de la această regulă ancestrală) cei care doresc tot ce este mai bun pentru copiii lor. Monitorizarea, de către părinți, a procesului instructiv-educativ al copilului nu mai poate fi astăzi împiedicată de nimeni și de nimic.
Implicarea părinților în școală, în egală măsură, un drept și o responsabilitate
Evident însă că există și excepții – din păcate, chiar și astăzi, nu puține la numpăr – care merg de la atitudinea de dezinteres absolut a unor părinți până la excese de tot felul. În prima categorie intră acei părinți care consideră că, odată intrat în școală, copilul va parcurge de la sine învățământul obligatoriu. Tipul acesta de părinți are cele mai mari „șanse“ să-și piardă copilul din mâini pe parcurul școlarizării. Sunt acei părinți care dacă îi întrebi în ce clasă este copilul, îți răspund „cred că printr-a VIII-a“. În general este vorba despre familiile defavorizate, cu probleme sociale.
Cealaltă categorie este cea a părinților care își depășesc atribuțiile făcând uz de dreptul de a se implica în viața școlii. Sunt acei părinți care opun, de plidă, rezistență la introducerea uniformelor școlare, practic, o soluție de bun-simț la problema discriminării, a bullyingului și o posibilitate de revenire la demnitatea școlară interbelică, de pildă. Cooperarea părinților cu școala, scrie, din proprie experiență didactică, o profesoară din județul Dâmbovița în revista Edict, presupune „o ierarhizare a atribuțiilor“ astfel încât părinții să recunoască autoritatea școlii. „Relația care se creează între părinți și școală este determinată de modul în care intră în acțiune factorii participanți în procesele școlare.“ În cele din urmă, școala trebuie să aibă autoritate în fața elevilor și a părinților, a familiei, dar trebuie să înțeleagă că părinții sunt liantul în procesul educațional, după cum aceștia trebuie să-i recunoacă școlii statutul de autoritate. „Subiectivismul multor părinți și limitele lor caracteriale, mai scrie cadrul didactic citat mai sus, determină, deseori, situații conflictuale, uneori agresiune, mergând până la injurii și plângeri la forurile superioare.“ De aceea, această relație de care depinde într-un procent covârșitor evoluția pozitivă, armonioasă a copiiilor și o generație viitoare sănătoasă, din toate punctele de vedere, trebuie să fie privită cu toată seriozitatea de cei doi – școala și familia –, pentru că, în cele din urmă, drepturile și obligațiile se împart între cei doi parteneri educaționali.
Marcela GHEORGHIU
