RECURS LA PEDAGOGIE. Metodele didactice de cercetare indirectă a realităţii

Metodele didactice în care predomină acțiunea de cercetare indirectă a realității sunt utilizate pe larg în procesul de învățământ, în cadrul unor sarcini concrete de instruire care vizează rezolvarea de probleme, prin valorificarea pedagogică a unor raționamente de tip inductiv, deductiv și analogic,  dar și de situații-problemă (probleme complexe, contradictorii, situate în context nou), care solicită resursele superioare ale creativității elevilor. Sunt implicate, în mod special, la matematică și la științele naturii, dar și la alte discipline de învățământ.
Funcția specifică îndeplinită este cea de rezolvarea de probleme și de situații-problemă preluate din programele școlare sau inițiate special de profesor, în raport de specificul disciplinei și al clasei de elevi, de stadiul atins în învățare de elevi, de resursele pedagogice existente la nivelul clasei de elevii, școlii, comunității educaționale locale.
Scopul general proiectat angajează realizarea performanțelor necesare în acțiunea de rezolvare a unei probleme sau situații-problemă, specifică disciplinei de învățământ, pe baza valorificării competențelor cognitive formate-dezvoltate în timp (la nivel de înțelegere, aplicare, analiză-sinteză și chiar de evaluare critică), susținute atitudinal (afectiv, motivațional, volitiv, caracterial).
Structura de bază, corespunzătoare funcţiei specifice, include procedee/tehnici de investigare indirectă a realităţii construite prin raționamente inductive, deductive, analogice și prin activarea unor resurse superioare ale creativității, necesare pentru sesizarea și rezolvarea unor probleme complexe, proiectate în contexte noi (situații-problemă, propuse în cadrul metodei problematizării, uneori și al metodei studiului de caz).
Metode didactice de bază, cele mai importante și mai des folosite,  integrate în categoria  metodelor didactice în care predomină acţiunea de cercetare indirectă a realităţii sunt demonstrația, modelarea, problematizarea și studiul de caz.
Demonstrația este metoda didactică tipică, reprezentativă, pentru categoria  metodelor didactice în care predomină acţiunea de cercetare indirectă a realităţii. De altfel, din perspectivă predominant psihologică, prin raționamentele logice angajate prioritar, toate metodele didactice situate în această categorie pot păstra ca denumire generică demonstrația proiectată ca și cale de învățare/autoînvățare prin descoperire inductivă, deductivă, analogică (vezi metoda modelării) sau bazată pe resursele superioare ale creativității (vezi metoda problematizării și parțial metoda studiului de caz).
Demonstrația, definită la nivel de concept pedagogic operațional, reprezintă  metoda didactică de cercetare indirectă a realităţii, bazată predominant pe valorificarea resurselor psihologice superioare ale raționamentului de tip inductiv și deductiv (cu anumite deschideri și spre cel analogic), necesare în sesizarea și rezolvarea de probleme, în concordanță cu cerințele programelor școlare. În măsura în care apelează prioritar sau exclusiv doar la raționamentul inductiv, demonstrația (sau demonstrarea) poate fi raportată și la categoria metodelor de cercetare directă, care completează sau susțin procedural, acțiunea propusă prin metoda observației sau prin metoda experimentului.
Funcția specifică a metodei demonstrației este cea de descoperire a soluțiilor necesare pentru rezolvarea problemei propuse la începutul activității (lecției etc.).
Scopul pedagogic al metodei demonstrației angajează valorificarea resurselor psihologice inductive sau/și deductive și conținuturilor de bază asimilate anterior, necesare pentru rezolvarea problemei propuse la începutul activității (lecției etc.).
Structura de bază a metodei demonstrației, subordonată funcției specifice, include operații preluate de la nivelul altor metode didactice (expunerea explicativă, reflecţia/autoreflecţia, observarea, experimentul, exerciţiul – algoritmic, euristic), transformate în procedee didactice eficiente  implicate în realizarea anumitor secvențe (necesare în cadrul acțiunii metodei demonstrației).
Prof. univ. dr. Sorin CRISTEA