Plagiatul a fost și este de interes la noi numai în măsura în care acuzatul de plagiat a fost persoană publică, aflată la un moment dat în funcție politică. Așa au pornit semnalarea și demonstrarea plagiatelor. Combaterea fenomenului s-a purtat ridicată firav deasupra unor cazuri. A lipsit, lipsește plagiatul abordat în ansamblul școlii românești (nu doar la nivel universitar), precum și abordat dincolo de școală, în contexte de exercitare largă social și profesional.
Acordarea titlurilor, cu diplomele aferente, de către universități, precum și cercetarea suspiciunilor de plagiat la nivelul universităților, așa cum se anunță prin proiectul Legii învățământului superior, este previzibil să constituie o măsură asiguratorie, în sensul că universității în cauză nu-i va conveni să recunoască existența unor nereguli petrecute sub egida ei. Se poate să fie asigurată astfel protecția unora care ar recurge la plagiat, inclusiv a unor persoane sus puse, adică plasate sus în diverse ierarhii. Ar fi protejați și profesori îndrumători de plagiatori.
În același timp, trecerea rezolvării plagiatelor la nivelul universităților poate asigura protecție și suspecților de plagiat considerați „de rând”. Motivul ar fi același: care universitate ar recunoaște că a acordat un titlu științific pe baza unei ilegalități la care a consimțit?
Scopul forfotei referitoare la dreptul pronunțării în cazuri de suspiciuni de plagiat este cel al protejării unor „oameni mari”, dar este (poate mai ales) și acela de a scăpa de pericolul suspiciunii structuri instituționale întregi, construite, activate, menținute cu deținători de titluri și grade pasibile de rezistență incertă în fața unor evaluări din surse exterioare.
Copy paste în vremuri duse
Până la discutarea cadrului de recunoaștere a plagiatelor și de intervenție asupra lor, de luat în seamă sunt condițiile care au permis și au perpetuat plagiatele, precum și răspândirea și menținerea plagierii.
Înainte de 1990, cu ani și ani în urmă, când aparent nici în SF nu era vorba despre copy paste, exact copy paste se practica: existau profesori care pur și simplu extrăgeau o lucrare din teancul de lucrări pe care le coordonaseră în timp și din care opriseră câte un exemplar conform uzanțelor și i-o dădeau unui nou candidat, măcar „ca să se uite cam cum…”, dacă nu chiar să reia conținutul, cel mult cu titlu cumva modificat. Exista și practica furnizării unor lucrări gata făcute, numai cu datele schimbate, pretins obținute din experimente, cercetări etc., de fapt, date oferite de-a gata de profesorul coordonator. Pentru contribuție proprie, candidatului i se dădeau rezultate de experimente, cercetări etc. pe care el nu le făcea, lui revenindu-i sarcina să compileze ceva teorie pe care s-o asambleze cu datele oferite.
La începutul anilor ’90, când s-a dat drumul la doctorate ca posibilitate atât de susținere, cât și de coordonare, a te oferi, profesor fiind, în calitate de conducător de doctorat al cuiva intra în categoria gesturilor atente față de câte cineva de care era previzibil să ai nevoie ulterior în vreo împrejurare. Unii poate că nu prea știau la ce le-ar folosi doctoratul, însă știau că era ceva ce fusese inaccesibil până atunci, iar reflexele vieții îi învățaseră că e bine să faci rost de câte ceva din cele care nu-s accesibile tuturor.
Pe scară largă, a fost nevoie de mulți deținători ai titlului de doctor pentru popularea universităților apărute fie noi, fie prin revitalizarea institutelor de învățământ superior de trei ani. La nivel preuniversitar, accesibilitatea a făcut ca deținerea unui doctorat să fie considerată la fel de folositoare ca adăugarea la dosar a încă unei adeverințe de participare la vreo „activitate”. De asemenea, procesul Bologna a confirmat în felul lui această judecată, din moment ce a considerat doctoratul un ciclu de studii în rând cu celelalte și i-a fixat și o durată egală cu a ciclului de studii universitare de bază.
În același timp, a-i considera o apă și-un pământ pe toți cei care au obținut titlul de doctor în condițiile create din 1990 încoace și a cere supunerea lor unui soi de instanță este o jignire colectivă, un rezultat al asiduității imposturii vigilente față de oportunități de parvenire. Din 1990 au apărut condiții pentru acces la surse, la mobilitate și la recunoaștere pentru cercetare doctorală și astfel s-au realizat lucrări de doctorat de mare forță. Au avut astfel cadrul pentru a ajunge la locul lor cuvenit intelectual, inclusiv, prin grade didactice și titluri științifice, oameni altfel condamnați nemeritat să iasă la pensie asistenți universitari, asistenți de cercetare.
„N-are nimeni de unde să știe că e copiat”
Cu atenția fixată asupra doctoratelor suspectate printr-o nedreaptă definiție ca plagiate în totalitatea lor după prejudecata „se știe cum s-au luat doctoratele după 1990”, rămân bine-mersi plagiatele și plagierile de toate zilelel, cu duiumul în jur, atât de vechi și de firești ca practici, încât convingerea că „așa se face” este predată ca lecție.
S-a copiat și până în 1990 în mediul universitar și în zona creației. Abordarea temei e de făcut ținând seama că în acele vremuri accesul la surse de informare era nu atât restricționat (cum se spune de obicei), cât selectiv și că situațiile de plagiat rămâneau cunoscute doar în mediul lor. Se copia în mare măsură tocmai la adăpostul selectivității accesului, după principiul „nu mai are nimeni acces, deci nu are de unde să știe altcineva” sau se copia în situații de felul „e dus de tot”, vizat fiind cel de la care se copia, dus fiind din țară sau de pe lume. De exemplu, se copia câte ceva din vreo carte picată-n mână cuiva ajuns pe undeva prin lume, care prelua, tradus fragmentar sau integral, ghidat de ideea că nu mai ajunge nimeni de la noi pe-acolo ca să vadă de unde e luat. Așa au fost identificate primele plagiate după 1990, reprezentate de cărți străine copiate, traduse, publicate ca fiind „contribuții” ale câte cuiva de la noi. Se însușeau prin anii ’60-’70 părți din autori de secol XIX, după ideea că sunt prea vechi și nu mai sunt de interes, deci nu se mai știe că „s-a mai scris”. Se preluau și doar se suceau nițel lucrări de autori interbelici deveniți indezirabili pentru regimul comunist și puși la index. Se preluau în repertoriul propriu creații de autori plecați definitiv din țară. Se preluau și fragmente din documente, din creații (scrise, imagini, audio) și se prezentau în diverse contexte ca ilustrare, exemplificare etc., trecându-se sub tăcere numele autorului și locul de unde fuseseră luate. Pe bază de compilație se făceau manuale, practică dusă și dincolo de 1990, existând autori care atingeau „performanța” de a nu avea o frază proprie într-un întreg manual. E locul de spus că una dintre binefacerile manualelor, ale programelor școlare și ale subiectelor de examene actuale este eliminarea reproducerii de „comentarii” și de „critică”.
Astăzi, practic, nimic nu se mai întreprinde pentru a fi prezentat scris, vizual etc. fără un model, o sursă, ceva preexistent, făcut de cineva, la care „să ne uităm ca să vedem cum…” sau pentru că „avem acolo”. Așa se produc de la logouri la comunicate, de la postere la anunțuri publicitare. Dincolo sau dincoace de limita plagiatului apar producții, în cel mai bun caz, cu „adaptarea și traducerea”, cu „după” etc. Se practică autoplagiatul, autocitarea, parafrazarea, compilația etc.
Notorii pentru firescul plagierii sunt producții curente, precum referate ale elevilor, portofolii, lucrări pentru grade didactice, proiecte depuse pentru obținere de fonduri europene. Cu dezinvoltură și cu sfidarea legislației, sunt etalate oferte de „lucrări personalizate”, „la cerere”, „la comandă”. Peste toate, locul de vârf al preluării, al însușiri și transpunerii a câte ceva nu numai cu convingerea că „așa se face”, ci și cu convingerea și învățătura transmisă că în asta constă profesia, deci locul de vârf al copiatului în ziua de azi, este mass-media.
În asemenea condiții, lupta cu plagiatul este grea, dacă nu cumva ineficientă; sentimentul e al zădărniciei. Se vor ține lecții și cursuri de etică pentru contracararea plagiatului? Bine ar fi. Și mai bine ar fi să se și prindă. Deocamdată, plagierea – cu neamurile ei copiatul, imitatul și altele – se învață din generație în generație.
Cine ce scrie pe diplomă
O temă apărută în context este și cea a acordării titlului științific de doctor și a eliberării diplomelor; simplu spus, cine și ce să scrie pe diplomă. Sugestia desprinsă este să nu mai fie scris numele ministerului de resort în capul diplomei, ci al universității, aceasta considerându-se că înseamnă acordarea titlului de către universitate.
De fapt, și în prezent, universitatea este instituția care acordă titlul științific de doctor (ca și cel de licențiat, și cel de master). Ministerul certifică titlul. Diploma de studii este eliberată de universitate și este emisă de minister. Pe diplomele actuale scrie că „Universitatea… conferă titlul…”
Numele ministerului de resort apare dintotdeauna în capul diplomei de studii, imediat după numele statului emitent, după tipicul oricărui act: în anii ’30 – „Regatul României” și dedesubt „Ministerul Instrucțiunii” și apoi numele universității; în 1940 – „România”, dedesubt „Ministerul Educațiunii Naționale” și apoi, direct conținutul diplomei, cu numele universității trecut după numele și datele absolventului; în 1947 – „România” și dedesubt „Ministerul Culturii Naționale și al Cultelor”; până în acel an, diploma de studii (licență, doctorat) poartă mențiunea că este emisă în numele „MS Regelui…”; în anii ’70 – sub numele statului, „Republica Socialistă România”, apare numai numele universității, apartenența ministerială fiind marcată lateral; în anii ’80 – „Republica Socialistă România”, dedesubt „Ministerul Educației și Învățămîntului”, apoi „Universitatea…”
Agitație în jurul titlului de doctor a mai existat în mediul universitar românesc prin 1965-1967 – atunci s-a renunțat la sistemul sovietic, cu aspirantura care s-a desființat și a mai existat prin 1997-1998 – de atunci nu a mai fost permisă ocuparea unei funcții de lector fără doctorat, nu a mai fost voie să existe conferențiari și profesori fără doctorat în învățământul superior vocațional (de muzică, sport, teatru etc.)
Dincolo de cine și ce scrie pe diplomă, de reținut în mod serios din proiectul Legii învățământului superior, de apreciat și de menținut în forma finală, sunt eliminarea obligației deținerii titlului de doctor pentru ocuparea funcției de asistent universitar, precum și prelungirea ciclului de doctorat la patru ani. Eliminarea doctoratului pentru funcția de asistent universitar înseamnă posibilitatea firească, existentă într-o perioadă, de încadrare în învățământul superior încă din timpul doctoratului. Dispare astfel nonsensul actual de „student doctorand”.
Legiferarea duratei doctoratului dusă la patru ani ar fi de pus în aceeași categorie cu revenirea studiilor de licență în domeniul artelor spectacolului la durata de patru ani. Ar fi dovezi că se poate, exemple de lucruri bune care se petrec în învățământul nostru superior, semne că încă nu e totul pierdut.
