Teodora Mihaela Slăvuică, masterandă, Facultatea de Litere
La 31 martie 1933 venea printre noi cel care avea să devină prințul poeziei românești, Nichita Stănescu. Venea să vegheze cuvintele, să le îmblânzească și să schimbe puțin înfățișarea limbii în care-i va fi dat să grăiască. Va trăi printre cuvinte în intimitatea lor, simțindu-le răsuflarea și captându-le suflul vital. Odată cu el începea schimbarea la față a poeziei românești, unul dintre marile sale momente, devenit reper pentru contemporani și pentru urmași deopotrivă.
Poetul – marele maestru al cuvântului
Trăsătura definitorie a liricii lui Nichita Stănescu, marca ce-l va diferenția net de confrații săi, e înclinația către o poetică interesată de folosirea într-un mod nou a resurselor limbajului. Venind dintr-o tradiție mai veche a meșteșugului asupra cuvântului, urmându-le -după propria-i mărturisire – lui Anton Pann, Blaga, Arghezi, Bacovia sau Barbu, își va depăși înaintașii, ducând la un alt nivel poezia.
A fost însă un inovator care era preocupat nu numai de cuvinte, ci și de substanța poeziei pe care a căutat să o îmbogățească cu sensuri noi, nemaiîntâlnite până la el. A forțat nu numai limitele limbajului, ci și pe cele ale gândirii, plasând astfel poezia într-un teritoriu nou.
Dar pentru toate acestea avea nevoie de cuvinte; cu ele a început, devenind mare maestru al lor.
„Nichita Stănescu e, ca puțini scriitori români, un comediograf superior al cuvântului. […] [în cazul lui] totul pare un joc vinovat, dar nu-i decât știința de a înfige un dinte de îndoială în carnea tare a cuvântului și a forța spiritul nostru să gândească în alte tipare decât cele obișnuite.
[…] Nichita Stănescu și-a câștigat dreptul de a forța materia verbală în sensul dorit de el.“ (Eugen Simion, Scriitori români de azi, vol. I, București, Editura Cartea Românească, 1978, pp. 190-191).
Nichita stăpânea ca nimeni altul tainele îmbinării cuvintelor, însă eforturile sale mergeau mai departe, spre descoperirea unui nou statut al poeziei, o altă „ordine a cuvintelor“, legându-le mai temeinic decât oricând de ontologic, de existență. „Umbra vieții mele sunt cuvintele mele“ – afirma el în Războiul cuvintelor (Nichita Stănescu – Fiziologia poeziei, București, Editura Eminescu, 1990, p. 10). De aici poate și puterea nemaiîntâlnită pe care o avea asupra lor.
Iată cum descrie chiar el unul dintre momentele magice ale întâlnirii cu cuvântul: „Luam câte un substantiv și-l sfărâmam în literele lui. Luam câte o literă în mână, pe A să zicem, și o ridicam sus în dreptul ferestrei, îi vedeam scheletul subțire de hipopotam și, deodată, în vis, mi-am dat seama că A este o literă a tuturor limbilor lumii.“ (Ibidem, p. 23)
Drept răsplată că le tratează cu atâta atenție, că le dedică atâta meșteșug, cuvintele îi vor oferi în dar nu numai poezia, ci ceva mai mult: „Nu eu am dat viață și frumusețe cuvintelor și necuvintelor, ci ele mi-au dat mie viață și frumusețe.“ – mărturisea poetul în jurnalul său. (Ibidem, p. 366)
Această atitudine cu totul nouă față de cuvânt se datora angajamentului maxim al poetului față de el, recunoscând în acesta forța tainică de a revela o lume a adâncimilor prin poezie.
„Poezia lui Nichita Stănescu este creație în interiorul limbajului, înlănțuire expresivă, coeziune de sonuri, trezind la viață adâncul ființei, stimulând acest adânc să ni se reveleze.“ (Lucian Raicu, Structuri literare, București, Editura Eminescu, 1973, p. 269).
Dezvăluiri despre cuvinte
Fiind mereu cu ochii ațintiți asupra cuvintelor, Nichita face nenumărate mărturisiri despre ele.
De pildă, că sunt „cea mai rezistentă parte a bilogiei umane. […] Prin ele insul capătă nemurire, capătă «viața fără de moarte»“. (Nichita Stănescu, op.cit., p. 18).
Ori că sunt de-a dreptul ființe vii care „au un fel de a trăi al lor.“ (Ibidem, p. 25) Și mai au obiceiul de a locui „pe insule și munți, pe șesuri […], călătorind pe ape.“ (Ibidem, p. 27), existând chiar „o civilizație a cuvintelor“ (Ibidem, p. 27). Ele sunt considerate de poet „ însăși făptura lui Dumnezeu“ (Ibidem, p. 378).
Altă dată Nichita consideră cuvintele ca „fiind umbra structurii materiei“ (Ibidem, p.10), având chiar și o dublură a lor, „necuvintele“: „vom folosi termenul de necuvânt, necuvinte, pentru a indica elementele primordiale ale poezie, așa cum se nasc ele, nenoționale și ambigue.“ (Ibidem, p. 33).
Descoperă inclusiv că ele „nu pot îmbătrâni, […] au o natură eternă prin faptul că nu au timp. Timpurile pe care ele le acceptă, pe care cuvântul le acceptă – trecutul, prezentul și viitorul – sunt un fel de piei, forme, trupuri, înfățișări, priveliști și manifestări ale cuvântului. Cuvântul nu are natura timpului, el se petrece în timp, dar el are o natură statică.“ (Ibidem, p. 493).
Iar taina lor depășește adâncimile pe care le conțin: „esența cuvintelor… cu mult mai misterioasă decât sensul lor.“ (Ibidem, p. 497).
Cuvintele la lucru
În lirica lui, Nichita Stănescu pune cuvintele la lucru, propunându-ne „un limbaj poetic cu desăvârșire nou.“ (Eugen Simion, op.cit., p.190) Granițele dintre noțiuni dispar, iar poezia devine de multe ori un joc straniu, însă nu lipsit de substanță. Iată câteva mostre:
„Ți s-a făcut de plop, ți s-a făcut de iepure,
Ți s-a făcut de șoarece, de taur, de muscă?“
Apocrifă (Nod 9)
Sau: „Mirosul teilor ca o piatră
Umbra teiului ca o piatră
Mirosul păsărilor ca o piatră
Aerul și crivățul păsărilor ca o piatră.“
Ca o piatră
Ori: „Ferește-te să ai dreptate
când ești îndrăgostit
Mai bine să ai umbră,
mai bine să ai rază,
mai bine să ai lacrimă,
mai bine să ai orice altceva.“
Același gând
Combinațiile neobișnuite de cuvinte deschid calea spre o multitudine de sensuri pe care poetul le intuia ca fiind ascunse în lucruri.
Uneori Nichita recurge și la arsenalul clasic al unu poet – metafore, epitete, comparații – nepierzându-și însă aerul proaspăt care l-a consacrat. El descoperă legile ascunse după care funcționează cuvintele în poezie, observând că totuși, nu acestea primează, ci sensul, substanța poetică: „Poezia nu rezidă din propriile sale cuvinte. Poezia folosește cuvintele din disperare.“ (Ibidem, p. 38)
Oricât le-ar îndrăgi, el consideră cuvintele doar niște vehicule pentru ceva cu mult mai important decât sonoritățile lor, păstrându-și libertatea în relație cu ele.
Rostul poeziei, după Nichita Stănescu
Cuvântul și sensul zidesc împreună POEZIA. Dar care este menirea ei, în viziunea poetului?
În primul rând, Nichita Stănescu recunoaște dificultatea unui asemenea demers, „pentru că poezia are nenumărate nume“ (Ibidem, p. 355) și deci, o multitudine de întrebuințări. Spirit îndrăzneț, el încearcă totuși să adune în definiții ceea ce consideră a fi rostul poeziei, ajungând chiar să fie foarte preocupat de acest subiect. De aceea și mărturiile despre el sunt numeroase. Iată câteva: „Poezia […] e însuși câmpul gravitațional al cunoașterii în genere, nu numai prin artă. Nu putem trăi fără poezie și cultura națională a popoarelor afirmă acest fapt cu necesitate.“ (Ibidem, p.62)
Apoi, o altă definiție care se înscrie pe aceeași linie a afirmării importanței capitale a poeziei: „… putem spune că în măsura în care spiritul are dinți și stomac, poezia – cu poet cu tot – este o hrană spirituală. Dar ca să vorbim grav, putem afirma că fără poezie omul nu s-ar distinge de neant. “ (Ibidem, p. 63)
Altă dată adaugă următoarele: „Poezia e un animal abstract, a cărui menire e să depună mărturie în fața sufletului despre suflet. Ea reprezintă distanța specifică între om și altceva.“ (Ibidem, p. 356)
Și o concluzie menită să clarifice viziunea profundă asupra lucrurilor: „Poezia nu este superioară omului, și-n asta aflu majestatea sa.“ (Ibidem, p. 362)
Magie și adâncime în viziunea lui Nichita asupra poeziei. Poate pentru că a privit-o cu sufletul și a trăit-o, așa cum îi stă bine unui poet adevărat, nerezumându-se la simple speculații raționale, ci descoperind-o din interior. Lui i s-au revelat tainele poeziei, ca o „culminație a simțului proaspăt, genuin și observator“ (Ibidem, p. 489) de care a dat dovadă. Nichita Stănescu este un magician al cuvântului și un mare gânditor. În călătoria sa cale de-o viață printre cuvinte a dobândit o înțelepciune specială și o noblețe spirituală care l-au făcut unic. Versurile sale, zicerile sale (căci a fost și un talentat eseist) au făcut istorie, rămânând în conștiința publicului drept momente de lumină, ziditoare și limpezitoare.
