De ce ne trebuie o lege nouă a educației?

Motivele sunt destul de multe. Este clar că Legea 1/2011 (Legea Educației Naționale) a fost o lege cu foarte multe imperfecțiuni și de aceea am asistat la modificări succesive prin ordonanțe de urgență. Sigur, nu e ușor să faci o lege care să mulțumească pe toată lumea, dar una cât mai completă și care să țină cont de specificul național, de condiția de stat european, de condițiile de dezvoltare actuale, de aptitudinile copilului, de stabilitatea și perspectiva ei se poate face. Acest lucru se poate realiza dacă la construcție vor lucra oameni care activează în sistem și au o bogată experiență profesională, cunoștințe multiple despre sistemul de învățământ.
În opinia Federației Sindicatelor Libere din Învățământ, această lege trebuie să fie ca o foaie de parcurs a cel puțin 13 ani. Să mă explic: copilul care intră în clasa pregătitoare în toamna anului 2015, precum și părinții acestuia trebuie să știe exact ce va face până la terminarea liceului. Abia după aceea va opta pentru un domeniu sau altul. Programele școlare trebuie revizuite pentru că ele conțin foarte mult „balast”. Aceste programe pot fi simplificate și reorientate, astfel ca ele să vizeze partea aplicativă, pregătirea elevilor pentru viață.
Trebuie să vorbim puțin și despre cei care deservesc sistemul: cadrele didactice, personalul auxiliar, personalul nedidactic. Vrând, nevrând, ajungem la capitolul bani. Atât timp cât politicienii vor privi învățământul ca ceva ce nu contează și nu se gândesc că acest sector de activitate pregătește generația de mâine, noi putem să facem legi în fiecare zi. Toți actorii care participă la acest amplu și complex fenomen trebuie să fie apți pentru a participa la el. Cu părinți săraci, dascăli care abia își duc zilele, cu elevi flămânzi și dezbrăcați nu poți face mare lucru.
Noua lege trebuie să ia foarte în serios problema birocratizării sistemului de învățământ. Dacă la ora actuală un dascăl face parte din șase-șapte comisii, întocmește situații pentru fiecare, îmi pun întrebarea firească când se mai ocupă și de copii. Debirocratizarea trebuie să fie unul dintre criteriile de bază care să stea la baza construcției noii legi.
Depolitizarea învățământului trebuie să fie o chestiune de consens național. Deși sunt la apusul carierei, aș vrea să trăiesc cât mai grabnic clipa când tot spectrul politic va vota o lege a învățământului pentru binele țării. Nu doresc ca unitățile școlare să fie teatrul unor dispute politice. Depolitizarea se poate realiza numai dacă vocea școlii va avea un cuvânt de spus în alegerea directorului.
Mai avem o problemă pe care trebuie să o rezolve noua lege, și anume costul standard pe baza căruia se plătesc salariile. Aici problemele sunt multe. În primul rând, la ora actuală, costul standard este o simplă operație aritmetică, fiind o sumă rezultată în urma unor calcule făcute de „socotitori” care împart banii pe care îi repartizează Ministerul Finanțelor la numărul de copii. Acest cost standard nu reflectă situația reală, el neținând cont de realități, și voi argumenta prin două exemple: învățământul de artă, unde ora de canto nu se poate face decât cu un singur copil, în realitate ora se face cu patru elevi, pentru a se încadra în cheltuielile de personal; cluburile sportive școlare și școlile sportive au nevoie de materiale, bani pentru arbitraj, bani pentru afiliere, cantonamente, deplasări și așa mai departe…
Concluzia este că acest calcul al costului standard trebuie desființat sau, în cel mai rău caz, menținut, dar să se facă niște evaluări obiective, particularizate pentru fiecare unitate școlară. Bine ar fi să facem acest lucru de jos în sus, și nu invers, cum se face acum.
O nouă lege a educației trebuie să regândească modul de accedere a elevului în ciclul liceal; majoritatea actorilor din sistem pledează pentru reintroducerea examenului de admitere, având în vedere că actualul sistem de admitere nu permite o selecție a elevilor care să țină cont de aptitudinile reale ale acestora.
Trebuie regândite sau eventual eliminate evaluările de la clasele a II-a, a IV-a și a VI-a, pentru că ce s-a întâmplat în ultimii trei ani, de când s-au introdus, nu a fost altceva decât un volum imens și inutil de muncă din partea cadrelor didactice, fără ca cineva să fructifice rezultatele acestor evaluări.
O altă problemă este legată este traseul banilor de salarii. În învățământul românesc, la momentul actual, există trei surse de finanțare:
Salariile sunt asigurate de la bugetul de stat, capitolul TVA, pentru învățământul de masă, respectiv consiliile locale, inspectoratele școlare, casele corpului didactic sunt finanțate direct de la Ministerul Educației și Cercetării Științifice, învățământul special este finanțat prin consiliile județene.
Noua lege trebuie să regândească modul de finanțare în învățământ prin alocarea banilor pentru salarii și pentru naveta personalului didactic de la Ministerul Educației și atunci nu ar fi niciun fel de discriminare.
Lista cu problemele pe care ar trebui să le rezolve o nouă lege a educației ar fi însă mult mai lungă, iar problemele din sistem ar trebui dezbătute într-un cadru organizat.
Ioan TENT, Prim-vicepreședinte FSLI