Ce face din iubitorul de Istorie un profesionist?

Istoria, de cele mai multe ori, este făcută de rebeli, de inovatori și de femeile și bărbații care au curaj, dar și înțelepciune. Ajuns în de­cembrie 1941, în plin război, în fața parlamentului canadian, la Ottawa, într-un discurs care avea să devină celebru, premierul britanic Winston Churchill a spus la un moment dat (vorbind despre stirpea anglosaxonilor): „Dacă am traversat secolele și oceanele, munții și preeriile, nu s-a întâmplat pentru că am fi fost făcuți din aluat de prăjiturele“. Așa este: în ­istorie rămân popoarele și comunitățile care au încăpățânare și, totodată, abilitate în a-și gestiona șansele sau neșansele – sau, cum se spune astăzi, reziliență.

Dacă aceasta este, în linii mari, esența istoriei, atunci care sunt șansele istoricului în a o captura și a o transmite mai departe? Sau, altfel spus: dat fiind că sunt mulți oameni cărora le place Istoria (ca lectură, ca hobby, ca subiect de conversație etc.), totuși, ce anume îi individualizează pe istoricii profesioniști? Faptul că au studii de profil? Faptul că scriu cărți pe teme istorice? Faptul că predau Istoria unora mai tineri decât ei?

Răspunsul pe care îl propun este altul: teza acestui text este că ceea ce-l caracterizează pe profesionistul Istoriei este în principal latura etică a pasiunii sale.

Câte istorii, atâția istorici

Istoriografia – adică istoria scrierii Istoriei – este una dintre cele mai utile discipline din trunchiul de studiu al facultăților de Istorie de oriunde (în studenția mea, titularul cursului, la Universitatea din București, era prof. Lucian Boia). Incursiunile în istoriografie sunt fascinante: scrierea Istoriei capătă mii de fețe, de la Herodot și Tucidide și până la istoricii zilelor noastre. Desigur, în timp profilul istoricului a evoluat el însuși; odată cu specializarea inerentă din societățile noastre, granița dintre Istorie ca hobby și Istorie ca profesie s-a delimitat tot mai clar. Nu toți cei cărora le place Istoria devin istorici, dar se presupune că istoricii, oricât de diferiți ar fi între ei, măcar se unesc sub semnul respectului față de obiectul muncii lor.

La o analiză, oricât de sumară, se va vedea lesne că – deloc paradoxal – nu toți istoriografii/scriitorii de istorii au studii de Istorie. Apoi, nu toți au predat Istoria prin vreo școală. Dintre cei care predau Istoria, nu toți sunt și istoriografi.

Așadar, ce anume face din iubitorul de Istorie un profesionist?

Istoricul este un om avid (de lecturi)

Prima condiție a profesionismului, din punctul meu de vedere, este aviditatea în raport cu toate sursele posibile. Așadar, istoricul caută toată viața cărți, documente, texte, mărturii orale ș.a.m.d. Istoricul este, înainte de toate, un cititor și (mai nou, în funcție de noile tehnologii) un om care știe să asculte. Fiind un cititor prin excelență, cu timpul va de­­veni și avizat: și va înțelege că este normal ca nu toate sursele să aibă aceeași valoare, ca unele să fie mai subiective decât altele și că obiectivitatea absolută, de fapt, nu există. De exemplu: un om care are Istoria ca hobby va fi entuziasmat (sau nu) de discursul lui Churchill pe care-l aminteam mai sus și, eventual, va mai oferi din când în când citate din el. Un profesionist al Istoriei va verifica, în primul rând, dacă acel citat este real sau apocrif și, dacă e real, va vedea contextul în care personajul istoric a rostit acele cuvinte. În cazul nostru, data la care Churchill vorbea în fața Parlamentului canadian era 30 decembrie 1941; iar contextul era acela că pe 7 decembrie tocmai avusese loc atacul japonez de la Pearl Harbour și, de câteva săptămâni, Statele Unite ale Americii intraseră și ele în război. Iar profesionistul Istoriei va înțelege imediat că nu numai canadienilor le spunea Churchill că stirpea anglosaxonă nu e făcută din aluat de prăjiturele – ci și americanilor, în mare parte descendenți ai unor anglosaxoni.

A doua trăsătură a profesionistului este respectul față de sursele pe care le găsește. În cariera sa, un istoric va întâlni deseori cărți sau documente care îi vor contrazice convingerile de moment. Dar valoarea unei surse nu este dată de potrivirea ei în peisajul de ansamblu al convingerilor istoricului – ba dimpotrivă, istoricul își creează convingerile în funcție de ce documente găsește.

Cât mai puține adjective

A treia condiție ține tocmai de aceste convingeri amintite mai sus. De fapt, istoricul profesionist are puține convingeri. Dincolo de principiile etice ale cercetării sale, care se sedimentează în timp, istoricul trebuie să rămână cât mai deschis la orice ipoteză sau interpretare nouă – nu neapărat pentru a o îmbrățișa, ci pentru a o trece prin filtrul cunoașterii sale. Hobby-știi Istoriei sunt de multe ori atrași de cele mai spectaculoase interpretări istorice. În schimb, profesioniștii știu că ipoteza cea mai apropiată de adevăr este adeseori și cea mai simplă. Chiar dacă sună curios pentru unele urechi, dar voi spune că istoricul profesionist este mereu mai relativist decât istoricul amator; ultimul are mereu mai multe convingeri decât primul.

O altă condiție a profesionismului este stilul demonstrațiilor: mai precis, cu cât mai puține adjective, cu atât mai bine. Istoricul de meserie nu are altă cale decât aceea ce a respecta principiul ve­­chiului istoriograf latin Tacit: sine ira et studio, adică fără ură și fără părtinire. Acest principiu nu înseamnă numai obiectivitatea pe care o aminteam mai sus, ci și o mereu dorită autoizolare a is­toricului de toate pasiunile timpului său. Desigur, această detașare a istoricului nu e mereu posibilă; dimpotrivă, unii istorici au acționat ca voci ale epocii lor și, deseori, au făcut-o foarte bine. Dar, în cazul ideal, mai ales atunci când tratează subiecte delicate sau controversate (și multe din relațiile dintre state vecine, de exemplu, sunt delicate sau controversate), istoricul trebuie să fie cât mai fără părtinire, adică echidistant.

Detașare, dar și empatie

În fine, a cincea trăsătură a profesionistului derivă din capacitatea sa de a doza în practică, într-un mod etic, toate abilitățile de cunoaștere și interpretare pe care le capătă în timp. Altfel spus, profesionistul știe că doza este diferența definitorie dintre bine și rău. Ca și în medicina lui Paracelsus, și în Istorie se poate spune că între „totul e toxic“ și „nimic nu e toxic“ e doar o problemă de doză. Naționalismul doctrinei econo­mice a lui Virgil Madgearu este un lucru, pe când naționalismul doctrinei legio­nare din aceeași perioadă este cu totul altceva – totul ține de doză, cum spuneam. La fel, poți încerca să fii echidistant, să zicem, în privința războiului din insulele Falkland/Malvine, din anul 1982, dar nu poți fi echidistant într-o discuție asupra relației dintre teoriile rasiale ale lui Hitler și soarta evreilor europeni în anii ultimului război mondial. Istoricul profesionist trebuie să fie în egală măsură detașat, dar și empatic.

În bună parte, ceea ce am spus mai sus se aplică și unei „ramuri“ aparte a is­toricilor, anume arheologii. Relativ puțini dintre istorici sunt arheologi, dar toți ar­­heologii se recunosc a fi istorici.

Prof. univ. dr. Adrian Cioroianu – Facultatea de Istorie, Universitatea din București

Articol publicat în revista Tribuna Învățământului nr. 40