Noi în ce ţară trăim?

„Locuim într-o casă de oglinzi şi credem că privim pe fereastră.“
(Frederick Salomon Perls)
Poate părea că întrebarea din titlu este una cu nuanţă subversivă sau măcar provocatoare, însă această întrebare are un caracter de ingenuitate, fiind adresată mamei sale de către un copil de 4-5 ani, într-o sală de aşteptare…
Fără să-şi dea seama, copilul a punctat foarte bine o dilemă a unei naţiuni aflate la moment de centenar.
În fapt, întrebarea copilului a fost rezultatul jocului cu un card de metrou, care conţinea o hartă a reţelei de transport a Bucureştiului. În acest sens, copilul care a văzut, pesemne, alte reprezentări grafice asociate ţării, a fost total îndreptăţit să le compare, şi neexistând o corespondenţă directă, întrebarea a fost naturală.
În afară de sensul şi profunzimea unei astfel de întrebări, ceea ce m-a frapat a fost modul în care se formează şi se dezvoltă competenţe, prin zona informală, la copii.
Poate că în ţara aceasta în care trăim, educaţia ar trebui să pornească de la experiențele copiilor, experienţe care conţin nevoi reale, acute, motivatoare pentru învăţare şi de care trebuie să legăm învăţarea academică.
Abilitatea educatorului din ziua de astăzi ar trebui să reprezinte (şi) capacitatea sa de a integra curriculumul în realitate şi nu a de integra realitatea în curriculum. Dar aceasta ar însemna flexibilitate, opţiune, setarea propriului ritm, favorizarea inteligenţelor multiple, integrare… Este greu, dar nu este imposibil!
În legătură cu întrebările şi opiniile mereu surprinzătoare ale copiilor, de cardul respectiv era legat şi un permis cu fotografia mamei, dintr-o altă perioadă, fotografie care a atras exprimarea unei păreri a copilului: în ţara asta erai altă mamă.
Dacă întrebarea a fost ignorată de mama care era preocupată de altceva, afirmaţia de mai sus a antrenat următorul dialog:
–Dar de ce zici că eram alta?
– Pentru că aveai părul scurt!
Se poate spune că suntem alţii cu fiecare etapă şi locuim o altă ţară la fiecare moment.
Un alt răspuns posibil, neconcludent evident, ar fi că locuim în acelaşi spaţiu dar trăim în ţări/lumi diferite.
De curând am aflat un motiv pentru care şcolarizarea ar trebui să înceapă de la o vârstă cât mai mică, legat de o (posibilă) cultură organizaţională la nivel de multinaţionale, în care este bine văzută înscrierea unui copil la şcoală cât mai devreme cu putinţă (al meu e mai deştept, e precoce!).
Aceasta îmi aduce aminte de experienţa cu propriul copil, la momentul deciderii momentului la care să înceapă şcoala primară, ca părinţi considerând că nivelul de maturizare nu i-ar permite devansarea vârstei, cei din jur semnalându-ne ce mare dezavantaj va avea întârzierea cu un an a debutului şcolar. La întrebarea de ce?, răspunsul a fost nu-ţi dai seama că va intra mai târziu în muncă şi că pierde un an de vechime care contează la pensie?
Ne-am dat seama atunci că ne-am dori ca propriul copil să nu înveţe numai sub imperiul muncii, să muncească nu numai cu gândul la pensie, să găsească plăcere şi în fapte şi munci gratuite, să îşi seteze propriile obiective şi termene, să-şi împlinească propriul potenţial şi starea de bine să fie una generată de asumare şi responsabilitate. Ne-am dat seama că nu suntem singurele şi nici cele mai bune exemple pentru copilul nostru şi că decizia noastră asupra sa trebuie să respecte principiul non nocere.
Gabriel VRÎNCEANU,
director CCD București