Starea actuală a societății românești reflectă starea educației. În același timp, situația educației exprimă starea societății. Fiecare se reflectă una într-alta ca într-un joc de oglinzi. Una o determină pe cealaltă într-o relație inextricabilă cauză-efect. Așa cum e societatea de azi, așa e și școala. Și precum e școala, e și societatea. Pentru că școala se dezvoltă în mijlocul societății, crește din societate, reprezintă o formă de sublimare instituțională, noetică și morală a acesteia. Iar societatea este, pe termen mediu și lung, produsul școlii, reflectarea ei în mediul uman și în spațiul societal.

Societatea românească de azi formează un spațiu dominat de tensiuni și tendințe aparent ireconciliabile, un teritoriu al confuziei, al crizei de valori, de repere și de modele, cu mulți indivizi fără busolă și fără direcție, la răscrucea drumurilor și rătăcirilor. Este un mediu fragmentat, fărâmițat, subminat de contradicții și dezbinare. Cetățenii acestei lumi cu greu pot cădea de acord pe o temă, pe orice temă a dezbaterii publice. Deseori, le este foarte dificil, dacă nu imposibil, să contureze și să realizeze proiecte comune. Iar edificarea lor rămâne în faza de proiect sau de „studiu de fezabilitate“. „E fezabil, dar nu se face“ – iată un principiu nescris, dar activ pe tărâmul autohton. Această societate resimte din plin insuficiența sau lipsa educației – în materie de instrucție, cultură, cunoaștere, educație civică și morală. Condiția ei actuală constituie, în principal, efectul crizei educației. A fost odată un proiect numit „România Educată“, care nu s-a mai finalizat… Rezultatele se văd.

Educația românească se află într-o stare de criză, care, în loc să se amelioreze, pare că se agravează. E drept, și într-un timp dificil, al austerității, care impune măsuri pentru revenirea pe linia de plutire. Criza a devenit, de fapt, o stare de normalitate a învățământului nostru și, întinsă pe decenii, a fost asimilată în metabolismul sistemului, în firescul lui nefiresc. Politizarea, lipsa viziunii, a competenței, coerenței și continuității, a solidarității politice în jurul unui proiect comun, prioritar prin lege, subfinanțarea cronică, fragmentarea procesului de schimbare (pe principiul: câți miniștri, atâtea „reforme“), scăderea statutului educației în societate și a respectului social, declinul continuu al calității, politicile curriculare, falimentul disciplinei, degradarea atmosferei, umilirea profesorilor printr-o condiție materială la limita subzistenței, demotivarea, abandonul didactic și abandonul școlar, acestea și altele au dus la starea actuală a învățământului nostru. Educația se confruntă cu scăderea semnificativă a calității și eficienței – situație atestată de testele și studiile internaționale –, cu o evidentă criză a personalului didactic, în calitate și în număr, cu performanța negativă a analfabetismului funcțional (lectură, matematică, științe, tehnologie digitală), cu abandon școlar ridicat, cu elevi care nu mai citesc și care știu din ce în ce mai puțin la nivel de generații. Prestația didactică nu se ridică întotdeauna la înălțimea, importanța și demnitatea profesiei. În multe situații, accentul, energiile și eforturile cuvenite catedrei se mută în plan privat în universul meditațiilor, un adevărat sistem paralel de învățământ. Pe fondul scăderii interesului pentru educație, căreia nu i se mai vede clar importanța în formula succesului, în cadrul unei mentalități sociale a pragmatismului exacerbat, fermecați de himerele lumii consumeriste și înrobiți de tehnologia digitală, tot mai mulți dintre elevi parcurg educația doar ca pe un proces obligatoriu, dar neconvinși de utilitatea lui. O astfel de mentalitate și abordarea generată de ea se văd în nivelul de educație și de cunoaștere, tot mai scăzut și mai restrâns, al elevilor, studenților și absolvenților. Ei sunt cei care vor duce mai departe societatea, perpetuându-i, din cât se poate vedea de acum, starea de confuzie și de precaritate. Să sperăm că realitatea în evoluție ne va contrazice…

Și societatea, și școala de azi au probleme. Așa cum am subliniat, starea uneia o influențează și o determină pe cealaltă. O societate fragmentată și confuză, cu dificultăți în materie de educație, valori și repere nu poate avea o școală de calitate. Școala este construită pe resursele societale, intelectuale și morale, pe valorile și aspirațiile societății. Parafrazându-l pe poet: „Lumea-i cum este și ca dânsa e și școala…“. În același timp, o școală cu problemele școlii românești de azi, privitoare la calitatea și eficiența scăzute, la insuficiența profesorilor, la demotivare, subfinanțare, salarii mici, analfabetism, abandon și toate celelalte, nu poate genera și edifica o societate educată, la înălțimea civilizațiilor avansate. Societatea noastră de azi exprimă situația educației, eșecul acesteia.

Ce e de făcut? Totul pleacă, în esență, de la educație. Totul este educație. În educație stă șansa renașterii și construirii unei noi societăți. Istoria ne-o dovedește cu prisosință, iar un bun exemplu în materie îl constituie construirea României Moderne de generația lui Titu Maiorescu. De la educație trebuie început procesul de reedificare națională, extraordinar de complex și dificil. Ce ne trebuie în acest demers? Înainte de toate, dorința, larg împărtășită, de a ridica educația și, prin educație, societatea actuală. Ne trebuie viziune și competență, resurse umane de calitate și resurse financiare. Și ne mai trebuie ceva, de care toate acestea depind: voință politică, dar nu o voință declarativă, ci una reală, gata de acțiune concretă. Voință, viziune, competență. De aici trebuie pornit. Avem nevoie, mai mult decât oricând, de înțelegerea profundă a rolului și importanței educației, de solidarizare a forțelor politice și sociale în jurul acesteia, de acțiune comună, sinergică și transpartinică pentru reformarea și modernizarea educației în termeni de calitate, eficiență, performanță și competitivitate..

Un Pact Național pentru Educație – pe care-l propune Ministrul Educației, Profesorul Daniel David – poate părea astăzi o utopie, având în vedere tensiunile politice în creștere, o nouă utopie, după eșecul răsunător și lamentabil al Pactului din 2008… Dar merită încercat, pentru că miza este uriașă, iar un astfel de Pact este vital pentru educație și societate. Iar Educația și Societatea, așa cum am arătat, sunt profund și complex legate între ele. O Educație de calitate va genera, nu peste noapte, ci în timp, o nouă societate, va construi o țară educată, în direcția civilizațiilor europene avansate. Așa cum ne-o dorim cu toții, sau măcar unii dintre noi… E timpul să intrăm în zodia înțelepciunii și a responsabilității, a înțelegerii și asumării importanței educației pentru noile generații, pentru societate și pentru țară. E timpul și este șansa noastră pe care nu trebuie s-o ratăm. Dacă nu acum, mâine poate fi prea târziu. Pentru că, întorcându-ne, din nou, la clasici, într-o lume care pare că-și iese din minți, se pare că timpul nu mai are răbdare cu noi…