„Cei mai mulţi evlavioşi au un dumnezeu de buzunar, pe care‑l curăţă la zilele fixe, care se cheamă sărbători“ (Nicolae Iorga)
Sărbătorile, oricare ar fi ele, capătă un sens special atât timp cât sunt asociate cu familia. Sărbătorile pascale au în plus ca semnificaţie o perioadă anticipativă care presupune introspecţie, împăcare, acceptare. Săptămâna patimilor, care precede săptămâna luminată, ar trebui să fie un timp al sufletului. Mai ales în acest prezent, care te absoarbe şi în care fiecare zi aduce false priorităţi care te ţin departe mai ales de propria persoană.
Nu pot spune că timpul prezent este unul care dăunează mai mult decât alte timpuri. Mai ales că au fost timpuri mai religioase care au avut excese fără a aduce sufletul mai aproape de dumnezeire, acţionând în numele divinului.
De asemenea, au fost timpuri în care afirmarea ateismului era politică de stat, ruptă de realitatea în care oamenii regăseau valorile exact în Casa Domnului, tăcut, decent, profund şi mai ales conservând tradiţiile.
În zilele de astăzi, într‑o libertate cerută şi obţinută, meritată, dar prost înţeleasă, sărbătorile creştine, poate în sensul unei revanşe asupra restricţiilor anterioare lui ’89, sunt transformate în festinuri. Mersul la biserică este unul de afişare şi, cel puţin pentru Noaptea Învierii, este o competiţie care are ca miză lumina sfântă. Asta după ce de Florii a lua cât mai multe ramuri de salcie reprezintă un trofeu care asigură, proporţional, liniştea şi bunăstarea. Apa sfinţită de la Izvorul Tămăduirii trebuie luată cu bidonul, ca să ajungă.
Familia suferă alături de sărbătorile creştine. Deşi este reunită cu aceste ocazii, se blochează în aglomeraţia marilor magazine, pierdută printre emisiunile de la televizor, bifând prin reprezentanţi comuniunea cu Dumnezeu, preocupată de moda anului în încondeierea ouălor sau, mai nou, încărcată în autoturismul propriu şi întâmpinând sărbătorile oriunde, dar nu în propria casă.
Cu siguranţă este doar o etapă. Dumnezeu este răbdător şi, spre deosebire de noi, are tot timpul din lume. Aşteaptă din nou să fie căutat, nu doar invocat. Aşteaptă să fie lăudat, nu doar solicitat ca sprijin şi lăudat. Ne dă o lecţie a bunătăţii nemărginite prin faptul că ne acceptă aşa cum suntem. Nu aşa cum ne‑a lăsat, ci aşa cum am decis prin noi înşine să devenim.
Sper ca fiecare dintre noi să‑şi regăsească direcţia, sensul şi credinţa.
Trebuie doar o clipă de uitare de sine şi impregnare cu sunetul tocii. A chemării către adevăr, a chemării întru renaştere.
Hristos a înviat!
Gabriel VrÎnceanu,
director Casa Corpului Didactic Bucureşti