La 5 iunie, sărbătorim Ziua Învățătorului, într-o frumoasă conjuncție cu ziua de naștere a lui Gheorghe Lazăr, întemeietorul școlii românești, promotor al învățământului în limba română, un adevărat luminător al poporului. În același timp, trebuie subliniată calitatea marelui dascăl de antemergător al procesului de constituire a României Moderne, care se va manifesta plenar odată cu o generație providențială de corifei: Kogălniceanu, Alexandru Ioan Cuza, Titu Maiorescu, Regele Carol I, Eminescu, Spiru Haret și ceilalți.

În data de 5 iunie, prin trimiterea la data istorică și implicita omagiere a lui Gheorghe Lazăr, rămas în istoria noastră ca arhetip al Dascălului, îl omagiem pe Învățătorul român, care se trage din marele înaintaș, pe continuatorul și artizanul unui proces de luminare a poporului prin învățătură în limba română, de deșteptare și ridicare a unei națiuni conștiente de sine, de identitatea sa și de locul ei în lume, de edificare a unei țări cu temelii străvechi, multimilenare, în spirit modern, european. De-a lungul acestui proces, care a concentrat energiile nației, învățătorul a jucat un rol fundamental, alături de politicienii luminați și de intelectualii patrioți școliți la marile universități ale Occidentului. Învățătorul a dus greul pentru că a lucrat cu dăruire și jertfă pentru a învăța carte un popor în covârșitoarea lui majoritate rural, pentru a-i lumina pe copiii de țărani, desculți, cu haine rupte, flămânzi deseori, dar cu focul inteligenței viu în ochii sclipitori. Dintre ei, după ce și-au continuat studiile la școli înalte, s-au ridicat mai târziu mari scriitori, oameni de știință, savanți și cărturari. Coborând de la catedră, învățătorul n-a pregetat să ia arma în mână și să-și dea viața în războaie pentru libertatea și independența țării, pentru înfăptuirea României Mari, pentru supraviețuirea liberă și demnă a acesteia din cea de-a doua conflagrație mondială. Mulți învățători, de nu le știe nimeni numărul, și-au lăsat oasele pe câmpul de luptă în cele două războaie, deasupra unora, care zac anonime în veșnicie, stând crucea Eroului Necunoscut. După ocuparea țării de regimul stalinist, mulți au fost aruncați în temnițe și au cunoscut gulagul comunist, Canalul, înspăimântătoarele lagăre și închisori politice. Unii dintre ei nu s-au mai întors… Au fost și învățători români care au luptat în munți împotriva comunismului, într-o dârză mișcare a rezistenței și demnității, cea mai amplă și mai puternică din Europa de Est, refuzând să accepte o ideologie și un regim dezumanizante.

Astăzi, învățătorii români, cei mai mulți dintre ei, sunt în grevă. Din cauza salariilor la limita supraviețuirii, a statutului lor de azi, când se află la intersecția tuturor presiunilor, a umilinței nerecunoașterii, la adevărata ei valoare, a importanței muncii lor – una dintre cele mai grele dintre toate –, a lipsei de perspective și de speranțe. Condiția actuală a învățătorului este tristul „corolar” al unui proces întins pe două secole, desfășurat de generații de dascăli, de educare și civilizare a poporului, de apărare a țării, deseori cu prețul vieții, și de zidire a acesteia prin lumina științei de carte, a credinței și a speranței într-un viitor mai bun, care să așeze România în locul pe care îl merită, în rândul națiunilor europene. Astăzi învățătorii sunt în stradă în numele dreptului lor la un trai decent și al dreptului copiilor la educație de calitate. Și nu se poate spune că ar fi ignorați. Primesc promisiuni, în nesfârșite discuții oficiale, care par un fel de negociere a viitorului, și, negreșit, de Ziua Învățătorului, laude, aprecieri, omagii publice din partea politicienilor și a societății pentru rolul pe care-l au în educarea poporului…

Rolul de martir al învățătorului face parte din istorie, din perioadele vitrege ale acesteia, când supraviețuirea era miza majoră a poporului, iar educația era o formă de supraviețuire spirituală. În lumea de azi, jertfa și sacrificiul nu mai corespund condițiilor și aspirațiilor unei societăți care își fundamentează dezvoltarea pe educație și cunoaștere. Motivarea în activitatea didactică și, în directă relație cauzală, educația de calitate se întemeiază pe o bună condiție materială, pe satisfacție și stimă de sine. Nu mai putem pretinde învățătorului de azi – și, in extenso, tuturor celor de la catedră – muncă de apostolat și altruism nesfârșit în numele unui ideal, ancorat într-o frumoasă utopie. Învățătorii și profesorii au nevoie de salarii bune, de nivel european pentru a se simți motivați și respectați și, în consecință, pentru a oferi educație de calitate copiilor inteligenți care îi privesc din bănci, la rândul lor, cu focul inteligenței strălucindu-le în priviri. Procesul început de Gheorghe Lazăr și celelalte personalități magistrale, dus mai departe de generațiile următoare de truditori ai cărții și de martiri pe câmpul de luptă ori în temnițe pentru demnitatea țării, trebuie să continue în virtutea rolului educației de factor al evoluției. Dar doar cu promisiuni, cu aprecieri, buchete de flori și vorbe frumoase, de 5 Iunie și 5 Octombrie, educația noastră rămâne în criză, cu învățătorii în stradă, învăluiți în aura prestigiului istoric, bucurându-se de recunoștința deplină a societății și cu salarii sub demnitatea și importanța rolului lor. Reabilitarea condiției și statutului lor – în categoria învățătorilor cuprinzându-i pe toți dascălii țării – este una dintre condițiile esențiale pentru continuarea procesului de edificare, de la România Modernă la România Educată.