Respectul faţă de şcoala românească a ajuns la nivelul de avarie. Activităţile de calitate nu sunt atractive pentru că mass-media consideră ştiri doar scandalurile provocate de elevi, profesori şi părinţi. Acestea fac audienţă. Iar dacă sunt comentate în diverse moduri de către invitaţii în studio sau „pe telefon”, printre ei fiind mulţi amatori de dat cu părerea, acuzatori profesionişti la adresa profesorilor, vocile experţilor din domeniu nici nu mai contează! Sunt 19.000 de şcoli în România, 230.000 personal didactic, 3,7 milioane de elevi şi peste 7 milioane de părinţi. Cine se mai miră că, zilnic, au fost şi sunt conflicte într-un atât de extins sistem social? Cine crede că ar putea robotiza educaţia proactivă a milioane de oameni care să se comporte exemplar zi de zi? Puţine sunt meseriile mai stresante decât cea de profesor, studiile serioase din toată lumea o plasează, frecvent, în primele cinci locuri, alături de cele ale chirurgilor,  pompierilor, militarilor sau piloţilor. Profesorul este obligat, permanent, să se confrunte cu dileme morale şi să ia decizii etice. Obligat să combine vocaţia cu regulile, trebuie să negocieze, să facă compromisuri şi, nu de puţine ori, să renunţe la intenţiile sale. Ori de câte ori scandalul este mai „interesant”, formatorii de opinie şi oamenii politici reacţionează solicitând adoptarea codului de etică, aflat de mulţi ani în proiect pe site-ul Ministerului Educaţiei. Să fie o simplă întâmplare că, la cinci ani de la adoptarea Legii educaţiei naţionale, codul cerut de lege este tot în proiect? Adepţii lui ştiu ce este şi la ce foloseşte un cod de etică? Acest cod este considerat a fi soluţia magică pentru relele din învăţământul românesc: prin reperele şi valorile sale ar duce la recâştigarea încrederii şi prestigiului şcolii!
Noi nu credem că aşa va fi!
Etica este confundată frecvent cu morala şi cu deontologia.
Etica este ştiinţa despre morală, are limbaj propriu, metode şi finalităţi specifice.
Etica se raportează la valori şi norme ideale, oferind modele de conduită cotidiană, dar fără a impune „ceea ce trebuie făcut”.
Etica nu previne şi nu elimină greşelile didactice, poate doar să recomande valorile semnificative pentru activitatea didactică.
Etica propune recomandări, morala este cea care impune şi este asociată normei.
Etica emite judecăţi de valoare, dar morala defineşte valori şi reguli normative.
Valoarea centrală a activităţii educatorului este datoria.
Datoriile profesorului în activitatea didactică fac obiectul deontologiei, considerată a fi o ramură a eticii.
Datoria profesională şi decizia morală sunt de maximă importanţă în deontologia profesorului.
Profesorul acţionează din datorie, aşa cum îi dictează conştiinţa morală, dar şi conform datoriei, respectând normele profesiei, având răspunderi şi obligaţii formale faţă de beneficiarii educaţiei.
Deontologia didactică propune drepturile, obligaţiile şi responsabilităţile profesionale specifice personalului didactic în relaţia cu elevii, atât sub aspect juridic, cât şi moral, raportate la valori ca adevărul, binele, frumosul.
În timpul activităţii didactice, profesorul se confruntă cu trei tipuri de acţiuni: interzise; permise obligatorii, în care domină răspunderea şi obligaţia; permise neobligatorii, dominate de responsabilitate şi datorie.
Activitatea profesorului este normati­vizată prin Legea educaţiei naţionale, ROFUIP, Legea 272/2004 privind protecţia şi promovarea drepturilor copilului (republi­cată în 2014), ordine de ministru, meto­dologii, proceduri ş.a.
Normele juridice care stabilesc drepturile şi datoriile funda­mentale ale profesorului, legate de activităţile de predare-învăţare- evaluare, de relaţiile profesor-elev, profesor-părinte şi profesor-profesor sunt obligatorii, atrag sancţiuni şi sunt simplu de respectat.
Normele nonjuridice, morale, care au drept reper conştiinţa profesorului, nu sunt obligatorii, nu presupun sancţiuni şi sunt greu de respectat, dificil de măsurat, iar graniţa dintre permis şi nepermis este greu de stabilit. Mediul şcolar are caracteristici deosebite şi normele eticii se aplică şi se interpretează cu totul diferit decât în alte medii profesionale. Acţiuni care în alte contexte pot fi percepute nedrepte sau jignitoare, în mediul educaţional sunt considerate ca decizii etice care pot rezolva situaţii conflictuale.
În activitatea didactică a profesorului nu sunt excluse greşelile, mai rar intenţionate, mai des neintenţionate, datorate personalităţii sale, insuficientei pregătiri profesionale sau câmpului educaţional pe care nu-l poate controla. Să nu uităm că stresul profesional atinge cote ridicate: câteva ore zilnic, între patru pereţi, faţă în faţă cu zeci de elevi într-o clasă pentru care are întreaga responsabilitate, obligat să acorde atenţie fiecăruia dintre ei, să-i înţeleagă, să le urmărească evoluţia şi comportamentul, expuşi la multe situaţii stânjenitoare, chiar umilitoare, din partea elevilor şi a părinţilor care cred că au doar drepturi, care pot acuza oricând profesorul că abuzează sau că nu-şi face treaba. Aşa încât nu este de mirare că, din cauza stresului profesional cronic, mulţi profesori devin depresivi.
Greşeala profesională este dificil de argumentat, dar profesorul poate fi uşor şi superficial acuzat public de forţarea copilului să intre în tipare de comportament şi de gândire, de manipulare, îndoctrinare, abuz fizic şi psihic ş.a. În acest context, profesorul îşi apără atitudinea profesională prezen­tându-se „cum ar trebui să fie”, şi nu „cum este” în realitate! Profesorul ar trebui să fie supraom, să facă minuni pentru a-i mulţumi pe toţi: exprimare, ţinută, atitudine, metode, mijloace, evaluare de calitate, eficienţă oricând, oriunde, cu oricine! Deformată şi idealizată, părând a fi uşor de îndeplinit de către oricine, profesia didactică provoacă, în contextul eternei reforme eşuate din ultimii ani, roluri supraîncărcate şi solicitări psihice extreme pentru cei care încearcă să lucreze bine, să-şi onoreze meseria.
Ce rost ar avea un cod de etică plin de obligaţii adresate exclusiv profesorilor? Obligaţii fără număr şi nimic în apărarea profesorului expus în faţa beneficiarilor educaţiei?
Proiectul de pe site-ul Ministerului Educaţiei a fost elaborat în baza art. 10 şi 16 din OMECTS nr. 5550/2011, fiind conceput ca un contract moral între beneficiarii sistemului şi personalul din învăţământ (dar fără obligaţii pentru beneficiari, ci doar pentru profesori!), un sistem de standarde de conduită colegială, o garanţie a creşterii calităţii şi prestigiului învăţământului preuniversitar! Vai, ce idealişti! Adoptăm codul şi să vezi calitate şi prestigiu la cote stratosferice!
De ce să avem cod etic ale cărui valori, principii şi norme de conduită sunt, deja, în Legea educaţiei şi în actele normative numite ceva mai sus? De altfel, reacţia presei şi a reprezentanţilor societăţii civile este elocventă, s-a rezumat la trei aspecte laudative: interdicţia profesorilor de a condiţiona prestaţia didactică, de a colecta fonduri de la elevi şi de a face meditaţii plătite cu propriii elevi!
Proiectul este un cod de etică fără principii etice! Cuprinde mulţi termeni nedefiniţi şi formulări cu mare grad de incertitudine care pot agrava starea educaţiei. De exemplu, art. 7 (1) d): excluderea oricăror forme de abuz sexual, emoţional sau spiritual. Cum se poate măsura abuzul emoţional sau spiritual? Care este limita ce desparte normalitatea de abuzul indicat? Un elev cu deficit de atenţie, nemotivat, hiperactiv, invitat, îndemnat de profesor să intre în sarcina de lucru, poate acuza că este abuzat emoţional? O apreciere pozitivă sau una negativă pot fi forme de discriminare la care se referă art. 7 (6)? Calificativul slab sau nota mică pot fi considerate o încălcare a respectării demnităţii sau o recunoaştere a meritului personal al fiecărui elev (art. 7. 7)? Dacă unii elevi refuză să lucreze, deranjează climatul de studiu, iar profesorul le cere să participe la lecţie, poate fi acuzat de exploatarea elevilor, conform art. 7 (1) c)? De ce şi în relaţiile cu elevii (art. 7), şi în relaţiile cu părinţii (art. 8), profesorul este pus într-o relaţie univocă, contractul moral invocat în art. 2 nu ar trebui să funcţioneze cu două părţi care să aibă şi drepturi, şi îndatoriri? Codul nu trebuie să protejeze şi profesorul faţă de comportamentul celor certaţi cu regulile bunului simţ şi obişnuiţi cu încălcarea normelor de drept?
În forma actuală codul de etică este şi inutil, dublând norme aflate în vigoare, şi neoperaţional. Efect al stufoasei şi sufocantei legislaţii secundare care trebuie să facă aplicabilă proasta Lege a educaţiei nr. 1/2011, este un text de umplutură, de imagine, care nu va schimba nimic pozitiv în sistem!
Chiar avem nevoie de codul de etică? Sau ne trebuie un cod deontologic, diferit de cel etic, bazat pe nevoile reciproce ale celor din sistem? Şi care să ofere protecţie profesorilor în faţa celor care-i acuză de greşeli pedagogice care nu s-au produs pe fondul abaterii de la normele deontologiei profesionale. Legi, norme obligatorii există, trebuie doar cunoscute, aplicate şi respectate de toţi cei implicaţi în educaţia naţională. Restul sunt vorbe!
Prof. Rodica BARANGĂ, Şcoala Gimnazială Nr. 27, Timişoara
Prof. Petre BARANGĂ, Şcoala Gimnazială Nr. 25, Timişoara