Vocea elevilor se aude nu atât prea încet sau prea puțin, cât convențional și fără convingere. În diverse contexte de reprezentare, elevii sunt invitați vizibil și vocal, însă se simte că sunt adăugați. Or, ei au dorință și nevoie să se exprime, să se arate așa cum sunt de fapt și să fie luați ca atare. E altă poveste dacă reușesc sau nu, inclusiv dacă reușesc să iasă din stereotipul perspectivei asupra lor. În cele ce urmează, doi elevi încearcă așa ceva. Sunt dintre cei care merită să fie ascultați; în cazul de față, citiți. (F. A.) 

 Acceptarea propriei persoane

Marius Sebastian Ionuț Grigore

MARIUS SEBASTIAN IONUȚ GRIGORE, elev, clasa a XII-a, Liceul Teoretic Costești, județul Argeș, voluntar Salvați Copiii

Un lucru de care mi-am dat seama în ultima vreme este că fiecare dintre noi are nevoie de acceptare.

Dar ce înseamnă, cu adevărat, acceptarea?
Pentru mine, acceptarea este un proces în care încerci să te găsești pe tine, să îți accepți părțile mai puțin bune și să faci ceva în privința asta.
Acceptarea de sine nu este un proces ușor, dar nici imposibil. Mi-a luat foarte mult timp să pot să mă uit în oglindă și să îmi spun: „Accept persoana care sunt și încerc să evoluez pentru a ajunge la cea mai bună variantă a mea”.

Desigur, am avut și momente în care îmi era greu să mă accept, dar consider că cel mai important lucru este să încercăm să înțelegem că aceste momente mai puțin bune sunt perfect firești și că, fără ele, nu ne putem da seama de momentele bune din viața noastră.

Un factor pe care îl consider important în tot acest proces al fiecăruia este încrederea în sine. De cele mai multe ori, noi, tinerii, tindem să avem o încredere în sine scăzută, acest lucru ducând la neacceptarea propriei persoane, la teama de a fi vulnerabili în fața unei persoane pe care o iubim, la distorsionarea propriei imagini și la dificultatea de a stabili relații autentice cu ceilalți.
Pentru mine, încrederea în sine a jucat un rol important în dezvoltarea persoanei care sunt astăzi. Aveam momente în care îmi spuneam că nu o să realizez nimic, că existența mea în societate nu valorează absolut nimic, că este nesemnificativă. Cu timpul, am realizat că aceste afirmații nu sunt deloc adevărate, ci doar reflexii ale fricilor și nesiguranțelor mele interioare.

Consider că adevărata acceptare începe atunci când învățăm să fim mai blânzi cu noi înșine, chiar și în momentele în care credem că „existența noastră în societate nu valorează nimic”.
Așadar, ceea ce vreau să spun este că acceptarea de sine nu este un proces foarte ușor, nu se întâmplă peste noapte, nu are o formulă magică, dar, cu pași mici, rezultatele vor fi vizibile.

„Când te accepți exact așa cum ești, începi să te transformi” – Carl Rogers

Ce nu văd adulții?

Ana Maria Diaconeasa

ANA-MARIA DIACONEASA, elevă, clasa a X-a, Liceul Tehnologic Constantin Brâncuși București, voluntar Salvați Copiii

Între generații: o prăpastie tot mai adâncă

Trăim într-o epocă a schimbărilor accelerate, în care diferențele dintre generații nu mai sunt doar naturale, ci, adesea, și dureros de vizibile. De la mentalități contrastante la moduri complet diferite de a privi lumea, dialogul între părinți și copii devine tot mai dificil și adesea inhibă abilitatea de a comunica liber. Ceea ce pentru unii pare superficialitate sau rebeliune pentru alții este un strigăt tăcut de ajutor. Sub aparența liniștii, mulți tineri poartă în ei poveri reale, profunde, dar invizibile pentru ochiul grăbit al adulților.

Presiunea succesului și teama eșecului

Adulții adesea tind să invalideze emoțiile tinerilor/adolescenților, considerând școala ca fiind singura responsabilitate reală a acestora, dar, potrivit unui studiu făcut de UP Generation, „72% din tinerii din România își doresc să învețe mai mult decât le oferă școala sau facultatea. Aproape toți au identificat deja ariile pe care vor să le îmbunătățească, topul preferințelor fiind: educația financiară (37%), vorbitul în public (36%), marketing și comunicare (28%), leadership și management (25%) sau educația antreprenorială (22%)”. Această dorință ascunde însă și o altă realitate, presiunea de a fi perfect – ceea ce îmi place să numesc „sindromul copilului ideal”, unde părinții își proiectează visurile neîmplinite ale acestora pe copilul său, însă doar își împing succint adolescentul într-o stare de “burnout*”. Îi conduc către succes, dar uită să le permită să respire. Să se odihnească. Să greșească. Astfel se naște o frică persistentă de eșec, nu ca nereușită, ci ca eșec personal, ca identitate. Cresc cu o presiune subtilă care nu este vorbită, ci simțită. Fii cel mai bun/cea mai bună. Nu greși. Fă-ți părinții mândri. Ia note bune. Nu rămâne în spate. Fii tare. Nu te plânge. Nu eșua. Aceste afirmații conturează un tablou al „perfecțiunii”. Cuminte. Deștept/Deșteaptă. Mereu având cuvintele la el/ea. Iar, când nu sunt asta, îi doare și în loc să simtă că „am greșit la ceva”, trec la concluzia că „sunt o greșeală”. Dar nu suntem greșelile noastre. Suntem mai mult decât testele picate, proiectele neterminate sau așteptările neîmplinite. Suntem ceea ce trăim și cum ne ridicăm, nu doar cum bifăm reușitele pe o listă. Toate aceste clipe alcătuiesc firul îndelungat al vieții, iar prezența unui adult experimentat care să asculte nevoile și suferințele tânărului/tinerei trecând prin furtuna existenței este crucială, fiind un pas către dezvoltare.

Frica de a încetini

Încă din copilărie, creierul meu a construit un mecanism de productivitate pentru a scăpa într-o lume în care responsabilitățile sunt minimizate. Un circuit care-mi permite să fiu tot timpul „în priză”, chiar dacă corpul meu cere timp pentru recuperare. Mereu am simțit că trebuie să iau lucrurile în mâinile mele, că trebuie să le înapoiez părinților înzecit pentru tot sacrificiul făcut de-a lungul anilor, chiar dacă eram deseori neputincioasă. Acolo și-a construit ușor-ușor, fără să-i simt prezența, teama de eșec – de la o notă mai puțin favorabilă, la proiecte începute și nefinalizate din cauza unui eventual burnout. Toate păreau dovada că nu sunt suficientă.

Școala adesea amplifică această presiune. Încă din gimnaziu, elevilor li se spune că trebuie „să devină cineva”, că un viitor bun depinde de un examen luat la 14 ani. Apoi urmează liceul, bacalaureatul, admiterea la facultate, permisul auto, găsirea unui partener, integrarea profesională; totul într-un ritm care nu lasă loc pentru explorare de sine. Cursul vieții nu stă pe loc, sunt de acord, însă poate tocmai de aceea e important să-i învățăm pe tineri să se asculte, să-și caute pasiunile reale și sensul personal. Să nu le cerem să renunțe la ceea ce îi face umani doar pentru a se încadra într-un sistem rigid. Educația nu ar trebui să înăbușe, ci să înalțe. Iar adulții, trebuie să fie acolo, nu cu soluții impuse, ci cu deschidere, răbdare și ascultare sinceră.

Un gând sincer către părinți din inima unui adolescent

Vă cerem, nu cu revoltă, ci cu speranță, să nu ne priviți doar prin prisma reușitelor sau a eșecurilor noastre. Să ne vedeți așa cum suntem: în formare, în luptă cu noi înșine, în căutarea unui sens într-o lume care cere prea mult și prea repede. Ne dorim să fiți aproape, nu pentru a ne construi drumul, ci pentru a ne sprijini când alunecăm. Să nu ne cereți perfecțiune, ci să ne arătați că suntem valoroși chiar și atunci când greșim. Poate nu vă spunem des, dar avem nevoie de voi, nu ca judecători, ci ca aliați. Fiți acei oameni care ne oferă spațiu să devenim cine suntem, nu cine vi s-a spus că ar trebui să fim. Iar uneori, cel mai important lucru pe care îl puteți face pentru noi este să ne ascultați fără grabă, fără verdict, doar cu inimile deschise.

Pentru că în tăcerea noastră, există o întrebare nerostită: mă accepți și așa, imperfect?

Cu respect și speranță, un adolescent care încă are nevoie de părinții lui, dar altfel decât credeți.

___________

* Burnout-ul este o stare de epuizare emoțională, fizică și mentală, care de cele mai multe ori apare pe fondul unor probleme la muncă, dar poate fi provocat și de perioade lungi de stres general.

Explicații foto:

1 Marius Sebastian Ionuț Grigore

2 Ana Maria Diaconeasa