Foto: dreamstime

Continuăm, în rândurile care urmează articolului nostru din numărul imediat anterior al revistei (serie nouă, anul VI, nr. 63-64-65), să parcurgem, prin comentarii personale, documentul-sinteză elaborat, la finele anului calendaristic trecut, de forul educațional suprem din România, Ministerul Educației (în denumirea sa actuală, Ministerul Educației și Cercetării).

Ca orice analiză care își propune să fie „o radiografie a stării învățământului superior din România“ (pag. 5), cu aplicație la anul universitar 2023-2024, și prezentul Raport, după paginile preliminare conținând Cuprinsul și Lista de abrevieri, se deschide cu o binevenită Introducere. Aceasta are meritul de a evidenția trei aspecte majore – în mod firesc, putând fi considerate fundamentale – ale analizei subsecvente, constituind tot atâtea unghiuri de perspectivă din care poate și trebuie să fie abordată starea actuală a învățământului superior românesc (atât cel de stat, cât și cel privat), stare oglindită de datele statistice oferite de universități pe parcursul și după încheierea anului universitar precedent.

Educație și societate

Primul aspect adus în discuție îl reprezintă cel privitor la raportul dintre educație (concept supraordonat celui specializat, de „învățământ“) și societate. Aceasta din urmă țintește să fie una incluzivă și performantă – o societate a excelenței –, ceea ce impune, în termenii Raportului, atingerea dimensiunilor cu adevărat europene ale educației la nivelul învățământului superior (ibid.) și constituie o veritabilă dublă emblemă definitorie a acestuia.

Concret, o societate a incluziunii și a excelenței înseamnă că niciun membru, indiferent de vârstă, minor sau adult, al oricărei familii din România nu trebuie și nu poate să rămână în afara sistemului educațional, a școlii pur și simplu (cu mediul ei interior și exterior). Pe de o parte. Pe de alta, că excelența – în predare și în învățare, în dobândirea și punerea în practică a competențelor, în obținerea de rezultate concrete optime ale învățării, respectiv ale formării ca viitori specialiști într-un domeniu sau altul – nu este de admis doar ca o realitate existentă într-un mod ideal și abstract, ca o aspirație asimptotică spre idealul perfecțiunii. Dimpotrivă, este absolut firesc și necesar ca excelența să devină felul concret de a fi, de a exista, de a se manifesta, cât se poate de practic, al calității educației.

Durabilitatea unei societăți și rezistența ei la eroziune sau, în cazuri dramatice, la iminenta ei, posibilă, dezagregare depinde exact de transpunerea în realitatea cotidiană a acestor două ținte supreme. Numai așa poate deveni și este o societate „sustenabilă“, deschisă și – într-un viitor previzibil – „verde“ (id est, „digitală“), iar cetățenii ei numai pe această dublă cale vor ajunge să se simtă solidari și se vor implica, activ și benefic, în viața democratică a respectivei societăți, în dezvoltarea acestei societăți și a spiritului democratic.

Locul universității în societate

Cel de-al doilea aspect se referă la importanța capitală a învățământului superior în crearea și consolidarea unei societăți democratice, coerente și coezive simultan. O astfel de societate, precum aceea către care tindem în zilele noastre, nu se formează nici de la sine, nici imediat, nici acceptând minimalizarea sau, cu atât mai puțin, ignorarea (voluntară sau, poate, neintenționată) a aportului universității la construirea societății.

Deși poate părea paradoxal, nu învățământul general și parțial obligatoriu, cel preuniversitar (primar, gimnazial, respectiv liceal), alcătuiește fundamentul învățământului ca sistem instituțional, după cum nici educația dezvoltată în cadrul familiei sau la toate nivelurile școlii. Învățământul general școlar și, în paralel, educația reprezintă doar fundalul, nu fundamentul construcției unei societăți a viitorului. Doar drumul către formare, nu formarea însăși. Educația în familie și, simultan, educația oferită în școală doar însoțesc formarea celui pe care îl preconizăm a fi viitorul cetățean activ: adică cetățeanul preocupat și atașat de valorile democrației, ale interesului public, social, al micro- și macro-comunității din care face parte, și nu de interesul individual, personal, egoist și egocentric în primă și ultimă instanță.

Un autentic cetățean, cetățeanul implicat în viața democratică a țării lui și, în general, în „consolidarea unei societăți coezive“ (ibid.) se formează, în modul cel mai profund, în interiorul universității, între imaginarele ei „ziduri“ (intra muros uniuersitatis, „înlăuntrul zidurilor universității“). Așa-zise ziduri, pentru că, de fapt, ele nu îngustează cunoașterea, limitând-o la un domeniu ori altul profesional-ocupațional, ci, dimpotrivă, o lărgesc din ce în ce mai mult, favorizând și cultivând interferențele dintre domeniile, dar și dintre zonele de graniță ale științelor.

Locul universității în societate – acesta este cazul și al societății românești de azi – nu este cel pe care îl ocupă o țintă pretențioasă, prea înaltă și greu de atins, elitistă și exclusivistă, ci este locul abia de la care pornește, în propria sa formare și în procesul de construire solidă a sa, o societate a viitorului.

Principiile învățământului superior românesc de azi

Ca și precedenta Lege a Educației Naționale (LEN, Legea nr. 1/2011), și actuala Lege a Învățământului Superior (Legea nr. 199/2023, intrată în vigoare începând cu luna septembrie a anului respectiv) pune în centrul educației superioare universul studentului de azi: avem de-a face cu ceea ce, în termeni tehnici, se numește „învățământ superior centrat pe student“. Ce înseamnă aceasta?

În conformitate cu viziunea europeană promovată, de mai bine de două decenii, de reforma procesuală pusă sub auspiciile cvasi-simbolice și cunoscută sub numele uneia dintre cele mai vechi universități din Europa, cea de la Bologna, studentul este simultan obiectul, ținta și centrul procesului educațional desfășurat în cadrul învățământului superior. Anume, este un partener conștient, responsabil și inovativ, de dialog didactic, și nu o instanță pasivă, nu un simplu auditor, multiplicat cvasi-anonim în spațiile largi ale amfiteatrelor, nu un simplu martor al discursului profesoral, martor mimetic, capabil doar de redarea, mai mult sau mai puțin inerțială și reproductivă, a conținutului învățării.

Centrarea pe student presupune asumarea conștientă a unei serii de principii. Acestea structurează procesul educațional la nivelul învățământului superior și apar prevăzute ca atare, preliminar, în menționata nouă Lege. Le trecem, pe scurt, în revistă, în ordinea menționată în Raport, adăugând comentariile noastre.

(1) Interacțiunea profesor-student; are rolul de a menține vie, constantă, susținută și permanentă (cum, de altfel, se precizează și în textul Raportului, ibid.) legătura, să spun așa, ex cathedra și post cathedram, „de la catedră și dincolo de catedră“, dintre cei doi parteneri ai actului didactic fundamental, inclusiv după încheierea, de către cel de-al doilea membru al cuplului partenerial, a statutului de beneficiar al ciclului de studii.

(2) Învățarea reciprocă; se referă tot la dialogul, util și benefic, dintre cei doi actanți, cu accentul pus nu doar unilateral, pe beneficiul obținut de student în relația sa, personală și colectivă, cu cadrul didactic, ci, de fapt, pe perspectiva bilaterală; este principiul, în conformitate cu care admitem că interacțiunea profesor-student (vezi, supra, punctul 1) presupune totodată și remodelarea personalității, respectiv a strategiei didactice a profesorului, în funcție de variile categorii de beneficiari ai procesului de predare-învățare, gestionat de profesor (vezi și infra, punctul 7).

(3) Învățarea activă este unul dintre principiile-cheie ale reformei educației, în cazul de față în spațiul universitar; centrarea pe student își propune să transforme actul didactic dintr-unul axat pe transmiterea și receptarea conținutului învățării într-un proces hermeneutic și heuretic (vezi etimonul vechi grecesc heuresis, heurema, „căutare“, „descoperire“, „aflare“): așadar, de căutare-investigare și de descoperire a acestui conținut; profesorul „ghidează“, adică preia rolul unui ghid în îndrumarea studentului, iar acesta din urmă descoperă, cu ajutorul informației primite, profunzimile și complexitățile – de multe ori nebănuite – ale științei domeniului.

(4) Învățarea progresivă presupune accesul „pas cu pas“, deci gradual și procesual, la achizițiile care alcătuiesc tezaurul cognitiv al unei științe asimilate didactic: nimic nu se învață pe de-a-ntregul și dintr-odată; și nimic nu se consideră învățat, respectiv achiziționat pentru totdeauna, fără verificări și evaluări treptate, parțiale și sumative; învățarea este un drum al „progresului“, al treptelor în sus, care te duce înainte (lat. progressus înseamnă „înaintare, „mers înainte“, „avansare“, fiind participiul substantivizat al verbului care exact același lucru desemnează: progredior, gredi, gressus sum, „a merge înainte“).

(5) Învățarea eficientă are în vedere și se raportează la rezultatele învățării; aceasta din urmă este eficientă numai dacă între timpul de predare, timpul de studiu individual și/sau – complementar – de cercetare și, în al treilea rând, timpul consumat pentru evaluare se instituie raporturi invers proporționale, și anume: cu atât timpul de predare este mai eficient consumat în orele didactice rezervate, cu cât timpul de studiu și/sau de cercetare este mai extins individual; și, cu cât timpul de studiu/cercetare este mai extins individual, cu atât timpul rezervat evaluării de către profesor își reduce, proporțional, dimensiunile; orice învățare devine cu certitudine eficientă, dacă, înaintea evaluării, subiectul învățării se autoevaluează.

(6) Învățarea ca proces de comunicare particularizează principiul formulat inițial (supra, punctul 1); cadrul didactic universitar are obligația de a comunica partenerului actului didactic, din timp și în mod colectiv sau/și individual, prin intermediul fișei disciplinei predate, precum și prin propriile explicații orale, furnizate inițial și ori de câte ori se impune (inclusiv în cadrul oficial al orelor de consultații), atât orizontul de așteptare al profesorului, cât și standardele aferente așteptărilor lui; învățarea se dovedește, astfel, a fi o prelungire a actului didactic de predare, pe latura sa comunicativă: fie la începutul activității didactice, fie pe parcursul acesteia, profesorul prezintă studenților săi cerințele integral obligatorii pentru obținerea notei maxime la evaluarea sumativă, nu mai puțin și cerințele obligatorii pentru promovarea evaluării cu nota minimală de trecere.

(7) Învățarea ca proces al diversității reprezintă principiul în conformitate cu care fiecare beneficiar al actului didactic de predare este privit nu ca o realitate globală, anonimă sau ca o instanță colectivă pasivă, ci ca o entitate, ca o individualitate cu personalitate specifică, formată și definită de-a lungul anilor anteriori de școală; ca urmare, actul predării va ține seama de diversitatea mediului re-ceptor, de aptitudinile și de particularitățile în învățare și de ritmul de învățare ale fiecărui beneficiar al achizițiilor obținute prin predare și studiu individual.

Dacă ar mai fi nevoie de concluzii

Punând între paranteze factorul economico-financiar – cel care, în prezentul imediat al societății românești, grevează decisiv, dar și cu grave consecințe, asupra calității actului didactic și a calității învățământului însuși, ca sistem macro-structural general –, vom recunoaște că nivelul superior al învățământului românesc de azi este cel care conferă sistemului educațional din România – ca și din orice țară avansată, din Europa sau de pe alte meleaguri – indicii fundamentali ai valorii sale. Învățământul superior este sinteza-oglindă a învățământului, public și privat, din orice țară din lume. El reflectă starea și a națiunii respective, și a societății pe care acea națiune o creează, o dezvoltă și o organizează în diferitele etape ale evoluției sale istorice.

Astfel, viitorul imediat al învățământului superior – cu orizont predictibil până în anul 2030, cum se arată în Raport, ibid. –, exact ca viitorul imediat al învățământului românesc în ansamblul lui, se focalizează pe două ținte supreme: „dobândirea de competențe și obținerea de bune rezultate“ (Raport, ibid.).

Ceea ce, mai simplu spus, înseamnă că:

• studenții vor trebui să devină, în prezent, încă înainte de finalizarea ciclurilor de studii (începând cu cel de licență), specialiști autentici și veritabili în domeniul ales, și să o dovedească prin rezultatele obținute de-a lungul studiilor, ca bază a competențelor dobândite;
• integrarea pe piața muncii se impune să reprezinte o realitate curentă și normală a fiecărei universități, rămânând în responsabilitatea acesteia ca studenții absolvenți (de cicluri parțiale sau de studii universitare incluzând și ultimul ciclu, cel doctoral) să ocupe, conștient și voluntar, nu aleatoriu sau preferențial, ci obiectiv și la nivelul pregătirii lor, diversele zone ale câmpului muncii;
• calitatea civică a absolvenților universităților integrați pe piața muncii – indiferent dacă este vorba de cea românească sau de spațiul economic comun european ori de cel transatlantic – este necesar a se forma în paralel cu studiile universitare: ești cetățean al țării tale, în exact aceeași măsură în care ești cetățean al întregii lumi (idee exprimată în Antichitatea clasică prin termenul vechi grecesc de kosmopolites, format din substantivele polites, „cetățean“ și kosmos, „lume“).

Liviu FRANGA – profesor universitar