Foto: dreamstime
Periodic și asemenea oricărui alt sistem microstructural al societății – economie, finanțe, legislație, administrație internă, sistem judiciar, relații internaționale etc. –, educația are nevoie, și ea, de o analiză constantă, retrospectivă, a stării sale de fapt, luând în calcul cel mai recent interval de timp supus investigației auto-evaluative. Corelată în permanență și în profunzime cu direcțiile principale ale dezvoltării cercetării științifice și inovării, educația își definește și operaționalizează propriile instrumente de investigare a ceea ce numim starea ei de fapt prin intermediul analizelor anuale sau, după caz, multianuale, realizate de ministerul de resort în colaborare cu o serie de organisme instituționale aflate fie sub jurisdicția sa, fie în relație de parteneriat, interoperabilitate și colaborare permanentă.
Un astfel de document specific, prin excelență analitic și exhaustiv ca problematică, rezultat al investigației evaluative consacrate situației existente în învățământul superior din România ultimului an universitar încheiat, l-a pus în circulație în spațiul public, în noiembrie 2024, ministerul de resort, prezentându-l ca pe un Raport privind starea învățământului superior din România 2023–2024 (în continuare, Raport). Apariția și publicarea lui sunt întotdeauna mai mult decât binevenite, sunt necesare și obligatorii, întrucât vorbesc, din perspectiva administrației centrale, de situația concretă în care se află fie învățământul în general, fie anumite zone ale lui, cum este cea a învățământului superior. Totodată, un astfel de document oficial prezintă și validează, pentru viitorul imediat și de perspectivă, opțiunile guvernamentale și direcțiile de acțiune în cadrul sistemului microstructural al educației și în domeniile ei componente.
Ne propunem ca, în cele ce urmează, să preluăm, în mod critic și obiectiv, din analiza – prin excelență și în mod preponderent statistică a Raportului consacrat radiografierii situației din învățământul superior românesc în prezentul imediat (anul universitar 2023–2024) – acele elemente care este necesar să atragă atenția întregii societăți asupra realităților universității din România, ca spațiu permanent definitoriu al învățământului nostru superior, corelând, unde este cazul, unele dintre aceste realități cu datele comparative oferite de aria învățământului superior european.
Meritul principal al unui astfel de raport este acela că oferă întregii societăți, dar, mai ales, partenerilor de dialog social, oglinda, fidelă și extrem de veridică, a situației în care se află, în momentul de față, învățământul superior românesc, centrat pe realitatea instituțională fundamentală care este universitatea. Scopul unei astfel de radiografii remarcabil de minuțioase, implicit asumat, este acela de a nuanța, de a completa sau, după caz, de a rectifica și demonstra corectitudinea, exactitatea, precizia informațiilor circulante, de multe ori în mod neverificat, tocmai pentru că au fost și sunt preluate ca atare doar de la anonime „surse“ (pe surse este expresia standard), într-un spațiu public dominat azi, zdrobitor am spune, de rețelele de comunicare existente pe internet.
Universitatea – centrul câmpului de forțe al educației superioare
În mod cert și indubitabil, din Antichitate, când s-au pus bazele, și din Evul Mediu prerenascentist până astăzi, universitatea a fost, a rămas și nu vede nimeni cum să nu rămână în continuare, să spunem așa, inima învățământului superior, peste tot în lume.
Universitatea românească de azi este – dacă putem oferi o imagine simplă, clară și generalizatoare – una în mod definitoriu europeană. Trăsăturile ei esențiale reiau și redau, ca și în cazul tuturor universităților europene de azi (și dintotdeauna), caracteristicile de bază și specificul antic și tardo-medieval al universității europene. Una generalistă ca aspirații educațional-formative, chiar și atunci când o universitate sau alta, indiferent de denumirea ei (cu sinonime de tipul „academie“ sau „institut“), se caracterizează printr-un profil specializat al formării absolvenților și printr-un domeniu ocupațional specific pe care îl deschide acestora (universitățile de medicină și farmacie, cele de științe tehnice, de arte, de apărare, de siguranță națională etc.).
Spunem acest lucru pentru că rațiunea de a fi a oricărei universități, în zilele noastre, deci și a celei românești, este de a contribui la construirea unei societăți în același timp durabile și coezive (pentru a folosi chiar termenii din Raport). Așadar, o societate capabilă să reziste timpului, să dureze, nu să se deșire și destrame în conflicte insurmontabile, o societate care să fie hotărâtă să pășească împreună, și nu divizată și antagonică, pe același drum al viitorului, previzibil și predictibil în circumstanțele date. Căci societatea este, oriunde în lumea și era civilizată, un câmp de forțe, iar universitatea se află în centrul lui.
În al doilea rând, dacă ne dorim prezenți și viitori „cetățeni implicați în viața democratică“, aceasta nu se poate întâmpla altfel decât prin educație, pe care se impune a o vedea ca pe instrumentul cel mai important și cel mai eficace al democrației. Democrația se formează, nu se dobândește, nu se moștenește decât, poate, la modul ideal. Ca și educația, democrația se construiește și construiește, la rândul ei. Edifică, pentru a folosi un termen vechi, latin, intrat nu de mult în limba noastră.
Ce își propune învățământul superior românesc de azi?
Două scopuri, clar și simplu definite în Raport (ibid.): dobândirea de competențe, pe de o parte, obținerea de bune rezultate, pe de alta. Cel de-al doilea scop se regăsește, desigur, și la nivelul învățământului preuniversitar și gimnazial-primar (pentru a nu-l mai aduce în discuție și pe cel preșcolar), practic întregul învățământ românesc stând sub semnul augural al obținerii de bune rezultate. În ceea ce privește cel superior, vom vedea ceva mai jos natura lor, în ce constau astfel de rezultate, ca elemente și fapte concrete.
Aceste două scopuri sunt subordonate, în egală măsură, țelului suprem al oricărei societăți democratic avansate și stabile pe drumul ei istoric. Este vorba despre necesitatea, obiectivă, de a forma cetățeni activi, integrați profesional în ambientul social capabil să le asigure condițiile dezvoltării individuale, familiale și colective, cetățeni dinamici și flexibili ocupațional pe piața muncii, care să-i absoarbă și nu să-i rejecteze ca redundanți („șomeri“ este termenul corespunzător specializat, sociologic).
Învățământul superior românesc actual – mai exact, din ultimele două decenii încoace, odată cu declanșarea așa-numitului proces Bologna – pune în centrul dezvoltării sale studentul. Este, cum se spune, un învățământ care, în consens cu viziunea europeană din spațiul comun al învățământului superior, și-a propus să fie centrat pe student. Ceea ce înseamnă că întregul efort educațional se focalizează pe termenul marcat al relației („cuplului“) educațional(e) fundamental(e) – profesor-student –, iar termenul marcat se vădește a fi, în mod evident, nu profesorul, ci studentul. Această axiomă a învățământului superior, simultan românesc și european, de azi se transpune în realitatea socială din România zilelor noastre – care se dorește a fi una educată – printr-un mănunchi de principii.
În ordinea Raportului, ele sunt în număr de șapte și, pe scurt, se definesc după cum urmează: interacțiunea, susținută (și constantă, de adăugat) profesor-student (cu o precizare suplimentară: în ambele sensuri); învățarea reciprocă; învățarea activă; învățarea progresivă; învățarea eficientă; comunicarea și clarificarea așteptărilor din perspectiva rezultatelor evaluării; acceptarea și respectarea diferitelor aptitudini și moduri de învățare, ca urmare a existenței unei diversități variabile de subiecți ai învățării.
Fiecare universitar român de azi ar trebui – reflectând, poate periodic, asupra propriei activități profesionale, dincolo de orizontul cercetării științifice pe care o desfășoară – să își verifice, măcar din când în când, cât din agenda -activității sale personale, depuse ca profesor la universitate, se regăsește în aceste principii.
Trecând la date
Fundalul sociologic general (și fundamentul, totodată, biologic) al evoluției învățământului în orice țară îl reprezintă tabloul tendințelor demografice. În esență, în România ultimilor ani – aproximativ patru-cinci, așadar pornind de la anul 2020 –, tendința demografică a populației rezidente a scos în evidență o relativă creștere, ușoară, la grupele de vârstă cuprinse între 18, 19 și 20 de ani și, paralel, o anumită scădere la cele între 21, 22 și 23 de ani. Corelând aceste date cu evoluția numerică, înregistrată statistic, a studenților înscriși la cele trei cicluri universitare, constatăm, pentru intervalul amintit, creșteri ale numărului de studenți care urmează cursuri de licență și masterat și scăderi corespunzătoare ale numărului celor care urmează ciclul doctoral.
Luând ca reper anul universitar trecut (2023–2024), numărul total de studenți înscriși în programele de studii acreditate și autorizate ale tuturor universităților corespunzătoare din România a fost lejer peste jumătate de milion (544.623). Dintre aceștia, 88,7% aparțineau învățământului superior de stat, restul, de 11,3%, instituțiilor private de rang universitar. Cei mai mulți studenți au fost și sunt cei de la licență (76,2%), cei mai puțini, în chip firesc și logic, cei de la doctorat (3,9%, plus sub 1% înscriși în programe postuniversitare). Două concluzii provizorii: a) dezvoltarea și încrederea generalizată, la nivelul societății, în universitatea de stat; b) interesul scăzut, respectiv dezinteresul social progresiv față de ciclurile superioare ale universității (masterat și doctorat). Pe de altă parte, o atare statistică pare a ne mai spune că, în România contemporană, condiția de student înclină să se dovedească, în acești ultimi ani, mai dificil și mai problematic de asumat.
În consecință, și oferta universitară de licență, în anul universitar analizat, a fost mai bogată – și, prin aceasta, evident mai atractivă – decât oferta fiecăruia dintre celelalte două cicluri: 88 de domenii de studii de licență, față de numai 77, respectiv 70 de domenii la masterat și doctorat. Surprinzător apare faptul că, deși numărul de programe de masterat oferite spre studiu a fost chiar superior celui de programe de licență (2.718 față de numai 2.578 la licență), numărul de studenți absolvenți „tentați“ de programele de masterat și de continuarea studiilor universitare a fost de aproape patru ori mai mic decât numărul de studenți înscriși la licență.
Astfel, s-a putut remarca un total de 414.998 de studenți la ciclul de licență („cu 4,8 mii mai mulți față de anul universitar precedent“), față de numai 104.934 de studenți la ciclul masteral și, respectiv, doar 21.931 de studenți de la ciclul doctoral. În schimb, numărul relativ mare de școli doctorale (aproape 200, mai exact 198) din cele 55 de universități din România (50 de stat plus 4 private, la care se adaugă Școala Doctorală a Academiei Române) demonstrează faptul că, din totalul de 87 de universități (lăsând, însă, deoparte 3, care se află în proces de lichidare de activitate, așadar dintr-un total de 84 de universități), la 54 dintre ele există deja atins standardul de calitate al ciclului universitar doctoral, indiciu de nerespins al situării majorității universităților românești pe treapta superioară, comparabilă cu corespondentul universitar european, și anume aceea a dezvoltării educaționale avansate din punct de vedere instituțional.
De altfel, țin să subliniez și faptul că, în această ultimă privință, evaluarea de către ARACIS – Agenția Română de Asigurare a Calității în Învățământul Superior – a școlilor doctorale din universitățile din România include în procedura sa standard obligatorie prezența, la nivelul echipei de vizită, a unui evaluator străin coordonator, reprezentant al agențiilor europene acreditate de evaluare a calității, precum și a câte unui expert evaluator străin la nivelul fiecărei școli doctorale, pe domenii de știință.
O ultimă observație, preluată ca atare din Raport (ibid.): „Ratele specifice de cuprindere în învățământul superior se înregistrează la vârstele de 19, 20 și 21 de ani: peste o treime din populația cu -aceste vârste este cuprinsă în învățământul superior. Se remarcă o mai amplă participare la învățământul superior a populației feminine, comparativ cu populația masculină“.
Să reprezinte, ne întrebăm în încheierea rândurilor de față, aceste date statistice imediat anterioare și marca unor tendințe ale învățământului românesc superior contemporan, cu deschidere spre viitorul imediat și previzibil? Vor rămâne, oare, tinerii absolvenți de liceu, cu diplomă de Bacalaureat, cele mai interesate persoane de integrarea în universitate în chiar anul absolvirii liceului? Să devină, în sfârșit, segmentul feminin al acestei serii de absolvenți, ca și al seriilor anterioare, majoritar în promoțiile de studenți ai anilor I din universitate? Se pot pune astfel de legitime întrebări. Răspunsurile le va da doar viitorul, prognozele rămân doar ceea ce sunt: predictibilități.
Analiza noastră și comentariul aferent vor continua și se vor încheia în numărul viitor.
Liviu FRANGA – profesor universitar
Articol publicat în nr. 63-64-65 al revistei Tribuna Învățământului
