A plecat dintre noi marele critic și istoric literar NICOLAE MANOLESCU. Profesor universitar, academician, președintele Uniunii Scriitorilor, directorul României Literare, Nicolae Manolescu a fost unul dintre cei mai mari critici literari ai culturii noastre, în linia Maiorescu-Lovinescu-Călinescu, cea mai importantă autoritate critică a literelor românești din ultima jumătate de secol, care a modelat evoluția literaturii române pe baze estetice. Rămân în urma lui, în prezentul etern al culturii, monumentala  Istorie critică a literaturii române, Arca lui Noe, Teme, Metamorfozele poeziei. Metamorfozele romanului, Literatura română postbelică. Lista lui Manolescu și alte titluri dintr-o operă prodigioasă, fundamentală pentru înțelegerea și evoluția literaturii, o inteligență critică excepțională și un spirit critic inegalabil, de o profunzime și acuitate unice, generații de studenți, care au avut șansa să-l vadă și să-l asculte în amfiteatrele Facultății de Litere, profesori, critici și discipoli literari. Prin plecarea lui în eternitate, cultura românească suferă o grea și ireparabilă pierdere.

Am avut onoarea și bucuria ca marele critic Nicolae Manolescu să ne acorde un interviu pentru Tribuna Învățământului, care a apărut în Nr. 32-33, Serie nouă, August-Septembrie 2022. Un interviu de excepție, care poartă, prin idei și stil, marca spirituală a marelui Profesor. Îl reproducem în continuare.

Rămas bun, Domnule Profesor Nicolae Manolescu!

Sorin Ivan

Interviu cu Nicolae Manolescu: „Cultura înseamnă a trăi sub imperiul libertății“

Nimeni nu știe cum va arăta lumea de mâine

Domnule profesor, viața bate literatura, pandemia a transformat lumea într-o distopie reală… Acum, războiul și alte provocări care se anunță fac din existență un exercițiu de supraviețuire mai greu decât în mod obișnuit… În alt plan, se vorbește despre „postcultură“, „era postculturală“, „cancel culture“. Ce se întâmplă cu lumea, ce se întâmplă cu noi?

Nimeni nu știe cum va arăta lumea de mâine. Vizionarii sunt, în fond, niște impostori. Indiferent la ce se referă viziunile lor, la economie, la societate, la cultură, la seisme, la pace sau la război. Dovada este că nicio criză, de niciun fel, n-a fost prevăzută cu adevărat vreodată, chiar dacă după război mulți viteji se arată. Trebuie să fac o distincție: doar în știință sau în tehnologie sunt posibile estimări (relativ) corecte. Am citit nu demult o carte foarte interesantă în care viitorul cunoștințelor noastre în materie de științe este aproximat în funcție de posibilitatea aplicării lor în practică: pe termen scurt sau mediu, pe termen lung și pe termen astronomic, în măsura în care e vorba de prevederi care contrazic legile fizicii. În materie de economie, pe de altă parte, doar cei care o consideră o știință, bunăoară, profesorii și studenții de la Academia de Științe Economice, sunt convinși că pot prevedea evoluțiile sau crizele. Cât valorează previziunile lor știm din experiența anilor 2008-2009 sau din prezent. Dacă ne referim la așa-zisele științe socio-umane, previziunile au fost de asemenea mai mereu greșite. Îmi vine în minte o carte de interviuri din 1946, intitulată Lumea de mâine, în care Ion Biberi chestiona un număr important de intelectuali cu privire la viitorul imediat al României. Nu spun decât atât: nici­unul singur, simpatizant al stângii, sau al dreptei, sau apolitic de centru, vorba lui Radu Cosașu, n-a prevăzut ce se va în­­tâmpla cu noi, nu în secolul următor, dar nici în deceniul următor.

Cultura ne ajută să aparținem speciei umane

Cum ne ajută literatura, cum ne ajută cultura în general să supraviețuim?

Întrebări mai simple n-ai? Nu știu dacă e vorba de a ne ajuta să supraviețuim, asta ar însemna că am ajuns la fundul sacului (sau al lacului și am avea nevoie de o tulpină de trestie ca să respirăm), cred că, mai degrabă, cultura ne ajută să aparținem speciei umane. Plantele sau animalele n-au nevoie de cultură. Nu zicea Marx, într-unul din rarele lui momente de inspirație, că animalul trăiește sub imperiul necesității imediate? Cultura înseamnă a trăi sub imperiul libertății. Pe de altă parte, ea este opusul instinctului, al naturii. Cea mai bună definiție a culturii (și, implicit, a literaturii) este următoarea: cultura este modul în care ființa superioară care este omul își realizează în întregime potențialul uman.

Mi-a plăcut totdeauna să învăț

Ce ați învățat din familie, de la părinți și de la bunici? Ce rol a avut educația din familie în dezvoltarea dvs.?

Amândoi părinții mei au fost profesori. O soră a tatălui meu a fost învățătoare. Familia și școala s-au identificat de la început în viața mea. Și una, și alta au jucat un rol decisiv în formarea mea ca om și ca intelectual. N-am avut doar cei șapte ani de acasă, cum se spune, ci mult mai mulți. Dacă mă gândesc că, după ce am terminat facultatea, am petrecut mai bine de o jumătate de secol în școală, ca dascăl, pot spune că viața mea a fost școala și școala a fost viața mea. Mi-a plăcut totdeauna să învăț. În școală, ca și în viață, cea mai mare bucurie a fost să îmi sporesc sau să îmi împrospătez cunoștințele. Și, de la o vreme, să le transmit și altora. Sigur, ca absolvent de Litere, am citit cât am putut și, mai târziu, am scris despre ce am citit. Nu știu să fac altceva. De câte ori am fost nevoit să fac și alte lucruri, n-a ieșit mai nimic din mâna mea. Singura moștenire pe care părinții mei mi-au lăsat-o a fost această dorință de a-i învăța pe alții ce m-au învățat ei pe mine. Nu mi-au lăsat bunuri pământești. Și le sunt recunoscător pentru asta. A fost mult, a fost puțin? Eu cred că a fost mai mult decât mi-aș fi putut dori.

Ce amintiri aveți despre primii ani de școală? Care sunt valorile deprinse din școală?

La primară, l-am avut învățător pe domnul Nicolae Olaru, pe care l-am comparat mereu în sinea mea cu sora tatălui meu, excepțională învățătoare la Sibiel, satul în care s-au născut tata și ea. Amândoi, devotați școlii, ca atâția pe vremea aceea, ca tot mai rari astăzi. Datorită lor, mi-a plăcut învățătura, cartea, cum se spunea pe vremea când educația se baza pe umanioare (cuvânt neînregistrat în DEX!).

Am avut totdeauna impresia că am început să citesc de când m-am născut

Cum au fost primele dvs. întâlniri cu cărțile? Cum vi s-a născut pasiunea pentru literatură? Ce cărți favorite ați avut în copilărie și adolescență? Ce au însemnat cărțile în formarea dvs.?

Părinții mei aveau cărți în casă. Ca, de altfel, și bunicii mei materni și o soră a bunicii, strămătușa mea, despre care am tot scris, la care am stat, împreună cu fratele meu, în cei trei ani în care părinții noștri se aflau în închisoare. Am făcut la Rm. Vâlcea doi ani de gimnaziu, școala elementară, cum se numea pe vremea aceea, și unul de liceu, școala medie din aceiași ani. După ce le-am citit pe toate cele aflate în casă, m-am dus la Biblioteca Orășenească, de unde am împrumutat altele. Aveam 13-15 ani. Cu pasiunea pentru literatură, cum o numești, cred că m-am născut. Nu-mi amintesc un mo­ment anume în care să mă fi apucat de citit. Am avut totdeauna impresia că am început să citesc de când m-am născut. Lecturile adolescenței mele au fost cărțile din biblioteca alor mei și cele împrumutate din Biblioteca Orășenească. Fără o ordine anume, e vorba de Creangă, Eminescu, Alecsandri, Topîrceanu, Stendhal, Ibsen, Tolstoi, Gogol, Turghenev, Cehov, Benjamin Constant, Madame de Staël și altele despre care am scris pe larg în Viață și cărți. Înșirându-le astfel, mi se pare că întâmplarea a jucat un oarecare rol. Când anume lectura mea a căpătat un sens, nu știu. Știu doar că am încetat să citesc de dragul de a citi și am început să citesc ca să scriu despre cărți. Asta s-a întâmplat când am devenit cronicar literar. Nu neapărat, din capul locului, și critic literar.

Generația mea a făcut o școală fără manuale de literatură română

Despre liceu ce ne puteți spune? Cum au fost studiile, profesorii, atmosfera, condiția de licean?

Primii doi ani de liceu i-am urmat la Rm. Vâlcea, al treilea, la Sibiu. Fac parte dintr-o promoție care a terminat liceul după zece clase. La 16 ani și jumătate, eram student la Filologia bucureșteană. Generația mea a făcut o școală fără ma­nuale de literatură română. La alte materii, manualele erau traduceri din rusă. Am avut norocul unor profesori din garda veche, care scăpaseră de eliminarea din învățământ pe motive politice, și care au compensat cu asupra de măsură lipsa manualelor. Am constatat recent că programa actuală pentru liceu este foarte săracă. E ciudat că noi am citit în anii 1950, în plină internațională comunistă, mult mai mulți scriitori români, din toate timpurile, decât cei recomandați de programa în vigoare. Sigur, lipseau și vor lipsi și din facultate până târziu, numeroși scriitori interbelici, ca și, dintre marii critici, Maiorescu și Lovinescu, dar una peste alta, clasicii erau bine reprezentați iar dascălii noștri ne cereau să-i citim in­tegral, cum auzi, nu o operă sau, ca astăzi, un capitol-două, și ne vorbeau despre ei fără clișeele ideologice ale vremii.

Am compus o revistă, Familia

Când ați descoperit atracția scrisului? Când și cu ce ați început să scrieți?

Am început, ca toți adolescenții, cu poezie. Am și trimis una la nou înființata Gazeta literară și mi-a răspuns E. Jebeleanu: vezi-ți mai întâi de școală! Vorba preferată a tatei: scurt și cuprinzător! Mi-am văzut de școală, ce era să fac? Dar am continuat să scriu. Aveam 14 ani și nu eram un elev rebel, doar un „scriitor“ încăpățânat. Cum bunicii noștri, la care locuiam în acei ani, mi se păreau foarte bătrâni (bunicul avea mai puțini ani decât am eu acum!), foarte săraci și copleșiți de greutăți de tot felul, lipsiți de orice distracție, am compus o revistă, Familia, din care le citeam în fiecare sâmbătă seara câte un număr. O scriam singur, pe foi de caiet, pe care le prindeam cu o bandă de hârtie. Revista conținea pagini din romanele mele, istorice, de aventuri, pe model Jules Verne (ah, l-am uitat tocmai pe el din enumerarea de adineauri), poezii, firește, și ceea ce voi afla mai târziu că se cheamă critică literară.

G. Ivașcu, marele gazetar cultural, mi-a spus că am stofă de critic literar

Ajungând acum la o temă fundamentală a existenței dvs., când v-ați dorit să deveniți critic literar?

Nu mi-am propus să devin critic nici în liceu, nici chiar în facultate. Abia la examenul de literatură din anul al cincilea, după ce mi-a citit lucrarea, G. Ivașcu, marele gazetar cultural, mi-a propus să scriu pentru revista Contemporanul, al cărei director era. Mi-a spus că am stofă de critic literar. Eu n-aveam habar ce înseamnă asta. Critica literară era în anii 1950 ideologie curată. Publicând în 1965, trei ani după ce am absolvit facultatea, împreună cu D. Micu, cel care îmi coordonase teza de licență, o carte despre Literatura română de azi, n-am acordat criticii niciun capitol. Ca să vezi! Cum îmi place să termin ceea ce am început, am ținut cronica literară a Contemporanului, săptămână de săptămână, din 1962 până în 1971, când l-am urmat pe G. Ivașcu la România literară, unde am continuat să scriu cronică până în 1992, iar după o pauză, am reluat-o vreme de câțiva ani. În totul, 35 de ani, din care 32 fără întrerupere. Record personal și național! Ha! Ha!

Am avut norocul unor mari profesori

Ce a însemnat Facultatea de Filologie a Universității din București din punctul de vedere al formării dvs. intelectuale? Care sunt profesorii care v-au marcat și v-au influențat opțiunile? Ce amintiri aveți legate de ei? Cum erau, cum i-ați perceput pe G. Călinescu, Tudor Vianu, Alexandru Rosetti și pe alți profesori?

Pe Călinescu, idolul meu, nu l-am avut profesor ordinar, cum se spunea, ci când, solicitat de G. Ivașcu, a ținut un curs faimos, în fața unei săli arhipline, cu studenți din toți anii și de la alte facultăți, cu unii din profesorii noștri. Asta, la începutul anilor 1960. Am avut norocul unor mari profesori, Tudor Vianu, Alexandru Rosetti, J. Byck, Al. Graur, Paul Cornea, Șt. Cazimir, Alexandru Niculescu și alții pe care i-am evocat de multe ori. Deși am urmat filiera literatură, mi-a plăcut și lingvistica. Aproape tot ce știu, am învățat de la ei. De aceea n-am crezut niciodată în „școala vieții“. Viața îți oferă experiență. Cei șapte ani de acasă te învață cum să te porți. Doar școala îți oferă cunoștințe.

Care sunt cele mai importante întâlniri intelectuale pe care le-ați avut? Care sunt personalitățile care au contat în destinul dvs. literar?

Sunt mult prea multe fie și numai ca să le înșir. (Îmi vine în minte, ca fapt amuzant, că, într-un anumit document care mi s-a solicitat, când am fost numit am­­basador la UNESCO, mi se cerea să înșir, nume, adresă și nu mai știu ce, toate cu­­noștințele pe care le am în străinătate. Pentru un diplomat, cerința este ­absurdă.)

Am stat 22 de ani pe un post de lector, ca majoritatea celor din generația mea

Ce ne puteți spune despre activitatea de profesor la Facultatea de Litere? Cum a fost înainte de ’89, cum a fost după căderea regimului comunist din punctul de vedere al libertății gândirii, al profesorilor, studenților și al atmosferei universitare?

Facultatea a fost chiar și în cele mai rele momente din timpul regimului comunist o oază în deșertul general. Mă refer la anii în care am predat, după 1963, nu la deceniul anterior, pe care l-am cunoscut ca student exmatriculat și ca absolvent în șomaj. Presiunea mediului politic era mai mică decât în presă sau în edituri. Cenzura era mai tolerantă, iar la sfârșitul anilor 1960, înainte de Tezele din iulie din 1971, ca și inexistentă. Nici după aceea nu s-a revenit la situația din deceniul 1950-1960. Cu toate eforturile lui Ceaușescu de a pune ordine în literatură, în cultură, în general, lucrurile n-au mai putut fi întoarse. Jumătatea de liberali­zare de după venirea lui la putere, după Congresul IX al PCR, nu s-a întregit niciodată, dar nici n-a mai fost știrbită grav. Ne țineam cursurile și seminarele în liniște, nu ne împuia nimeni capul cu stupiditățile epocii de aur, discutam destul de liber, nu vorbesc de politrucii care nu puteau lipsi nici din facultate, alegeam temele tezelor de licență după voie, în acord cu studenții, pe care îi treceam la examene sau îi picam în funcție exclusiv de cunoștințele lor și așa mai departe. Probleme erau cu promovarea noastră: am stat 22 de ani pe un post de lector, ca majoritatea celor din generația mea. Ne-am putut da doctoratul, dar n-am avut drept să conducem doctorate. Și asta, până în 1990, când am devenit, mulți dintre noi, profesori plini, sărind o treaptă, aceea de conferențiari. Primul concurs după două decenii de pauză, la Litere, l-am organizat eu însumi la începutul anului 1990. Distanța dintre noi, cei intrați în profesorat în anii 1960, și foștii noștri studenți era de 30 de ani, chiar dacă diferența de vârstă era de numai 20. Despre ce continuitate se poate vorbi în aceste condiții?

Cenaclul de Luni a avut șansa unei generații strălucite, generația 80

Ce a însemnat Cenaclul de Luni pentru dvs. ca fondator, ca profesor și critic literar? Ce a reprezentat el pentru literatura română, pentru libertatea scriitorului și a creației?

Am tot scris despre asta! Cenaclul de Luni a avut șansa unei generații strălucite, generația 80, cum e numită. Tineri nu numai talentați, dar inteligenți și cultivați. Mai ales, poeții. Criticii generației am fost noi, criticii generației 60. Lucru explicabil în condițiile în care debutul generației lor a întâmpinat dificultăți mult mai mari decât debutul generației noastre: volume colective, concursuri editoriale limitate la trei cărți pe fiecare gen literar ș.a. Dacă nu era autoritatea pe care noi o câștigasem printr-un concurs fericit de împrejurări aproape de la început, tinerii nu s-ar fi putut afirma singuri. Generația 80 nu ducea lipsă de capete teoretice, dar n-a avut ocazia să-și impună autoritatea. O vreme, imediat după 1989, tinerii de altădată, acum la maturitate, nu erau cunoscuți pe măsura valorii lor incontestabile. În ce mă privește, am mărturisit, nu o dată, că mi-am schimbat concepția despre literatură în parte și datorită influenței literaturii citite de ei în cenaclu. Cred că le datorez cel puțin la fel de mult pe cât îmi datorează ei mie.

O adevărată literatură se naște în comunism abia după ce realismul-socialist de inspirație jdanovistă devine o fantomă a trecutului

În context, a fost perioada comunistă o „Siberie a spiritului“ pentru cultura românească, așa cum s-a spus?

Nici vorbă! Dacă scoatem din istorie deceniul de realism-socialist, deși nu toate operele publicate atunci sunt nule (să nu uităm de Moromeții, Groapa, Un om între oameni, Cronica de familie, Fluxul memoriei, Bietul Ioanide, primele povestiri ale lui D.R. Popescu și Fănuș Neagu, poeziile lui N. Labiș, ba chiar, ceva mai devreme, Desculț), riscăm să nu înțelegem bine ce s-a întâmplat cu literatura noastră în deceniile care au urmat. O adevărată literatură se naște în comunism abia după ce realismul-socialist de inspirație jdanovistă devine o fantomă a trecutului.

Cenaclul și-a jucat rolul în anumite momente din istoria noastră literară

Între timp, cenaclurile au pălit, s-au stins. Odată cu ele, a cam dispărut filtrul spiritului critic și al selecției. Azi toată lumea scrie, scrie pe internet, toți par că urmează încă îndemnul lui Heliade-Rădulescu, fără oprire, fără odihnă, de multe ori fără talent… Care este explicația acestui crepuscul al Cenaclului ca instituție? Mai este posibil să reînvie ca Pasărea Phoenix din cenușa uitării și a vremurilor?

Nu cred în posibilitatea cu pricina. Cenaclul și-a jucat rolul în anumite momente din istoria noastră literară. Astăzi cenaclurile sunt locuri de întâlnire ale veleitarilor. Ca și internetul. Ce le lipsește și unora și altuia este spiritul critic. Ciurul, cum îmi place să zic.

Perspectiva mea se află la mijloc, între encomiastică și negativism

În calitate de critic literar, autorul unor cărți fundamentale pentru literatura română, ați avut cea mai importantă contribuție în selectarea valorilor autentice prin critica de întâmpinare, în definirea canonului literar postbelic, în orientarea estetică a cursului literaturii noastre. Istoria dvs. este cea mai mare operă critică după Istoria lui Călinescu. Care au fost provocările și exigențele acestei activități? Cum este literatura română în raport cu alte literaturi din punct de vedere estetic?

Am constatat de multă vreme că perspectiva asupra însemnătății literaturii române este de două feluri: una encomiastică și una critică. Cea dintâi aparține, de obicei, celor care trăiesc din credința că literatura română iese toată de sub pulpana unui geniu ca Eminescu, poetul național, pe care se cade să-l cităm și să-l imităm la nesfârșit, ca dovadă a unicității lui și a valorilor românești pe care le ilustrează într-un mod incomparabil. A doua perspectivă a teoretizat-o Eugen Negrici, într-o carte intitulată Iluziile literaturii române. Mai potrivit ar fi fost titlul Iluziile criticii cu privire la literatura română. Principala iluzie fiind aceea că avem de-a face cu o literatură de mare importanță. Scriind Istoria critică, am fost obligat să citesc și să recitesc literatura română de la origini până în prezent. Am descoperit și, în multe cazuri, am redescoperit opere de o frumusețe incontestabilă, scrise într-o limbă superbă, astăzi tot mai puțin vorbită și scrisă. Am mai spus-o: m-am îndrăgostit de literatura română când am citit-o și recitit-o cap-coadă. Dar nu mi-am pierdut mințile. Perspectiva mea se află la mijloc, între encomiastică și negativism. Unul din dictonurile latine care îmi plac spune: est modus in rebus.

Fără publicații culturale nu putem vorbi de literatură

Conduceți România Literară, un nume de prestigiu al culturii românești. Ce ne puteți spune despre revistă și despre rolul ei în ghidarea critică a literaturii române de azi?

E foarte greu să scoți astăzi o publicație de cultură. Motivele, bănuiesc că le știi foarte bine. Dar fără publicații culturale nu putem vorbi de literatură. Imaginează-ți o clipă că n-ar exista nicio publicație. Cine ar vorbi cititorilor despre cărți? Cine ar alege grâul de neghină? Editorii n-au treabă cu valoarea cărților, ci cu succesul de librărie. Ei nu produc cărți bune, ci best-sellers. Librarul nu mai este un meseriaș, el are un job ca oricare altul, cum ar fi vânzarea cartofilor sau a mașinilor de spălat. Manualele de școală îi preiau pe scriitori odată ce cărțile au fost editate și comentate în publicistica literară. Am participat la mai multe programe școlare, am coordonat manuale de literatură pentru toate clasele de liceu, așa că știu cum se fac lucrurile acestea. Locul criticii literare este în publicistică. În epoca modernă, dacă publicistica literară n-ar fi, nici critica, nici literatura n-ar exista. Necesitatea gazetăriei, inclusiv a celei literare, a apărut odată cu înmulțirea numărului de cititori, când nu doar preoții, ca în vechiul Egipt, sau nobilii, ca în Evul Mediu, aveau acces la carte, ci largi pături din populație, iar în societățile actuale dezvoltate, toată suflarea.

Scăderea interesului pentru cultură a afectat și Uniunea Scriitorilor din România

Cum merg lucrurile la Uniunea Scriitorilor? Cum rezistă obștea ­scriitoricească prin pandemii și alte crize care privesc cultura, literatura, oamenii, mentalitățile? Ce programe, proiecte, evenimente importante are USR pe agendă? Ce planuri aveți ca președinte al acestui prestigios for al creației literare?

Scăderea interesului pentru cultură, în general, a afectat și Uniunea Scriitorilor din România. Pandemia ne-a pus și ea numeroase probleme, mai ales în ce privește programele noastre, peste 20, în fiecare an, în țară, ca și în străinătate. Financiar, am avut de asemenea dificultăți, ca toată lumea, doar că, spre deosebire de alte domenii de activitate, noi n-am primit niciun ajutor din partea statului. Niciunul din „pachetele“ de sprijin n-a inclus USR sau alte instituții de cultură din cadrul ANUC, cu excepția teatrelor, deși era prevăzută, între altele, ajutorarea tinerilor care doreau să se căsătorească. Grație devotamentului colegilor mei, am trecut cu bine, deși nu fără bătaie de cap, peste acestea și peste altele, de care nu-mi place să-mi amintesc. În ultimul an, ne-am reluat toate programele, am străbătut din nou țara, ne-am întâlnit cu iubitori de literatură, în cadrul unor recitaluri de poezie ori simpozioane, am reorganizat Turnirul de Poezie, care are loc de ani buni în străinătate, am fost în școli și în universități, am discutat cu profesorii și cu elevii despre situația învățământului și multe altele. Am continuat să gestionăm cele nouă publicații aflate în proprietatea USR, necesare ca aerul, cum am mai spus, culturii române. În ce privește viitorul, suntem optimiști cu moderație. (A se vedea răspunsul la prima întrebare!)

Pentru moment, nu văd semne reale de schimbare de paradigmă

Cum este literatura română de azi?

Un răspuns categoric este greu de dat. Ce pot spune este că există în momentul de față trei generații de scriitori în activitate, generația 60, de care aparțin eu însumi, generația 80, din care fac parte cei mai mulți membri ai USR, și generația 2000. Cum distanța între generații este astăzi de 20 de ani (când Albert Thibaudet a folosit prima oară criteriul, în Istoria sa a literaturii franceze, distanța, calculată pentru secolul XIX, era de 30 de ani), unii scriitori tineri vorbesc deja despre o nouă generație, postdouă­miistă, legată, în mare măsură, de internet. Pentru moment, nu văd însă semne reale de schimbare de paradigmă. Cu ocazia unei anchete dintr-o publicație din Transilvania despre literatura pe internet, am putut citi atât opiniile participanților, care mi s-au părut rezonabile, cât și poezii, proze și articole de critică literară, oferite spre ilustrare: lipsite, aproape fără excepție, de orice interes literar, confuze stilistic, pretențioase din cale-afară. Words, words, words… Generația 2000, ca să ne întoarcem la ea, pare fără vlagă, obosită, înainte de a fi dat opere cu adevărat reprezentative. Singura ei preocupare este contestarea generațiilor anterioare. Fără a le opune însă o literatură proprie pe măsura pretențiilor.

Cum să ne bage juriul Nobel în seamă, dacă nu ne băgăm în seamă noi înșine?

Avem șanse la un Premiu Nobel pentru Literatură?

Niciuna. Nu din lipsa scriitorilor care ar merita Nobelul, ci din lipsa interesului autorităților pentru promovarea culturii române în străinătate, lipsă care se reflectă în dezinteresul cititorilor din alte țări față de literatura noastră. Când vedem cum funcționează ICR, cum arată, de pildă, concursul recent de selectare a cărților care urmează a fi traduse, concurs față de care USR a protestat public, nu putem spera la nicio ameliorare a situației. Cum să ne bage juriul Nobel în seamă, dacă nu ne băgăm în seamă noi înșine?

A devenit aproape un clișeu să constați că școala românească este astăzi șchioapă

Ați fost și sunteți profesor, ați scris și manuale de literatură, vă preocupă și scrieți și despre educație. Cum este școala românească de azi? Care sunt cele mai mari probleme ale învățământului nostru?

Am tot scris de la o vreme despre școala românească. A devenit aproape un clișeu să constați că școala românească, pusă pe picioare de Titu Maiorescu, la finele secolului XIX, repusă de Spiru Haret, la începutul secolului XX, și de Constantin I. Angelescu, în deceniile trei și patru ale aceluiași secol, este astăzi șchioapă. Am participat la adoptarea în parlament a primei Legi a Învățământului, la mijlocul anilor 1990, și am atras chiar atunci atenția asupra unui lucru pe care-l consider până astăzi păcatul capital al școlii noastre de după 1989: prioritatea acordată educației în dauna învățării. Acum câtva timp, i-am adresat președintelui României o scrisoare deschisă referitoare la programul România educată, în care susțineam că procesul de educație trebuie să se bazeze pe un proces de instruire, cu alte cuvinte, că nu poți educa pe cineva în spiritul respectului față de valorile naționale, dacă nu-l înveți care sunt acele valori și în ce constă semnificația lor națională. Exemplul cel mai simplu este al respectului față de drapelul țării: trebuie mai întâi să-i lămurești unui tânăr istoria și semnificația drapelului, ca să înțeleagă cu adevărat de ce, bunăoară, drapelul era cea de pe urmă redută cucerită de inamic ­într-un război și ce semnificație au cele trei culori. Toate popoarele au o mitologie a drapelului. Ca să prețuiești un simbol național trebuie să-i cunoști originea și sensul. Proiectul actual în dezbatere, când scriu aceste rânduri, al unei noi Legi a Învățământului, menține, din pă­cate, această greșită prioritate, punând educația înaintea învățării. S-ar zice că ministerul de resort își onorează titulatura, pe care am dorit-o modificată încă din momentul votării în parlament a primei legi a școlii postdecembriste. Vrei să-ți spun și ce cuvânt, de fapt, ce familie de cuvinte lipsește din textul legii? A învăța, învățare, învățământ, învățătură (de minte!). Doar în titlul legii apare cel de-al treilea. O altă problemă, pe care legea nouă o acutizează, este încredințarea legislatorului că școala generală (primara, gimnaziul și liceul) trebuie să ­creeze competențe. Nu! Școala generală trebuie să ofere cunoștințe. Din nou, carul este pus înaintea boilor. În realitate, eroarea aceasta de apreciere se petrece frecvent, de câte ori programa școlară este „descărcată“ (mă refer la aceea de limba și literatura română), ca și cum ar fi vorba de ghiozdanul elevului, ignorându-se rostul principal al școlii, și anume acela de a-i îmbogăți elevului cunoștințele, profitând de singura perioadă din viața lui în care nu are alte obligații mai importante decât aceea de a învăța. Mai putem lua în discuție subfinanțarea cronică a școlii, lipsa dascălilor în multe zone rurale, closetele în curte, lipsa de apă curentă, mentalitatea învechită a instituțiilor legate de școală, ineficiența inspectoratelor, descentralizarea, în condițiile existenței unor autorități locale neșcolite ele înseși, amestecul adesea abuziv al părinților în viața școlii, drogurile traficate la poarta școlii, amenințările de tot felul și necesitatea pazei asigurate de jandarmi.

Testele PISA indică în mod constant nivelul slab al învățământului românesc, situându-i pe elevii români pe primul loc în Europa la analfabetism funcțional. Cum priviți aceste teste, cât de relevante sunt?

Mă tem că ele corespund realității.

Testele-grilă prevăzute pentru Bac și pentru alte examene de literatură română reprezintă o invitație iresponsabilă la papagaliseală

Cum vi se pare studiul literaturii în liceu din punctul de vedere al autorilor studiați?

Am spus deja: în programa actuală, inclusiv în aceea de Bacalaureat, sunt mai puțini autori decât am învățat eu la gimnaziu și la liceu în primii ani, și cei mai răi, ai comunismului. Iar testele-grilă prevăzute pentru Bac și pentru alte examene de literatură română reprezintă o ­invitație iresponsabilă la papagaliseală. Bacul nu e un examen ca acela de conducere auto.

Cum priviți schimbările propuse în cele două proiecte de legi ale educației? Merge învățământul nostru în direcția bună?

La prima întrebare, am răspuns mai sus. La a doua, răspunsul este: evident, nu.

Plagiatul este cea mai dureroasă plagă a învățământului românesc

În lumea academică, plagiatul, o mai veche meteahnă a culturii românești, rămâne un fenomen activ… În jurul lui se dau lupte politice: unii îl acuză, alții îl scuză într-o formă sau alta… Ce exprimă aceste situații? Cum poate fi combătut?

Plagiatul este cea mai dureroasă plagă a învățământului românesc. O fraudă care cade sub incidența codului penal. Și cu incalculabile consecințe pe termen lung, pentru dezvoltarea societății. Ceea ce mi se pare îngrozitor este că există unii care încearcă să justifice, nu mai spun cu ce argumente, plagiatul. S-au văzut plagiatori dovediți care au acordat altor plagiatori titlul de doctor. Profesori de plagiat, cum ar veni. Sunt, firește, și alte interese și complicități la mijloc. Mai am un motiv de perplexitate: de ce, odată cu plagiatorii, când sunt denunțați, nu se întâmplă nimic cu coordonatorii și cu membrii comisiilor de doctorat. Am coordonat zeci de teze de doctorat și nu-mi explic, cu niciun chip, cum e cu putință ca un coordonator să nu-și dea seama că teza sau o parte a ei este plagiată. Mai ales când, s-au văzut cazuri, teza e plagiată după o lucrare a coordonatorului însuși! Și când te gândești ce simple sunt lucrurile: a plagia e tot una cu a nu pune între ghilimele pasaje din operele altora. Nici mai mult, dar nici mai puțin decât atât, vorba lui Lovinescu. Ce se poate face? Incriminarea prin lege a plagiatului ca fraudă, retragerea titlului fraudulos acordat și pedepsirea plagiatorului și a celor care i-au acordat titlul.

Tot ce se face de aproape treizeci și trei de ani încoace a fost făcut pe dos

Ce e de făcut pentru a avea un învățământ de calitate, competitiv, la nivelul sistemelor performante din Europa?

Cum tot ce se face de aproape treizeci și trei de ani încoace a fost făcut pe dos, soluția ar fi să se facă exact invers.