Pornind de la conceptul de in­teligență emoțională introdus de Daniel Goleman, până la studiile lui Antonio Damasio referitoare la rolul afectivității în luarea deciziilor, afectivitatea umană a devenit o temă care intră în preocupările oamenilor în societatea contemporană. Fie că este vorba despre antreprenori interesați ca angajații lor să probeze nu numai o bună inteligență rațională, ci și să poată dovedi o abilă inteligență emoțională în raporturile de serviciu cu colegii și cu beneficiarii, fie că sunt persoane care își doresc să construiască relații funcționale cu ceilalți, la nivelul vieții private, toți știu că de dinamica stărilor afective depinde calitatea vieții lor.

În educație, emoțiile sunt asociate, de regulă, cu momentele festive. Ne amintim ce trăiri am avut la deschiderea anului școlar, la Balul Bobocilor, iar mai târziu, la absolvire, la Festivitatea cu Robe și așa mai departe. Mai important este însă faptul că stările afective însoțesc activitatea de zi cu zi la clasă, de­clanșează resorturi motivaționale, susțin atingerea scopurilor ambițioase, condimentează raporturile dintre participanții în dezbaterea didactică. Am putea accepta că emoțiile dau o putere aparte pedagogiei practicate, conferă actului didactic autenticitate, îl transformă în relație caldă, umană. Tocmai de aceea, interesul referitor la emoții al oamenilor care muncesc în educație este unul aparte.

Cartea profesorului Horia Pătrașcu Tratat de filozofia emoției: Despre iubire, libertate, fericire vine să răspundă într-un mod admirabil acestor preocupări. Lumea emoțiilor este a noastră, a tuturor, în măsura în care vrem să fim liberi și fericiți. Lucrarea este structurată în trei părți: Avatarurile iubirii, Stringența libertății, Melancolia fericirii.

Temă specifică psihologiei, afectivitatea – ca o trăsătură umană, de a cărei natură filozofia este preocupată, se poate regăsi de-a lungul istoriei filozofiei în cele mai diferite abordări, de la modul cum Socrate își ia la revedere de la prieteni înainte de a bea cupa de cucută, până la dispoziția afectivă a angoasei sau a plictiselii din vremurile moderne.

Nici pe departe filozofia nu ignoră problema afectivității, ci mai degrabă o valorizează în corelație cu facultatea de cunoaștere, cu spiritul. Astfel: „Afectivitatea spirituală cuprinde o întreagă gamă de stări, sentimente și dispoziții prin care subiectul cunoscător face ex­­periența transcendenței (a ceea ce-l de­pășește), fie că este vorba despre trans­cendența empirică (realitatea senzorială), fie că ne referim la realitatea ultimă, de ordin metafizic“ (pag. 19).

Autorul ne surprinde cu noi interpretări date unor idei cunoscute. De exemplu, repetiția este mama învățăturii constituie un adevărat loc comun în educație. Elevii știu din propria experiență de învățare că informațiile destinate studiului nu trebuie doar să le fie familiare, ci este necesar să le poată aplica în contexte diferite, iar pentru asta trebuie repetate pentru a fi trainic memorate. Numai așa, prin repetiție, învățătura devine una de profunzime, asimilată temeinic.

Sensul este însă unul mult mai larg, „căci a învăța să se repete este prima lecție pe care o învață orice organism“ (pag. 55). De fapt, în mod natural, se formează scheme de acțiune, pe care le urmăm și ne așteptăm să se repete pe mai departe. Astfel, învățăm să observăm ceea ce este uniform, repetitiv, față de ceea ce este diferit, inedit. Ne putem da seama că există o anumită ordine în desfășurarea evenimentelor, iar în spatele aparențelor trecătoare este o structură care nu se schimbă, durează în timp suficient de mult încât acțiunile noastre pot avea o bază, un temei care contează.

În capitolul Adevăr, sau libertate? autorul atrage atenția că „Oamenii doresc să fie liberi și în același timp doresc să cunoască adevărul. (…) Așa cum, în ordine epistemologică, adevărul ne eliberează de falsitate, în ordine mo­­rală, adevărul ne eliberează de păcat“ (pag. 187). Dar, în anumite cazuri, adevărul și libertatea par să intre într-o situație concurențială care ne lasă impresia că doar o opțiune ar fi posibilă, cel puțin într-un anume moment de timp dat. Atunci, în spiritul democrației specifice societății contemporane, libertatea este tratată ca fiind prioritară. Așa se face că adevărul poate fi privit doar ca un mijloc de a atinge libertatea, el nemaiavând o valoare în sine. Venind pe linia de gân­dire deschisă de Karl Popper prin cartea sa Societatea deschisă și dușmanii ei, contrarietatea dintre adevăr și libertate se poate înțelege ca formă de opoziție între certitudine și schimbare. Un adevăr cert sugerează o lume încremenită în care libertatea nu este posibilă. Schimbarea însă este o consecință a libertății, dar erodează adevărul bine fundamentat. Valorizând suplimentar libertatea, dăm credit schimbării. Ce ne mai ră­­mâne din conceptualizarea adevărului este doar subiectivismul sensibil, care a apărut ca rezultat al zdruncinării temeiului adevărului clasic; deci, vom avea de-a face doar cu un adevăr adecvat epocii noastre, unul pe care îl numim post-adevăr. Dacă adevărul cognoscibil, certitudinea, sunt asociate cu filozofia socială de tipul totalitarismului istoric, atunci gândirea deziderativă, incertitudinea, ce trimiteri ar avea?

De o reală actualitate, Nevoia de libertate și adicția digitală – este titlul unui alt capitol. Să fie navigarea la întâmplare în pădurea nesfârșită a internetului o formă de libertate a omului contemporan?

Profesorul Horia Pătrașcu face următoarea observație: „Dependența de tehnologiile digitale poate fi văzută deci, la un prim nivel, drept expresia unei ­profunde nevoi de libertate, redefinită în modernitate și postmodernitate ca li­­bertate individuală, ca libertate a unui individ emancipat de ordinea rațională, conștientă, cauzală și noncontradic­torie“ (pag. 176).

Consumul haotic de informație duce la o îngrijorătoare obezitate informațională, iar de aici la demență digitală – cum o identifica psihiatrul german ­Manfred Spitzer – nu mai este decât un pas. Ce consecințe nebănuite decurg din modul în care înțelegem să practicăm libertatea în prezent?

În căutarea libertății autentice, oa­menii au urmărit să se emancipeze de sub determinismul întâlnit în natură, să se eschiveze de cerințele regulilor sociale. Căror provocări vom căuta să mai răspundem de acum încolo?

Ceea ce experimentăm după eliberarea de constrângerile naturii prin progresul științelor, după evitarea presiunii de grup și a limitărilor care decurg din organizarea colectivităților umane prin practicarea sisteme democratice de luare a deciziilor va însemna trecerea la un alt nivel. Ei bine, dacă tot mai căutăm libertatea, devine o provocare să evadăm din chingile propriului eu. Dar cum? De fapt, „sinele omului actual este cel care se creează și se recreează continuu (precum universul din nimic) din nimicul întâlnirilor întâmplătoare, din nimicu­rile hazardurilor, din nimicul aleatoriului. Omul de astăzi este dependent de condițiile care favorizează apariția din nimic/din neant a sinelui propriu, un sine neîndatorat niciunei ordini preexistente, nici măcar unei identități prealabile, unei substanțe preexistente“ (pag. 176). Libertatea este o temă emoțio­nantă, față de care avem o sensibilitate aparte. Totuși, ar trebui să tratăm lucrurile cu prudență.

Autorul punctează: „Omul global și-a însușit idealul libertății individuale, ca nevoie elementară“ (pag. 166). Dar, nu cumva nivelul la care se practică online „libertatea individului duce la dizolvarea individului însuși“? (pag. 177).

Din perspectivă pedagogică, „omul este o creație a omului, o ființă artifi­cială“, un construct cultural, un produs al sistemului de educație. „Așadar, dacă există într-adevăr un sens propriu al termenului natură umană, acesta se referă tocmai la crearea omului de către om“ (pag. 197). Tocmai de aceea, activitatea desfășurată în sfera educației este atât de importantă.

„Mai mult decât să ne transmitem genele biologice, suntem fundamental interesați să transmitem o genă spirituală, să formăm, să educăm, să creăm ca­­ractere, persoane“ (pag. 197). Fiecare ar trebui să devină creatorul sensului vieții sale, ceea ce înseamnă „a înceta să fiu trăit și a începe să trăiesc conform propriei voințe“ (pag. 199). Deci, sensul pe­dagogic al creației este educarea tinerilor spre o sensibilitate culturală rafinată, pentru împlinirea umană prin cultură. Adică, o educație făcută în lumea valorilor. Poate o lume în care idealul filosofiei antice al unei vieți bune și frumoase este cuprins astăzi în ceea ce sociologii numesc calitatea vieții.

Într-o altă carte dedicată temei discutate, O istorie a emoțiilor umane: cum au construit sentimentele noastre lumea în care trăim a lui Richard Firth-­Godbehere, apărută în anul 2022, la Editura TREI, este adus în atenția cititorilor conceptul de efort emoțional. Termenul, inventat de sociologul Arlie Russell Hochschild, este ilustrat prin munca emoțională pe care o implică ipostaza de steward într-o companie aeriană. Acesta trebuie să fie mereu calm, politicos, răbdător, indiferent de circumstanțele concrete de muncă. Mai exact, profesionistul unei meserii trebuie să se înscrie într-un anume regim emoțional, adică să manifeste comportamente emoțio­nale previzibile, în acord cu uzanțele societății în care trăiește. Probabil că, în mod analog, ne putem gândi că o astfel de muncă emoțională realizează și cei care muncesc în învățământ. În acest sens, poate fi invocat sporul de solicitare neuropsihică alocat pentru personalul din educație, pe care îl putem considera, într-un fel, spor de stres emoțional.

Tocmai pentru că sunt confruntați cu un astfel de efort, unul care implică un cost emoțional semnificativ, pentru cei care își desfășoară activitatea preponderent prin interacțiune cu alți oameni, mai ales cu cei tineri aflați în plin proces de formare, Tratat de filozofia emoțiilor este o lectură nu numai bine venită, ci și deosebit de utilă.

Prof. dr. Cristina ȘTEFAN – Colegiul Național Spiru Haret, București

Articol publicat în nr. 63-64-65 al revistei Tribuna Învățământului