Visul constituie un subiect care a trezit interesul oamenilor din toate timpurile. Acesta este și o temă preferată a elevilor de orice vârstă. La ora de psihologie, în lecția despre imaginație sau oricând vine vorba, în aproape orice context, discuțiile despre vise sunt binevenite. Doar că, de cele mai multe ori, tratarea subiectului rămâne una captivă nivelului de abordare al simțului comun. Ce aduce relevant volumul Când creierul visează este tocmai o prezentare a modului științific de a înțelege visele și rolul lor într-o viață psihică echilibrată. Astfel, lucrarea poate fi încadrată în categoria acelora din seria de popularizare a științei. Ea se bucură de recomandarea Scientific American și BBC Science Focus.

Autorii au cariere de succes în cercetarea științifică: Antonio Zadra este profesor la Universitatea din Montréal și cercetător la Centrul de Cercetare Avansată în Medicina Somnului, iar Robert Stickgold este profesor la Facultatea de Medicină Harvard, codirector al Centrului pentru Somn și Cogniție.

Visele, „substantiv, plural: o serie de gânduri, imagini sau emoții care apar în timpul somnului“ (pag. 13), declanșează un tip special de fascinație la întrepătrunderea între fizic și metafizic. Mai mult, ele fac posibilă o întâlnire între lumea laică și lumea sacră, a divinului.

Antonio Zadra și Robert Stickgold precizează, în maniera obișnuită a cercetărilor științifice, înțelesul conceptului central: „Vom considera vis orice experiență mentală care are loc în timpul somnului – orice gând, sentiment sau imagine care ne pătrunde în conștiință atunci când dormim. Iar prin imagini nu înțelegem doar imagini vizuale. Ne referim la orice senzații: cele care apar intern (cum ar fi o durere musculară sau una de dinți), dar și cele generate extern (cum ar fi priveliștile, sunetele, mirosurile, ori senzațiile gustative, tactile, termice, poziția corpului și echilibrul acestuia)“ (pag. 63). Pentru a sublinia importanța viselor, autorii consideră că suntem cu toții de acord că: „Visele ne-au modelat concepția despre lume și despre locul nostru în ea“ (pag. 14).

În legătură cu visele s-au formulat o serie de întrebări. În primul rând, „vrem să știm de ce visează creierul“ (pag. 68). Suntem curioși să aflăm ce semnificație are un vis sau altul, dacă adulții visează diferit de cum visează copiii, ori dacă femeile au vise specifice, distincte de cele ale bărbaților. În sfârșit, vrem să știm dacă animalele vi­sează etc. Dar mai vrem să răspundem și la întrebări de tipul: „Ce facultăți mentale continuă, încetează sau se modifică în timpul somnului?; Care este diferența fundamentală dintre visare și gândire?“ (pag. 29). Și tot așa, subiectul este inepuizabil…

Iată câteva dintre titlurile capitolelor: Freud descoperă secretul viselor: oare?; Nașterea unei noi științe a viselor; Despre ce visăm? Și de ce?; Conținutul năzdrăvan al viselor; Lucruri care o iau razna în timpul nopții; Minte conștientă, creier adormit; Vise precognitive și telepatice.

O idee larg discutată este aceea referitoare la faptul că visele copiilor sunt diferite de cele ale adulților. Psihologul elvețian Jean Piaget a studiat cum evoluează înțelegerea viselor de către copii. Preșcola­rii cred că visele sunt reale și pot fi cunoscute și de alți oameni. „Abia undeva între șase și opt ani cei mai mulți copii realizează nu numai că visele sunt imaginare, dar și că nu pot fi observate de alții. (…) Abia în jurul vârstei de unsprezece ani se consolidează înțelegerea deplină a naturii nefizice, private și interne a viselor“ (pag. 17).

Cercetarea viselor este asociată în mod tradițional cu numele lui Sigmund Freud. Interpretarea viselor, lucrarea lui din 1899, a făcut să fie considerat de către publicul larg fondatorul studiilor psihologice asupra viselor. Ne putem aminti câteva idei de bază: visele își au originea în inconștient, sunt asociate cu dorințele reprimate, au un caracter simbolic, deci pentru a fi înțelese trebuie să fie interpreta­te. În concepția lui Freud: „Visul este paznicul somnului“ (pag. 43). La nivelul minții funcționează un cenzor oniric, care „distor­sionează conținutul inconștient reprimat prin patru mecanisme de deghizare: condensarea, deplasarea, luarea în considerare a reprezentativității și elaborarea secundară“ (pag. 44). Orice vis este expresia unei dorințe care ar putea fi împlinită.

Dacă în concepția lui Freud visul ținea exclusiv de individ și de experiențele sale de viață, mai exact, cu trimitere la inconștientul personal al celui care visează, în cazul discipolului său Carl Jung, aria de cuprindere se lărgește către inconștientul colectiv, care înglobează experiența spe­ciei. Astfel, „Jung a descris o diversitate de motive și simboluri arhetipale, inclusiv umbra, farsorul, bătrânul înțelept, marea mamă și eroul“ (pag. 46).

De cele mai multe ori, în practicile școlare ne referim la un anume gânditor și la ceea ce a fost preluat din ideile acestuia ca moștenire valoroasă pentru viitor. Mai rar avem răgazul să ne îndreptăm atenția la trecutul de idei premergătoare. Volumul de față ne invită la un astfel de demers. Ce știau oamenii despre vise înainte de teoretizările consacrate ale lui Sigmund Freud?

De pildă, Alfred Maury, în cartea sa Somnul și visele, publicată în 1861, susținea că „gândurile și cunoașterea despre lume, precum și toate experiențele din copilărie, insuflă viață acțiunilor noastre din vise, la fel cum albia unui râu ghidează un curent de apă rapid“ (pag. 30).

Considerat adevăratul descoperitor al simbolismului visului, Karl Scherner, prin Viața viselor, o carte din 1861 (apărută cu aproape patruzeci de ani înainte ca Freud să publice Interpretarea viselor), observa că în timpul visului are loc o slăbire a autocontrolului astfel încât „acea activitate a sufletului pe care o numim fantezie este eliberată de toate regulile rațiunii. Fiind extrem de sensibilă la cei mai delicați stimuli emoționali, aceasta transformă imediat viața interioară în imagini ale lumii exterioare“ (pag. 32). Tocmai acest caracter simbolic al visului ne provoacă să încercăm să-l înțelegem, să dăm interpretări în funcție de experiențele noastre de viață.

Știm că visele apar în timpul somnului, mai cu seamă a unei forme profunde, numită somn REM (denumirea se datorează mișcării rapide a ochilor, rapid eye movement). Autorii ne atenționează că: „Oamenii intră și ies din somnul REM cam la fiecare 90 de minute, pe toată durata nopții“ (pag. 56). Acest tip de somn mai este numit și somn paradoxal pentru că undele cerebrale sunt accelerate, ca și cum omul care visează, de fapt, ar fi treaz.

Aproximativ o treime din viață dormim. Privarea de somn influențează ne­gativ cogniția, precum și întregul organism. La limită, lipsa somnului duce la moarte. „Pentru fiecare două ore pe care le petrecem în stare de veghe, stocând noi informații, creierul nostru are nevoie de o oră de somn pentru a descifra înțelesul și semnificația acestor noi date – o oră pe­­trecută deconectat de lumea înconjurătoare și cu mecanismele de control care ne ghidează gândurile și acțiunile din starea de veghe oprite. Aceasta este sarcina vitală pe care evoluția a acordat-o somnului“ (pag. 77).

Dacă reușim să dormim bine suntem mai optimiști, mai intuitivi, desfășurăm cu mai multe șanse de reușită activitățile zilnice. Somnul sprijină procesarea informației, ne permite să formulăm ipoteze și să înțelegem lumea în care trăim. Somnul sprijină consolidarea memoriei (psihologul german George Müller a evidențiat acest aspect în 1900). De altfel, chiar ­despre vise putem vorbi doar dacă ni le amintim. Somnul consolidează preferențial amintirile emoționale. Somnul amplifică anumite amintiri și permite ca altele să fie uitate. Somnul joacă un rol important și în formarea conștiinței de sine: „Într-un anumit sens, este adevărat că suntem ceea ce dormim“ (pag. 83).

În timpul somnului REM, creierul are o preferință pentru asocierile slabe. Acest fapt explică de ce multe dintre visele noastre par să nu aibă o corelație coerentă, transparentă cu gândurile, sentimentele și evenimentele zilei trecute. Dacă în stare de veghe ne bazăm preponderent pe asocierile tari, pe cele care decurg pe baza corelațiilor logice, deductive sau inductive, în timpul somnului sunt valorificate asocierile secundare, cele care nu ies la iveală imediat, nu sunt evidente. Deci: „Creierul caută pe o arie mai extinsă decât în timpul stării de veghe, examinând asocieri mai puțin evidente și săpând după comori ascunse în locuri pe care nu le-ar fi considerat în timpul stării de veghe“ (pag. 125). Tocmai aceste asocieri slabe, secundare, sunt un izvor inepuizabil de inspirație, stimulează creativitatea.

În capitolul Visele și creativitatea, autorii invocă exemple semnificative: chimistul Dimitri Mendeleev a visat în anul 1969 tabelul periodic al elementelor. Romancierul Paul Strathern a dedicat momentului de inspirație al lui Mendeleev cartea Visul lui Mendeleev: în căutarea elementelor.

Psihobiologul Otto Loewi a visat un experiment care i-a permis să demonstreze faptul că celulele nervoase comunică între ele prin eliberarea de neuromediatori chimici. Pentru această descoperire a primit Premiul Nobel în anul 1936. Un alt exemplu este cel al chimistul August Kekulé, care a stabilit structura benzenului ca urmare a unui vis: „Stăteam și scriam la manualul meu, dar nu făceam progrese. (…) M-am întors cu scaunul că­­tre foc și am adormit. (…) atomii se zbenguiau în fața ochilor mei. (…) Dar iată! Ce-a fost asta? Unul dintre șerpi și-a apucat coada, iar forma astfel generată se tot învârtea în fața mea, parcă râzând la mine. M-am trezit ca străfulgerat…“ (pag. 196).

Iată câteva alte trimiteri, pline de ­semnificații, care susțin ideea că în vise se află izvoare de creativitate: inventarea mașinii de cusut a lui Elias Howe, romanul Frankenstein, de Mary Shelly; cântecul Yesterday, de Paul McCartney.

În timpul activităților pe care le desfășurăm, în cadrul orelor de muncă susținută, ne străduim să ne concentrăm atenția, ne dedicăm energia psihică pentru a performa în cadre stricte, normative, respectăm procedurile. În felul acesta vrem ca mintea să ne fie bine direcționată, să nu se îndepărteze de la subiectul de interes impus de activitatea respectivă. Altfel spus, să nu treacă spontan printr-un șir nesfârșit de idei întâmplătoare, să nu se manifeste ca o minte hoinară. Dar tentația libertății asociative, a hoinărelilor este foarte mare. La ce ne gândim când lăsăm mintea să hoinărească? Putem să evaluăm evenimentele zilei, ceea ce ne va sprijini să înțelegem modul în care s-au produs, ce le-a determinat. Apoi, avem ocazia de a anticipa ce va urma, putem planifica ce vrem să facem în viitor. Într-un fel, ne punem de acord cu noi înșine înțelegând într-un mod specific lumea în care trăim. Mintea hoinară nu ține cont că se află în stare de veghe sau în una de somn. Visarea din timpul somnului REM este o formă accentuată de hoinăreală a minții.

Când visează și când se manifestă creator, mintea surprinde ceea ce a descoperit atunci când a fost lăsată liberă să cutreiere, să cerceteze, să exploreze după bunul plac, să fie hoinară. Libertatea care devine productivă este un numitor comun regăsit în visul din timpul somnului, în reverie și în imaginația voluntară creativă.

Creierul nostru se gândește tot timpul la ceva: „Spre deosebire de mușchii noștri, creierul și mintea nu se odihnesc niciodată; funcționează neîncetat, zi și noapte. Ironia fundamentală este probabil aceea că, până la urmă, mintea nu doarme cu adevărat niciodată. Ea visează“ (pag. 294).

Visele au o natură asociativă, precum și una metaforică. Prin referirea la vise intrăm într-o stare specială, una a narațiunii, a vieții ca poveste de experiențe trăite și simțite. Așa cum visele pot avea înțelesuri multiple, la fel ca și arta, putem accepta că însăși existența pe care o du­­cem depinde de interpretările date faptelor trăite.

Pornind de la observația lui Freud că „Visul este paznicul somnului“ (pag. 43), vom adăuga citind cartea Când creierul visează. Știința și misterele somnului, că visul are, cel puțin indirect, un efect benefic și asupra stării de veghe. Citind cartea nu ne vom putea abține să recunoaștem: „Uimirea pe care o simțim în fața creierului care visează“ (pag. 294).

Autorii ne invită la lectură astfel: „Sperăm să vă bucurați de citirea acestei cărți la fel de mult pe cât ne-am bucurat noi să o scriem“ (pag. 11). Merită pe deplin să le dăm crezare.

Prof. dr. Cristina ȘTEFAN – Colegiul Național Spiru Haret, București

Articol publicat în nr. 58-59-60 al revistei Tribuna Învățământului