Ioana NICOLAIE, scriitoare
[…] Ca erou al acestui număr am ales un profesor atipic, pe Ioana-Steluța Manea care, pe lângă faptul că semnează niște fotografii minunate și publică articole despre educație, face cunoscute pe Facebook niște povești extraordinare de viață: o elevă care se trezește cu noaptea-n cap ca să ajungă la liceul unde ea are ore după-amiază, un copil artist care face benzi desenate pe caiete și care vede totul dintr-un unghi surprinzător filozofic, un tânăr care-a reluat liceul abandonat pentru că-și dorește să facă studii superioare etc. Ioana-Steluța Manea predă matematică la Liceul Teoretic „Emil Racoviță“, Techirghiol, din Constanța. Cum e posibil ca printre teoreme și integrale să existe muzică, poezie, educație literară și educație estetică? Cum ajung copiii să iubească o materie pe care cei mai mulți o percep ca fiind grea și incomodă? Cum încep să lucreze mai mult, cum devin motivați, cum își descoperă brusc viitorul? Răspunsurile le veți găsi mai jos, într-un interviu dat în condiții de auto-izolare.
„Încerc să îmblânzesc matematica prin literatură”
Școala online, școala care are loc prin intermediul ecranului făcea parte, până de curând, din imaginarul SF. Cum vă raportați la situația aceasta nouă de învățare, credeți că este viabilă?
Ioana Steluța Manea: Trăim vremuri în care ecranul e o prelungire a noastră, suntem chiar dependenți de comunicarea virtuală, încât era de așteptat ca activitatea didactică să poată deveni, la un moment dat, și online. Doar că acum a apărut ca o necesitate într-un context în care am fost cu toții speriați, debusolați, neștiind ce ne va oferi ziua de mâine. Nu mi-aș dori o permanentizare a sa, în sensul de a fi singura metodă, întrucât mult mai dinamică, mult mai vie e o lecție-n care profesorul se plimbă printre elevi, în care îi poate simți și le poate explica literalmente de aproape, însă, pe de altă parte, lecțiile online cred că ar putea foarte bine completa lecțiile de la școală, prin diversele facilități pe care le pot oferi.
Legat de imaginarul SF, despre școala noastră chiar se spune că este deja în SF, dat fiind că e singura școală din județ care are în fiecare clasă tablă interactivă. Scriem cu degetul sau cu un creion, ștergem cu mâna fără să ne murdărim, putem folosi diverse materiale digitale, facem o mică magie și-apar figurile geometrice pe care le dorim, se pot salva lecțiile, avem facilități la care nici măcar nu visam. Să treci atât de repede de la praful de cretă, cu care te obișnuiseși pe mâini, în nări, pe haine sau în ochi, la o tablă inteligentă e ca și cum ai coborî senin din locomotiva cu aburi și-ai ateriza năuc într-un tren japonez de mare viteză. Și-aceasta pentru că la școala noastră există un proiect-pilot dezvoltat în premieră națională, numit „Un ghiozdan relaxat“, fiind vorba de manuale în format electronic pentru cei din clasele I-VII, proiect lansat de Inspectoratul Școlar Județean Constanța, în colaborare cu Primăria Orașului Techirghiol.
Ce platforme online ați folosit? Care au fost avantajele și care au fost dezavantajele acestui tip nou de comunicare cu elevii?
Din anumite motive, nu am putut folosi din păcate Zoom, unde avantajele ar fi fost mult mai mari, urmează să o fac, dar am mers pe o metodă tradițională pentru noi, metodă pe care o folosesc de câțiva ani. Am cu fiecare clasă un grup pe facebook, grup stil pagină, unde le pun noțiunile importante predate la clasă, le selectez exerciții stil Bac, ei îmi pun întrebări. De exemplu, în grupul clasei mele de a XII-a, o clasă cu profil teoretic cu care am lucrat foarte mult anul acesta, chiar și sâmbăta făceam în ultima vreme pregătire cu ei la liceu, există din anii precedenți teoria la anumite capitole importante, sintetizată și explicată de mine, cu exemple, astfel încât ei nu trebuie să-și caute caietele vechi, o pot găsi imediat acolo. În perioada aceasta le-am scris zeci de foi cu rezolvări de variante, explicându-le-n scris ca și cum le vorbeam, și-aici e dezavantajul, iar uneori le mai explicam și prin telefon celor care mă-ntrebau. Le-am permis de ani buni să mă-ntrebe oricând prin mesaj, eu răspunzându-le însă când am timp. Și mă bucur mult când mă-ntreabă, fiind semn că lucrează.
„(…) niciodată nu m-am regăsit în logica binară care delimitează științele exacte de cele umaniste. În mintea mea, ele se-mpletesc perfect ca-ntr-o fugă de Bach sau ca într-o simfonie de Mozart“
Dacă ați fi dvs. copil și ați avea parte de lecții online, v-ați simți atrasă de ele? Cum vă pregăteați, de pildă, pentru examenul de Bacalaureat?
Ca idee m-ar fi atras, aș fi fost curioasă, însă nu știu dacă-n contextul unei spaime generale aș fi avut stare pentru toate disciplinele. M-ar fi interesat cele pentru examen. Mi-aș fi dorit însă să simt profesorii aproape de noi, să ne încurajeze, să ne vorbească și despre altceva, mi-aș fi dorit să-i simt ca oameni, nu doar ca pe niște profesori care doar predau și dau teme.
Pentru examenul de Bac nu mi-a fost greu deloc, întrucât aveam o bază serioasă-n spate, lucrasem mult la matematică, ba chiar pot spune că ultimul an de liceu a fost cel mai ușor pentru mine. Oricum, pe-atunci nu examenul de Bacalaureat era problema, ci admiterea serioasă la facultate. Am avut șansa unor profesori foarte buni în primii trei ani de liceu, profesori valoroși care m-au marcat și datorită cărora am urmat apoi matematica, e vorba de domnii profesori, cunoscuți de altfel, Constantin Caragea și Wladimir Boskoff, astfel încât într-a XII-a am fost mai mult autodidactă. Dată fiind conjunctura vieții mele din ultimul an de liceu, nu ajungeam la toate orele, făcându-mi veacul, alături de un prieten pictor, prin lumea ideilor, a picturilor abstracte, printre personaje stranii sau misterioase, regi nebuni sau piete dumnezeiești, iar uneori prin Muzeul de Artă. Nu pot uita cum integrarea prin părți și Sumele Riemann le-am învățat în muzeu. Devoram manualul și culegerile, studiam demonstrațiile teoremelor, lucram și noaptea, încât noul profesor de matematică mă lăuda în fața întregii clase atunci când mă asculta, spunându-le colegilor că lipsesc cu folos. Poate de-aceea iubesc atât de mult materia de clasa a XII-a, căci păstrează-n ea trăirile mele curate de-atunci și sfânta nebunie a culorilor lui Țuculescu, Petrașcu și Baba. Iar la română mi-a fost, de asemenea, ușor pentru că citisem toate lecturile și am avut și o profesoară foarte bună.
Multă vreme ați fost prezentă pe rețelele sociale cu numele de Micul Prinț. De ce ați ales acest personaj? Credeți că literatura are de-a face în vreun fel și cu matematica?
Printr-a șasea am citit prima dată „Micul Prinț“, în mod sigur nu i-am prins multe nuanțe, iar apoi am recitit-o peste ani. Mi-a intrat imediat în suflet copilul cu părul auriu venit de pe o altă planetă, m-a îmblânzit cu inocența și curiozitatea sa, cu toate învățăturile desprinse din carte, învățături pe care le știm sau le intuim, dar le uităm uneori prinși în vârtejul celor cotidiene. E o carte mică, dar inepuizabilă, iar când ți-amintești de ea, nu poți decât să zâmbești cu drag, căci în paginile ei te regăsești pe tine, cel cu suflet de copil. Când am început să folosesc internetul, iar ulterior rețelele de socializare, neștiind prea bine cum e lumea virtuală, mi-am asumat acest personaj, un personaj pentru care interacțiunile cu celelalte ființe sunt foarte importante, de altfel.
Cât despre matematică și literatură, îmi amintesc de Solomon Marcus care spunea că citea matematica prin ochelarii poeziei.
Pendulând din copilărie între literatură și matematică, ele sunt indisolubil legate-n mine. Matematica e privită de mulți elevi ca fiind un coșmar, un munte de gheață inaccesibil, și-atunci încerc uneori s-o îmblânzesc, s-o-ncălzesc prin literatură, prin cărțile pe care le împrumut elevilor, punând însă accent pe acribia specifică matematicii atunci când intrăm iar pe tărâmul ei.
Îmi amintesc, bunăoară, de ultimul filmuleț văzut cu a mea clasă de-a XII-a, „Politica ficțiunii“ de la TED, cu Elif Shafak, pe care l-am și comentat apoi la dirigenție, iar înainte de întreruperea școlilor, mi-am început o lecție la polinoame cu niște versuri ale poetei Mariana Marin, iar a doua zi, le-am vorbit despre poetul Cristian Popescu, dându-le seara, în grupul nostru de pe facebook, articole despre cei doi.
Pe de altă parte, cred că nu doar matematica are în vreun fel de-a face cu literatura, ci toate științele exacte. În fapt, niciodată nu m-am regăsit în logica binară care delimitează științele exacte de cele umaniste. În mintea mea ele se-mpletesc perfect ca-ntr-o fugă de Bach sau ca într-o simfonie de Mozart.
De altfel, mulți scriitori au fost și sunt interesați de cunoașterea științifică, integrând-o în operele lor. Totodată am observat cum marii poeți, marii pictori, marii artiști în genere simt matematica, o intuiesc chiar dacă nu cunosc aparatul științific aferent acesteia. Și unii chiar o simt într-un mod profund, mergând spre cele esențiale.
„Parafrazându-l pe Brâncuși, pot spune că eu nu fotografiez păsări, ci zboruri“
Faceți niște fotografii superbe, portrete uimitoare, peisaje și, mai ales, păsări în zbor. De unde până unde pasiunea acesta? Când ați început să faceți poze?
A început într-o joacă, fără nicio pretenție, când mi-am cumpărat un Fuji mic de buzunar, prin 2006. Și am fotografiat cu-acel aparat credincios și trainic până când am primit, prin 2014, un DSLR. Iar apoi am început să investesc în pasiunea aceasta. Mi-am cumpărat alt aparat, alte obiective, realizând tot mai mult că nu mai pot fără să fotografiez. De fapt e vorba și de starea pe care mi-o conferă actul de a fotografia, acea atenție conștientă. Mai ales atunci când e vorba de peisaje sau de pescăruși în zbor. Iubesc deschiderile lor de aripi, aș sta ore-n șir, pe plaja pustie, cu obiectivul numai asupra lor, fotografiindu-le zborul. Parafrazându-l pe Brâncuși, pot spune că eu nu fotografiez păsări, ci zboruri. Sunt momente aproape meditative în care sunt cu totul acolo, prezentă-n clipă, prezentă-n pauzele dintre gânduri, momente-n care neliniștile se dizolvă, iar eu simt nu doar natura într-un mod care mi-era străin înainte, dar și ceva din interiorul meu pe care nu-l pot simți oricând și oriunde. Doar în copilărie mai aveam trăiri similare, când rămâneam singură acasă și era liniște. Multă liniște. Iar eu plecam brusc, involuntar, prin mine, fiind însă foarte prezentă. Nici acum nu-mi explic cum se-ntâmpla, și-atunci mă-ntrebam când oare va mai urma, fără a-mi găsi apoi cuvintele pentru a descrie ceea ce simțisem. Până la urmă, și fotografia e o cale spre sine.
Mulți copii spun că nu înțeleg matematica. E la mijloc programa prea încărcată sau felul în care se predă această disciplină?
Aș spune că e încărcată, în primul rând pentru cei care nu sunt la un profil teoretic, mai exact pentru cei de la tehnologic. Au foarte multe ore de specialitate săptămânal și doar trei ore de matematică, iar Bac nu dau la specialitatea respectivă, ci obligatoriu la matematică. Ei vor fi, de exemplu, viitori bucătari, iar noi îi chinuim cu noțiuni abstracte și-i îndopăm cu integrale.
Firește că o cauză pentru care elevii nu înțeleg matematica e modul în care e predată, iar acest lucru e legat și de maniera examenelor care ne obligă să lucrăm în anumite tipare și nu ne lasă timp pentru a le putea arăta elevilor, mai pe-ndelete, despre aplicabilitatea matematicii. Elevii trebuie să facă zeci de exerciții de același tip pentru fixare, apoi acestea se complică treptat, dar tot în sfera abstractă rămân, ca ulterior să avem surpriza că știu să rezolve impecabil o expresie algebrică, dar nu știu să gândească o simplă problemă practică. Sunt prea puțini itemi la examene care să aibă legătură cu viața concretă, cu realitatea palpabilă unde chiar ne lovim de matematică. Operăm cu noțiuni mult prea abstracte pentru ei. Desigur că noi, profesorii, ne entuziasmăm în fața frumuseții unui raționament de finețe matematică, dar pe mulți elevi îi lasă rece cât timp nu văd aplicabilitatea acelei probleme. De-aici și veșnica lor întrebare: „La ce-mi folosește matematica-n viață?“. Pentru vremurile de azi, cred că se merge prea mult pe o matematică cantitativă, în detrimentul înțelegerii acesteia. Să nu uităm că trăim în epoca digitală, elevii sunt mult mai pragmatici, mult mai rapizi, au nevoie de ceva concret și actualizat timpurilor pe care le trăim, au nevoie de ceva care să le capteze atenția, iar noi predăm ca-n anii ’80.
Interviul integral poate fi citit în numărul 4-5, serie nouă, al revistei Tribuna învățământului
