Cristina Elena SIMA, psiholog, psihoterapeut, profesor, consilier școlar CMBRAE

Cum ne-a afectat izolarea pe noi toți? De ce unii dintre noi au fost mai afectați
emoțional decât alții? Cum se explică faptul că există persoane care
au evitat investirea cu dramatism a acestei perioade? Care sunt mecanismele
neuro-cerebrale care ne condiționează viața? Dar mecanismele care
ne sprijină în confruntarea cu adversitățile ei?

Criză, provocare sau oportunitate?

De câteva luni, trecem printr-o perioadă percepută de noi în mod diferit: de unii, ca o „criză“, ca o „provocare“ sau ca o „oportunitate“, de alții, ca „un dezastru“ sau ca „o pedeapsă“. Au fost și voci care au considerat că aceste luni au constituit chiar „o veritabilă meritată pauză“. Instituirea stării de urgență a generat stabilirea unor măsuri considerate de protecție pentru conservarea sau protejarea sănătății noastre, care, la rândul lor, au declanșat în cascadă schimbări pe multiple planuri, atât în cel intern, de natură psihologică, cât și în cel extern, raportat la constelația de roluri în care suntem ancorați cu toții, adulți și copii: cel personal, familial, profesional, social etc. Au apărut schimbări ale unor obiceiuri de viață care asigurau un real cadru de securitate psiho-emoțională, s-a constatat o diminuare a senzației de control asupra propriei existențe și asupra evenimentelor viitoare (studii recente arată că o lipsă a sentimentului controlului alimentează stresul). S-a activat nevoia de gestionare a propriilor neliniști legate de sănătatea și de securitatea proprie și a
familiei, ca și nevoia de a respecta recomandările autorităților referitoare la reducerea contactelor sociale cu familia extinsă sau cu grupul de prieteni sau de a evita contactul cu posibile cazuri de persoane infectate cu coronavirus. Au existat situații în diverse medii profesionale în care au apărut reale suprasolicitări la locul de muncă, sub aspectul schimbării duratei/intensității activităților specifice, precum și al modificării modalității de
realizare a acestora, predominând activitățile de tip online.

Restricțiile instituite ca urmare a declarării pandemiei au generat modificări la nivelul tuturor palierelor societății umane în lume și nu putem să ne prefacem că nu au apărut efecte sau stres! Pericolul contaminării cu COVID-19 a creat un focus pe sănătatea „fizică“, pe „soma“, în contextul în care toate măsurile implementate au fost necesare. Organizația
Mondială a Sănătății definea sănătatea drept „acea stare de bine fizic, mental și social, iar nu doar absența bolii“, de aceea este important să prevenim răspândirea virusului și să conștientizăm rolul factorilor psihologici în menținerea imunității organismului și al legăturii dintre minte, emoții și corp. Prin urmare, „sănătatea“ este un concept complex care se adresează întregii noastre ființe, pentru că fiecare dintre noi trebuie abordat în sens holistic, drept un întreg, cu corp, cu minte, emoții, suflet și nu doar ca un rezervor în care sunt „turnate“ informații, deprinderi, cunoștințe. Nu putem să ne concentrăm asupra sănătății „fizice“, ignorând dimensiunile de tip psihologic, întrucât acestea nu pot fi separate.

Psihologia abordează complexul mecanism minte-emoție-comportament, explicând o serie de resorturi subtile ale personalității umane. Unii cercetători merg și mai departe, afirmând că gândurile și emoțiile noastre influențează până la urmă chiar ceea ce devenim. Relația
dintre minte și emoții, dintre gând și trăire emoțională sau dintre acestea și corp este evidențiată în orice situație de evaluare, cu atât mai mult cu cât evaluarea unei situații se realizează întotdeauna analizând mai multe dimensiuni, cum ar fi predictibilitatea și controlul, iar combinația caracteristicilor care rezultă din aceste evaluări determină ce emoție va apărea; de exemplu, furia apare în situațiile pe care le credem previzibile și sub controlul nostru, iar frica apare în situații evaluate ca imprevizibile și incontrolabile.

În prezent, studiile de neuropsihologie au evidențiat toate aceste legături esențiale, dar subtile: în momentul în care percepem și interpretăm într-un anumit mod un eveniment, se declanșează o anumită emoție și în hipotalamus (o parte a creierului nostru), aproape instantaneu, se asamblează neuropeptidele care se potrivesc cu emoția respectivă și circulă prin sânge către fiecare celulă a corpului nostru. Fiecare gând însoțit de o emoție produce o reacție biochimică la nivelul creierului, iar acesta eliberează la rândul său semnale chimice transmise corpului. Aceste „semnale“ reacționează ca „mesageri“ ai gândului și emoției  trăite, astfel încât corpul se simte exact cum gândeam și simțeam. În mod esențial, la fiecare gând însoțit de fericire, bucurie, inspirație, adică pozitiv, creierul va produce o substanță care ne va face să ne simțim fericiți, inspirați sau înălțați. Acest mecanism se derulează astfel chiar și când anticipăm o experiență plăcută, întrucât creierul produce imediat un neurotransmițător numit dopamină, care stimulează creierul și corpul în așteptarea experienței respective și începe să ne stimuleze. Într-un mod similar, subordonându-se acelorași legități neuro-chimice, gândurile însoțite de frică, furie, tristețe sau de stări autodepreciative determină creierul să producă niște substanțe chimice numite neuropeptide, la care corpul reacționează corespunzător. Când în corp apar aceste schimbări chimice declanșate de emoția respectivă, adică ne simțim așa cum gândim, aceste reacții fizice vor stimula și mai mult producerea acelorași gânduri și emoții, printr-un
mecanism de bio-feedback. Cu cât întreținem mai mult aceleași gânduri, care produc la rândul lor aceleași substanțe chimice, care determină aceleași stări în corp, cu atât gândurile ne schimbă „fizic“ mai mult. Conștienți fiind de acest mecanism care se produce fără controlul nostru conștient, este bine să reflectăm la spectacolul oferit de mintea noastră.

Cum ne-am raportat la această perioadă?

Ce gânduri ne-au „populat“ mintea, cum ne-am simțit și ce ne-a ajutat să găsim un echilibru? Dincolo de multitudinea de interpretări cognitive existente la nivelul mental al fiecăruia dintre noi, în raport cu acest „stimul extern“ intitulat „pandemie“, cu toții, părinți și copii, educatori și specialiști din alte domenii socio-profesionale, ne-am confruntat cu
multiple solicitări, în contextul actualei situații epidemiologice de pe teritoriul țării noastre și din întreaga lume. Măsurile implementate de factorii de decizie au avut drept scop combaterea răspândirii COVID-19 prin impunerea unor restricții și interdicții de circulație, care au presupus distanțarea fizică și autoizolarea la domiciliu. În cazul carantinei sau al izolării, oamenii nu pot alege cu cine își petrec timpul sau în ce condiții, mai ales dacă este vorba de carantină instituționalizată, iar acest factor este foarte important în menținerea stării psihice și fizice care se instalează de-a lungul izolării forțate. Carantina și izolarea au crescut posibilitatea apariției unor manifestări psihologice nedorite, cum ar fi: plictiseală,
frustrare, confuzie, mergând până la furie sau simptome de stres posttraumatic, alături de stigmatizarea celor infectați de către grupul de apartenență, de societate și chiar de familie. Izolarea a constituit și o separare de cei dragi în anumite situații, accentuând îngrijorările în ceea ce privește starea de sănătate a acestora. Informațiile furnizate de mass-media care au bombardat permanent mintea umană au fost „condimentate“ timp de 24 de ore din 24, aproape numai cu știri referitoare la îmbolnăvirile și decesele provocate de COVID-19, știri care „au monitorizat“ viața și moartea, ierarhizând pierderile umane din diferitele țări și au creat un background care a transmis constant mesajul „sunteți în pericol!“. Știrile negative, imposibilitatea de a continua activitățile cotidiene în afara locuinței, distanța față de cei dragi, atenția continuă pentru a nu te infecta, măsurile constante de a te decontamina prin spălare pe mâini, de a dezinfecta toate obiectele și
hainele au generat autentice stări de anxietate sau de panică pentru unele persoane. Din acest motiv, perioada pe care o traversăm cu toții a creat o presiune psihologică exercitată cu intensități diferite asupra fiecărei persoane, solicitând activarea unor abilități personale de adaptare și de rezistență la stres, precum și explorarea unor noi posibilități de realizare a activităților profesionale prin resursele oferite de digitalizare. Specialiștii consideră că această autoizolare la domiciliu și așa-numita „distanțare socială“ pot genera diferite efecte pentru psihicul nostru. Dacă ne raportăm la studii pe termen lung, acestea arată că și după o perioadă de carantină, oamenii se confruntă mai frecvent cu probleme cum ar fi anxietatea, insomnia, dificultăți de a face față stresului. În contextul abordării omului ca ființă socială, a cărei dezvoltare armonioasă devine incompatibilă cu izolarea, separarea de cei apropiați, pierderea libertății, nesiguranța privind stadiul bolii și frica pot crea uneori efecte dramatice. În actualul context de restricții, unii experți apreciază că trăim în cel mai mare „experiment psihologic“ din toate timpurile. Am putea vedea pe termen lung efectele cele mai toxice ale izolării, dacă nu vom lua măsuri pentru a le atenua. Dar cum putem face asta?

Pentru a face față, după depășirea negării, a confuziei, a furiei, a tristeții sau a fricii, ne-am mobilizat resursele și am urmărit să ne adaptăm acestor noi condiții, adică izolării, aflați în propriul cămin sau în spațiile instituționalizate. Adaptarea la stres necesită putere psihică, dar oare care este secretul acestei puteri psihice? Există oameni care își refac repede starea de spirit după o pierdere, fie că este o pierdere materială, fizică, psihologică, fie relațională. Ce îi face să nu renunțe, să se ridice după un eșec sau o pierdere? Neuroștiințele au încercat să identifice „secretele neuro-chimice“ atât ale vulnerabilității, cât și ale acestei „puteri psihice“, iar psihologii și pedagogii s-au implicat în descifrarea acelor calități și factori care îi ajută pe cei aflați în criză să găsească soluții pentru a o depăși, pentru a-și reveni după o grea confruntare cu o boală, cu decesul unei persoane iubite, cu pierderea serviciului sau a căminului, a libertății sau chiar a identității. Pentru a evita „dezintegrarea“ psihologică, avem nevoie de „putere psihică“!

De ce izolarea socială a generat efecte atât de puternice?

Cercetările au arătat că suntem programați genetic să ne conectăm social, viața noastră biologică și psihologică fiind dependentă de relația cu semenii. M. Lieberman a adăugat o modificare interesantă la piramida lui Abraham Maslow, publicată în lucrarea „A Theory of Human Motivation“ în Psyhological Review, unde a încercat pentru prima dată o ierarhizare a lucrurilor care ne motivează. Lieberman a considerat că noi ne naștem profund dependenți de părinții noștri și că, înainte de mâncare sau apă, avem nevoie de conexiune cu aceștia, fără de care nimic nu este posibil. Pentru a sublinia riscurile izolării umane și importanța nevoii umane de conectare, de relație sau de contact social ori efectele pe care lipsa acesteia le poate avea asupra noastră, este relevant studiul lui R. Spitz (1975). El a explicat de ce copiii abandonați crescuți în condiții fizice impecabile (hrană, adăpost, confort) se confruntau cu dificultăți fizice și psihice, în raport cu copiii crescuți de mamele
lor. Se pare că aveau un contact fizic extrem de redus cu cei care îi îngrijeau. Un bebeluș care nu este luat în brațe și zace în pătuțul său fără nicio modificare sau stimulare ajunge gradual la decompensare fizică și mentală.