Dascăli care devin mai mult decât profesori: ghizi, sprijin emoțional și uneori adevărați îngeri

Pentru un profesor debutant, lucrul cu un elev cu CES e o provocare uriașă, aproape o misiune imposibilă. Pentru învățătoarea Gabriela Peiu de la Școala Gimnazială „Gheorghe Marinescu” din Galați, această încercare a devenit una dintre cele mai valoroase lecții despre educație, despre răbdare și despre umanitate. Ea spune că grație elevului ei, Andu Lupu, a reușit să devină un profesor mai atent, mai empatic și mai conștient de misiunea muncii sale de educator și formator de oameni.

Integrarea elevilor cu cerințe educaționale speciale în școlile de masă

Provocările educaționale pentru un învățător din școala de masă au devenit din ce în ce mai complexe, mai ales în contextul incluziunii copiilor cu cerințe educaționale speciale. Într-o clasă numeroasă, unde programa este încărcată și ritmul impus este alert, cadrul didactic se vede adesea pus în fața unei misiuni dificile: aceea de a răspunde nevoilor tuturor elevilor, fără a pierde din vedere calitatea actului educațional.

Mulți educatori mărturisesc că se confruntă cu oboseală, presiune și uneori chiar epuizare, neputință, sentimental că ești depășit. Copiii sunt din ce în ce mai energici, mai diverși ca stiluri de învățare și mai sensibili la factorii din mediul lor. În acest context, integrarea elevilor cu cerințe educaționale speciale poate părea o sarcină copleșitoare, mai ales în lipsa resurselor și a sprijinului adecvat.

Și totuși, există învățători care reușesc să transforme aceste provocări în oportunități de creștere. Ei nu văd diferențele ca pe obstacole, ci ca pe o șansă de a construi un mediu empatic, flexibil și autentic, în care copiii învață și lecții de viață. Acești dascăli devin mai mult decât profesori: devin ghizi, sprijin emoțional și uneori adevărați îngeri pentru copiii care au nevoie de mai multă răbdare și înțelegere.

Secretul lor nu constă neapărat în metode miraculoase, ci în atitudine. Ei își adaptează strategiile, creează conexiuni reale cu elevii și își permit să fie umani, nu perfecți. În loc să se lase copleșiți de cerințe, aleg să prioritizeze relația cu copilul și să construiască încredere.

În final, echilibrul nu vine din absența dificultăților, ci din capacitatea de a le gestiona cu sens și compasiune. Iar acești învățători demonstrează că educația incluzivă nu este doar o obligație, ci o formă profundă de umanitate.

Învățarea este reciprocă – nu doar eu îi învâț pe copii, ci și ei mă învață pe mine

Sunt Gabriela Peiu, iar în septembrie 2025 am început activitatea didactică la Școala Gimnazială „Gheorghe Marinescu” din Galați. Ei — copiii mei — sunt clasa I. Eu, doamna învățătoare, eram pentru prima dată la catedră. Fiecare la început de drum – eu la catedră, ei în bănci.

Debutul în învățământ vine cu emoții, cu nesiguranțe, cu întrebări care ne însoțesc la fiecare pas. Ne dorim să fim profesori buni, să facem totul corect, să fim sprijin pentru fiecare copil care ne intră în clasă.

Astăzi, când scriu aceste rânduri, îmi amintesc cu emoție și fascinație prima zi de școală… emoțiile mele, dar mai ales emoțiile lor — copiii din clasa I C. Priviri curioase, zâmbete timide, mâini mici strângând ghiozdane prea mari și suflete care pășeau, pentru prima dată, într-o lume nouă.

În mijlocul acelor emoții și începuturi, l-am cunoscut pe Andu — un elev cu cerințe educaționale speciale — care avea să îmi schimbe profund felul în care privesc educația și menirea unui dascăl.

Recunosc, la început mi-a fost teamă. Mă întrebam în fiecare zi dacă voi ști cum să-l ajut, dacă voi găsi metodele potrivite, dacă voi reuși să răspund nevoilor lui. Dar foarte repede am înțeles că în lucrul cu un copil cu CES nu există rețete perfecte. Există doar răbdare, empatie, dorința sinceră de a învăța alături de el. Și toate acestea se construiesc zi de zi, nu există rețete miraculoase.

Primul pas nu a fost să caut metode complicate sau strategii sofisticate. Primul pas a fost să îl cunosc, să-l descopăr pe Andu dincolo de orice etichetă. Să aflu ce îi place, ce îl face să zâmbească, ce îl motivează și ce îl liniștește.

Așa am descoperit universul lui aparte: jocurile, mersul la biserică, cântatul în strană, fascinația pentru extratereștri și chiar bucuria de a bate toaca la biserică. Și atunci am înțeles că, dacă vreau să ajung la el, trebuie mai întâi să intru în lumea lui.

Am început să adaptez activitățile pornind de la pasiunile sale, să transform învățarea într-un proces mai apropiat de ceea ce îl interesează și îl bucură.

Am fragmentat sarcinile în pași mici, am folosit suport vizual, materiale concrete, multă încurajare și, mai ales, am învățat să mă bucur de fiecare progres, oricât de mic ar fi fost.

Lucrul cu Andu m-a făcut să înțeleg un adevăr esențial: uneori, cele mai mari victorii în educație sunt cele pe care alții poate nici nu le observă: un exercițiu finalizat, o zi fără frustrări, un moment de concentrare mai lung decât ieri, un zâmbet care spune: „Am reușit.”

Andu este unul dintre puținii copii care beneficiază cu adevărat de sprijinul multidisciplinar atât de necesar dezvoltării și integrării sale școlare

Acest parcurs nu ar fi fost posibil fără sprijinul familiei, al psihologului școlar și al profesorului de sprijin.

Împreună am format o echipă, iar această colaborare a oferit coerență și continuitate fiecărui pas făcut înainte.

Pentru că Andu este, din păcate, unul dintre puținii copii care beneficiază cu adevărat de sprijinul multidisciplinar atât de necesar dezvoltării și integrării sale școlare.

Iar atunci când școala, familia și specialiștii lucrează împreună, progresul devine posibil, chiar și în pași mici.

Astăzi, privind în urmă, pot spune cu sinceritate că Andu nu a fost doar elevul pe care am încercat să îl învăț. A fost și copilul care m-a învățat pe mine:

• că educația adevărată începe dincolo de manual;
• că fiecare copil are ritmul său, felul său de a înțelege lumea și propria lumină care așteaptă să fie descoperită;
• că a fi profesor înseamnă, înainte de toate, a vedea omul din fața ta înainte de a vedea dificultatea.

Pentru un profesor debutant, lucrul cu un elev cu CES poate părea o provocare uriașă, aproape o misiune imposibilă. Pentru mine, însă, a devenit una dintre cele mai valoroase lecții despre educație, despre răbdare și despre umanitate. Iar dacă astăzi sunt un profesor mai atent, mai empatic și mai conștient de misiunea acestei profesii, este și pentru că, la începutul drumului meu, l-am întâlnit pe Andu.

Mihaela Lupu — mama lui Andu

Nu sunt profesorul lui. Profesorul lui este doamna învățătoare Gabriela Peiu, cea care îl ghidează la clasă și îi deschide drumul spre cunoaștere. Eu sunt, însă, sprijinul lui de zi cu zi. Sunt asistentul lui personal, avocatul lui în fața lumii, kinetoterapeutul care îl sprijină pas cu pas, logopedul care repetă cu răbdare fiecare sunet, uneori psihologul care îi liniștește temerile, alteori medicul atent la fiecare detaliu.

Sunt organizator, contabil, bucătar, femeie de serviciu, manager al timpului, sprijin emoțional și, poate cel mai important, omul care nu renunță niciodată la el. Și, zi de zi, de aproape doi ani, câte patru ore, sunt și colega lui de bancă. Pentru că Andu are dreptul la un însoțitor. Dar, dincolo de acest drept, are nevoie de prezență, de răbdare și de cineva care să fie acolo, cu adevărat.

Pentru că, uneori, pentru un copil cu CES, sprijinul nu este un rol… ci o misiune de viață.

Pentru că progresul nu vine singur — vine din efort, din prezență și din iubire.

Rolul unei învățătoare în viața unui copil cu cerințe educaționale speciale este cu adevărat esențial. Nu este vorba doar despre a preda, ci despre a înțelege, a avea răbdare și a construi încredere, pas cu pas. Un copil cu CES are nevoie de un adult care să-l vadă dincolo de dificultăți, să-l audă atunci când cuvintele sunt puține și să-i simtă nevoile chiar și atunci când nu le poate exprima. De aceea, îi sunt profund recunoscătoare doamnei învățătoare, pentru că îl vede pe Andu așa cum este, îl aude cu adevărat și îl simte. Pentru că, datorită ei, școala nu este doar un loc al învățării, ci un spațiu în care copilul meu este înțeles, acceptat și sprijinit.

Foto: Mihaela Lupu