Alisa în țara oglinzii retrovizoare. Cărți-implant (I)

13

În articolul precedent am văzut cum, în literatura pentru copii, cartea funcționează adesea ca portal spre universuri paralele. Efectul ei în astfel de cazuri este mecanic. Obiectul-carte îl mută fizic pe protagonist într-un alt spațiu, teleportându-l sau fagocitându-l de-a dreptul. Aceste cărți-portal sunt fictive, de la Povestea fără sfârșit a lui Michael Ende la Dicționarul lui Yojimbo din cartea lui Daniel Pinkwater. Aș vrea acum să prezint câteva situații în care cărți reale din literatura pentru copii sunt preluate și integrate în literatura pentru adulți.

Fenomenul atestă statutul de monedă curentă al cărților pentru copii nu doar printre scriitori, ci și în rândul cititorilor cărora li se adresează aceștia. Inserția, fie ea și doar aluzivă, a unei cărți pentru copii într-o carte adresată adulților constituie atât o grefă, cât și un reper. Ea mizează pe familiaritatea complice a publicului cu cartea respectivă, iar această familiaritate se constituie ca platformă a unui mesaj.

De câte ori întâlnesc o carte pentru copii în paginile unei cărți pentru adulți, mă opresc ca în fața unei uși deschise, pe care nu ezit să intru. Deunăzi, am dat peste o referință la Enid Blyton, strecurată în cartea lui Vikram Chandra, Sacred games (2006). În ciuda titlului (Jocuri sacre), nu este o carte pentru copii. Există acolo un episod secundar, în care un bătrân agent de contrainformații este vizitat la spital de o colegă mult mai tânără, pe care, când era mică, o încurajase să citească, dăruindu-i cărți de Enid Blyton.

Alisa în țara oglinzii retrovizoare. Cărți-implant (I)

De ce-o fi ales autorul s-o evoce tocmai pe Enid Blyton?, m-am întrebat. Sigur, pentru copiii din India, Enid Blyton este un autor de referință. Multe dintre cele șase sute de milioane de exemplare din cărțile ei vândute în toată lumea trebuie să se fi citit acolo, dacă e să ne luăm după mărturiile unor scriitori indieni contemporani.(Sandip Roy, Why India should claim Enid Blyton as her own, Live Mint, 12 Oct 2019, (https://www.livemint.com/mint-lounge/features/why-india-should-claim-enidblyton-as-her-own-11570782071525.html); Shashi Tharoor, A Child’s Reading in India, The Washington Post, December 1, 1991 (https://www.washingtonpost.com/archive/entertainment/books/1991/12/01/a-childsreading-in-india/2e5d441f-d082-4dff-8dc1-4bb1fbd66bed/); Malini Bose, Let’s accept it – Enid Blyton’s books aren’t perfect, but they are awesome, Quarz India, October 22, 2014 (https://qz.com/india/285637/letsaccept-it-blytons-books-arent-perfect-but-they-areawesome/) Dar am simțit că în aluzia la Enid Blyton autorul împachetează un mesaj suplimentar și că se referă la anumite cărți, cu o anumită intenție. Am încercat să le identific, ceea ce, când vorbim de un autor care a publicat peste șapte sute de cărți, poate părea imposibil, în absența unor indicii suplimentare.

Am exclus din capul locului cărțile cu Noddy, care se adresează unor copii mai mici decât era Anjali, fetița din carte, atunci când a întâlnit-o, în tinerețea lui, bătrânul agent secret. La fel de puțin plauzibile erau și cărțile din seria The Faraway Tree (1939) (Enid Blyton, Copacul depărtărilor, Editura Arthur), a căror dimensiune Fantasy nu rezona cu niciunul dintre cele două personaje. Dată fiind cariera pentru care a optat fetița, m-am gândit că, în economia romanului, această opțiune ar trebui să fie coerentă cu lecturile ei din copilărie, din moment ce autorul insistă să le menționeze.

Într-una dintre cele mai populare serii ale lui Enid Blyton, Cei cinci, The Famous Five (1942-1962), protagoniștii – doi băieți, două fete și un câine – sunt implicați în tot felul de aventuri cu pronunțată tentă detectivistică. Îmi place să cred că agenta din cartea lui Vikram Chandra, care pare modelată după Georgina (autointitulată George), fetița-băiețoi
(tomboy) din grupul celor cinci, și-a ales cariera de agent secret și ca urmare a lecturii acestor cărți, iar agentul care i le-a dăruit urmărise tocmai acest scop, fie și numai inconștient. În lipsa unei confirmări din partea autorului, tot acest raționament ar rămâne pură speculație. Dar câteva zeci de pagini mai târziu, autorul (el însuși mare consumator de Enid Blyton în copilărie – Lakshmi Mani, In Vikram Chandra’s Words, India
Currents, Feb. 14, 2007 (https://indiacurrents.com/invikram-chandras-words/), confirmă discret această asociere, când folosește explicit termenul tomboy pentru a o descrie pe Anjali în perioada când citea cărțile lui Enid Blyton.

Alisa în țara oglinzii retrovizoare. Cărți-implant (I)

Menționarea chiar și aparent accidentală a unei cărți pentru copii într-o carte pentru adulți este de cele mai multe ori un indicator. El semnalează punctul în care narațiunea adultă se racordează la cea pentru copii, operând astfel o schimbare de perspectivă. Exemplele sunt foarte numeroase. În cele ce urmează mă voi limita doar la lecturile personale pe care un search grăbit prin memorie le-a scos la suprafață.

În bizara și dens-intertextuala „trilogie“ 2023, publicată în 2017 de The Justified Ancients of Mu Mu (Numele formației înființate în 1987 de producătorul Bill Drummond și muzicianul Jimmy Cauty), este preluat copios Tigrul care a venit la ceai din cartea lui Judith Kerr (The Tiger Who Came to Tea, 1968), devenită un clasic al literaturii pentru copii. Personajul titular este surprins în mai multe ipostaze, care aparent nu au legătură directă cu acțiunea niciuneia dintre cele două cărți. Îl vedem în episoade disparate: intră într-un local londonez să mănânce o omletă turcească la micul dejun, bea de unul singur într-un bar (frecventat, printre alții, de cei patru sociopați din Portocala mecanică), dansează (în anul 2023) la o petrecere de Crăciun, în compania acelorași. În fiecare dintre aceste ipostaze, Tigrul pare că se integrează firesc în dimensiunea absurdă a romanului. Dar Tigrul original, cel din cartea lui Judith Kerr, este o metaforă a dictaturii și a abuzului, vestitorul unui pericol iminent (Claire Armitstead, Tiger! Tiger! Burning bright, în The Guardian, 29 nov., 2008, https://www.theguardian.com/books/2008/nov/29/judith-kerr-tiger-came-tea) și, în consecință, introducerea lui în apocaliptica „trilogie“ (ca și asocierea cu sociopații lui Burgess) transmite un mesaj amenințător.

 Alisa în țara oglinzii retrovizoare. Cărți-implant (I)

Nu doar personajul titular figurează în „trilogie“, ci și cartea însăși. The Tiger Who Came to Tea este cartea pe care Yoko Ono (pură coincidență de nume, ne asigură autorii, la fel ca și în cazul partenerului ei, John Lennon) o cumpără ritualic o dată pe an, pentru a o citi simbolic copilului ei nenăscut, după care o arde pagină cu pagină. Este povestea pe care și mama sa i-o citise ei. Tigrul mai apare o dată în epilogul cărții, unde aflăm despre el că va deveni personajul unei cărți pentru copii scrise de „marea jefuitoare de trenuri Judith Kerr“.

Florin BICAN, scriitor

Materialul integral poate fi citit în numărul 4-5, serie nouă, al revistei Tribuna învățământului