Activitatea de formare inițială și continuă a profesorilor a constituit o temă de cercetare operațională, supraso­licitată ciclic în ultimele două decenii. Abordarea sa la nivel de cercetare fundamentală solicită raportarea la conceptul de cultură, în general, la cel de cultură pedagogică, în special.
Conceptul de cultură, promovat la nivelul sociologiei, definește ansamblul: a) produselor cunoașterii umane (artă, religie, filozofie, știință, tehnologie), validate social, la diferite intervale de timp, în cadrul unor activități și instituții/organizații specifice; b) mentalităților, obișnuin­țelor, comportamentelor, atitudinilor afirmate psihosocial, ca mod de a fi al unei comu­nități sau persoane, al unui grup social sau individualități umane.
Formarea profesorilor în vederea integrării lor în activitatea de educație/instruire, proiectată și realizată la nivelul instituției/organizației școlare, solicită o cultură pedagogică abordabilă ca ansamblu de: a) produse ale cunoașterii peda­gogice necesare, afirmate în plan general, particular și concret; b) atitudini exprimate psihosocial, în plan afectiv, motivațional, volitiv, caracterial. Din această perspectivă, procesul de formare inițială și continuă a profesorilor este susținut, asigurat, perfec­ționat pe baza dobândirii unei culturi pedagogice fundamentată teleo­logic și axiologic la nivel cognitiv, dar și noncognitiv. La nivel cognitiv, prin cultura pedagogică generală (teoretică), meto­dologică și practică, necesară profesorului la toate disciplinele și treptele de învățământ. La nivel noncognitiv, prin „cultura emoțională” necesară profesorului în construcția mesajelor pedagogice/didactice formale și nonformale, prin valorificarea resurselor empatice afective și motivaționale, nu doar a celor cognitive.
Cultura pedagogică a profesorului, analizată la nivel cognitiv, este generală (teoretică), specifică (metodologică) și concretă (practică). Este o temă pe care am dezvoltat-o în Dicționar Enciclopedic de Pedagogie, Literele A-C, Editura DPH, 2015.
Cultura pedagogică generală este realizabilă prin studiul științelor pedagogice fundamentale: teoria generală a educației, teoria generală a instruirii (didactica generală), teoria generală a curriculumului, teoria generală a cercetării pedagogice.
Cultura pedagogică specifică/metodologică este realizabilă prin aprofundarea teoriilor generale la nivelul unor: a) niveluri și trepte de învățământ (pedagogia învățământului preșcolar, primar etc.); b) acțiuni subordo­nate activității de instruire (teoria comunicării didac­tice/predării; teoriile învățării; teoria eva­luării); c) domenii ale educației/instruirii cercetate inter­disciplinar (psiho­logia educației, sociologia educației, mana­gementul edu­cației etc.).
Cultura pedagogică practică este realizabilă prin: a) didac­ticele particulare, proiectate pe discipline și trepte de învățământ – didactica matematicii în învățământul primar, didactica matematicii în învățământul gimnazial etc.; didactica istoriei în învățământul gimnazial, didactica istoriei în învățământul liceal etc.; b) practica pedagogică de observație, de realizare la: disci­plina de specialitate (matematică, istorie etc.); activități educative de tip formal (ora de dirigenție, activitate de orientare școlară și profesională) și nonformal (cercuri de specialitate/dez­bateri, consultații individuale și de grup etc.).
Cultura pedagogică a profesorului, analizată la nivel noncognitiv, este realizabilă prin valorificarea resurselor empatice afective și motivaționale, exersate permanent în construcția și reconstrucția optimă a mesajelor didactice și extradiactice, în contexte pedagogice și sociale multiple, variabile, deschise. În această perspectivă trebuie semnalate cercetările întreprinse în psihologia educației moderne și postmoderne, sub genericul fixat epistemologic și deontologic de „teoria culturii emoționale”, valorificată specific în „Studiu monografic asupra cadrelor didactice” (vezi Maia Cojocaru-Borozan, Teoria culturii emoționale. Studiu monografic asupra cadrelor didactice”, Universitatea Pedagogică de Stat „Ion Creangă”, din Chișinău, Chișinău, 2010).
Prof. univ. dr. Sorin CRISTEA