Actele de violență având în centrul lor elevi, ca și agresarea copiilor care nu sunt încă de vârsta școlii, dar încadrați în unități de învățământ sau de protecție socială (disjuncția administrativă s-a extins, nefericit, la nivel de atitudine), revin constant și temeinic în atenția publicului larg: mereu se petrece câte ceva reprobabil, după care se discută, se combate, se trage concluzia că „așa nu se mai poate” și se proclamă „toleranță zero”. În funcție de oportunități, se construiesc proiecte, campanii, vreo strategie, evident pe bază de studii și cu multă promoție audiovizuală, cu morala știută din demersuri similare, dinainte, de felul „nu-i frumos!” și „vezi ce pățești?!”
Concomitent, purtarea violentă merge mai departe în mediul care de felul lui este educativ, formativ, ocrotitor, adică îndrumător pentru viața pe propriile picioare. Recent, o exteriorizare cu vâlvă a acestui tip de purtare a fost provocată de agresarea unei eleve de către tatăl ei. Faptul a devenit caz notoriu ca urmare a asocierii unei mulțimi de elemente din afara actului violent în sine: s-a petrecut în public (într-o competiție sportivă), într-un context de reprezentare internațională (un turneu de tenis), victima a fost surprinsă în plină exercitare a unei tentative de ascensiune în ceea ce privește dezvoltarea personală (o întrecere destinată celor în devenire), la rândul său agresorul deține un istoric personal care a fost găsit drept valorificabil în etalarea cazului (ofițer). Cu aceste date, s-au declanșat o întreagă mașinărie și un veritabil microunivers uman: telefon (inclusiv obiectul ca atare, devenit un fel de obiect al faptei, pentru că, se zice, victima a pățit ce a pățit din cauză că a umblat nepotrivit cu el), medic, arbitru, poliție, închisoare, consul, rude, autorități, școală și profesori de acasă. A survenit patetismul în privința aspirațiilor victimei („Cum mai devin eu Simona Halep?!”) și a antecedentelor agresorului (privit mai omenește din momentul în care s-a constatat că a fost executant de misiuni grele în armată, acum surprins de împrejurare într-o lume care știe prea bine ce înseamnă confruntarea militară). S-au găsit similitudini cu fapte aduse dinspre 1920 până la zi.
Destul de repede, fapta în sine și cei considerați victimă și agresor nici nu au mai contat. Pretinsa discuție a apucat-o, cum se întâmplă mereu în astfel de cazuri, pe căi fără legătură cu subiectul, cu atât mai puțin cu tema persistentă a violenței asupra celor aflați la vârsta educării și a învățării instituționalizate, prin școală. Cazul a devenit spectaculos și de interes (pentru un timp), fiind plasat în rândul întâmplărilor de peste zi, care alimentează încredințarea că asta este realitatea, iar școala și elevii fac parte din ea și nu pot fi altfel. Prezentate în rând cu mărunțișuri și cu grozăvii puse ca să fie multe și să arate paradoxal, acuzator, statistic și/sau „haios”, faptele de violență nu mai surprind. Abordate ca atare, nici nu mai apare ca necesar să provoace măcar tresăriri. Mult însuflețita perpelire pe tema legăturii școlii cu viața reală își găsește o tristă atingere a scopului în zona violenței banalizate. Purtarea agresivă și rezolvarea pe această cale a nemulțumirilor au fost acceptate în mediul școlii, în legătură cu elevi și cadre didactice, la propriu. Au venit din familie și din stradă. Fireasca deschidere a spațiului educațional, în spirit democratic și în virtutea autonomiei, a fost percepută și ca libertate pentru încălcarea unui teritoriu și pentru amestecarea unor atribuții. Ideea cu pretenții de înțelepciune profesională potrivit căreia „eu știu cel mai bine ce-i trebuie copilului meu” (de la loc în bancă și manuale pe discipline de învățământ, la punctare pentru fiecare subiect de teză) a ajuns să fie materializată prin prezență și chiar intervenție fizică în contexte aparținând școlii, educării formale, specializate. Convingerile despre sine, intențiile desigur bune pentru propriii copii, precum și emoționalul înlocuiesc știința în domeniu. Rolurile nu numai că se amestecă, ci sunt până la urmă și înlocuite. Dreptul asupra copilului se extinde, se adaptează și se transferă asupra celor formați și responsabilizați să se ocupe de educație și de pregătire. Ca manifestări violente sunt percepute doar când se întâmplă la modul propriu, adică atunci când copilul de școală este lovit, uneori chiar în școală, sau când profesorul, învățătorul sunt agresați fizic. În rest, purtarea tot timpul suspicioasă, acuzatoare și revendicativă, preconcepția („știm noi bine cine sunteți și cum…”) față de școală ca instituție, față de ceea ce se lucrează în școală și mai ales față de cei care sunt certificați să lucreze acolo, toate acestea s-au banalizat încât nu mai sunt văzute ca forme de agresare. Intoleranța, etichetarea înainte de toate a faptei și consumarea energiilor ulterioare pentru aducerea cuiva prestabilit în tiparul acesteia, ca și dorința de a pune „acum și aici” un diagnostic, a stabili un vinovat și a trasa un termen (nu contează pentru ce), au pătruns și în mediul școlii, manifestate în raport cu profesioniștii acesteia. Este tot o formă de purtare violentă. În general, ceea ce caracterizează lumea din jur, adică relațiile tensionate, socotirea antisocialului drept semn al personalității și judecarea oricărei situații ca fiind un capăt de lume, se spune, resemnat, că nu avea cum să ocolească școala; dar nici nu a întâmpinat vreo opoziție.
Florin ANTONESCU