In evaluarea orală, unii colegi pedanți examinează elevii strict în ordinea din catalog. ~n aceste condiții, totul devine previzibil pentru școlari, care pot estima cu destulă precizie ziua fatidică. Nu mai punem la socoteală neajunsul major al evaluării câte unui singur elev, în timp ce colegii așteaptă relaxați trecerea orei. Din comoditate ori din lipsă de timp, unii dascăli nu mai fac apelul nominal și nu mai pun absențele în catalog, ca și cum acest detaliu ar fi facultativ. Or, inegalitățile de tratament didactic de la profesor la profesor lasă urme în aprecierea finală riguroasă. Tratamentul unitar reprezintă condiția sine qua non a unui învățământ modern, performant. Se pot menționa cu generozitate și alte stereotipii atitudinal-didactice: la faze curente ale olimpiadelor și concursurilor școlare locale, zonale și județene, anumiți elevi sunt învoiți (în temeiul cărei prevederi legale?), stau acasă și învață la câte o singură disciplină (sic!); în apropierea sărbătorilor legale și a vacanțelor aferente (Crăciun, Paște ș.a.) survine o relaxare atât de apăsată printre profesori și elevi, încât ai impresia că există o înțelegere tacită cu privire la un „relache” generalizat; în virtutea unei cutume bizare, nu se pun absențe elevilor învoiți; singura soluție de bun-simț ar fi aceea a consemnării stricte a școlarilor absenți și motivarea ulterioară de către cei îndrituiți, strict în baza unui temei legal; câteodată, domnișoare profesoare justițiare dau elevii recalcitranți afară din clasă, în răspăr cu regulamentul în vigoare, în loc să încerce o gestionare mai pașnică a stării conflictuale; un adolescent expulzat brutal poate avea încercări vindicative ulterioare ori se expune unor pericole potențiale dacă umblă aiurea pe străzi.
~n folclorul comportamental curent, elevii își transmit de la o promoție la alta procedee păguboase, cronofage, discutabile; nu învață toate temele recomandate preliminar pentru teze, le exclud pe unele în temeiul unei selecții mentale și în ziua-cheie sar ca arși, deplâng sorții și solicită subiecte convenabile, eludând criterii și reguli statornicite. La o clasă a X-a, bunăoară, un grup de adolescenți a protestat vocal la teză când s-a cerut să comenteze nuvela psihologică „Semnele lui Dănuț”, de Gib I. Mihăescu, edificată pe structura unei obsesii care generează o tragedie familială, o creație redusă ca întindere, dar – nota bene! – aflată în planul tematic obligatoriu. Este înduioșătoare această fixație juvenilă de a dobândi lejer o înlesnire intelectuală (la teză, la bacalaureat) în absența unei pregătiri solide și a unor competențe cristalizate. S-a născut printre elevi mentalitatea că totul se poate negocia, inclusiv prin „mica înțelegere”, pe sub masă: teze, extemporale, atestări, examene. Lectura serioasă – ca să ne referim la limba și literatura română – a devenit rara avis. Elevii preferă lectura în diagonală, pe jumătate, pe sfert, de tatonare, descurajați de grosimea cărților, blazați în fața pasajelor descriptive, opaci la discursul narativ modern. Ei emit cu nonșalanță judecăți apodictice: „volumul al doilea din «Moromeții» nu mi-a plăcut deloc. E prea stufos”. Cutare scriitor este plicticos, altul greu de înțeles, altul dă fiori de frică, altul este adormitor – cu acest gen de aprecieri ei își justifică lipsa de apetență pentru lectură ori caută alibiuri morale.
Temele curente scrise au născut la rândul lor o mitologie negativă. „Mi-am uitat caietul acasă!” este o minciună istorică a învățământului nostru, cu o longevitate uluitoare. Minciuna funcționează și astăzi cu succes, căci profesorii, prevăzători, nu-l trimit pe uituc acasă de teama evenimentelor neprevăzute. ~n panoplia reflexelor școlare intră și diversele forme ale chiulului planificat: „Ieri am fost bolnavă!”, „M-am dus la poștă să ridic un pachet din străinătate și era aglomerat la ghișeu”; „Am fost la țară, căci am bunica bolnavă” – posibilitate până la urmă plauzibilă dacă n-ar fi invocată prea des.
Dacă elevii au teză la ora a treia, bunăoară, ei solicită alarmați un răgaz să învețe profesorilor de la primele două ore, ca și cum în pripă se pot rezolva carențele de fond. Este aproape o regulă ca școlarii să uite folosirea semnelor grafice ale diferențierii (ghilimele), precum și diacriticele, probă a grabei și comodității în scris. La finele unor ore, elevii solicită candid câteva minute pentru o șuetă întrucât sunt obosiți de atâta trudă intelectuală: „Nu mai predați, mai bine să stăm de vorbă!”, ademenesc ei colocvial profesorul, convinși fiind că așa este cool, să tragem de timp.
Pildele de mai sus și secvențele adiacente sunt cât se poate de elocvente pentru timpul nostru. Reflexele rutiniere, clișeele comportamentale, automatismele mentale atestă ațipirea rațiunii și a lucidității.
Şcoala impune împrospătarea permanentă a discursului didactic, o relaționare activă, diversă și stimulativă cu elevii, efortul continuu de înnoire a acestui parteneriat istoric profesor-discipoli.
Teodor PRACSIU