Un semnal de alarmă pentru lumea contemporană

Trebuie să mărturisesc bucuria spirituală pe care o am de câteva zile, într-un moment cultural princiar construit în capitala României şi la Braşov, în această primă decadă a lunii februarie 2016, şi vreau să vă fac părtaşi la această stare capabilă să înnobileze timpul destul de găunos al istoriei contemporane, pe care cu toţii o trăim. Care este elementul care a declanşat această bucurie spirituală veţi afla în cele ce urmează, pentru că mi-am propus să vă prezint o carte excepţională, scrisă de conaţionalul nostru, profesorul universitar Mihai Nadin, stabilit de ani buni în Statele Unite ale Americii. Această carte – pe care o consider un dar de preţ pe care îl primeşte în 2016 cultura naţională – a fost publicată într-o primă ediţie în anul 1997. Titlul este o definire a epocii în care trăim, la nivel planetar: Civilizaţia Analfabetismului, derutând, uimind, incitând, răspunzând nedumeririlor, fascinând etc… cititorul, indiferent de gradul de cultură. Este o carte care atrage şi vizual, prin coperta care evocă literatura ştiinţifico-fantastică, prin imaginea unei cărţi deschise, în care o pagină este desprinsă din epoca Gutenberg, iar cealaltă este un e-reader. Ambele, conectate la energia cosmică, prin canale specifice ştiinţei computaţionale. Un simbol excepţional construit de Mihai Nadin, Stefan Lehmann, Thomas Overberg, Reinhard Baumann. Prezentarea editorului este, pe cât de simplă, pe atât de cuprinzătoare în privinţa autorului: Descris adesea drept o personalitate renascentistă a zilelor noastre, Mihai Nadin a fost comparat cu matematicianul şi filosoful german Leibniz şi cu americanul Charles Sander Peirce. (…) Studenţii săi, unii la rândul lor deja profesionişti realizaţi, îl consideră mentorul care i-a inspirat şi stimulat cel mai mult dintre toţi profesorii pe care i-au avut. De ani de zile este binecunoscut unui public larg interesat de semiotică drept un orator impresionant şi un gânditor inovativ. (…) A predat la universităţi de marcă din Statele Unite şi Europa şi a acordat consultanţă unor importante corporaţii şi instituţii publice.
Licenţiat în Electronică şi în Filosofie, cu un doctorat în Estetică, a dezvoltat cercetarea interdisciplinară şi a înfiinţat, în anul 1994, Institutul de Cercetare a Sistemelor de Anticipaţie, -antÉ. În 2004 l-a transferat în cadrul Universităţii Texas, din Dallas. A iniţiat proiecte majore, dintre care amintim Seneludens, având ca finalitate menţinerea capacităţii de anticipare a persoanelor vârstnice prin intermediul creării unor medii interactive virtuale. O simplă căutare pe Google poate lămuri cititorul asupra personalităţii complexe, impresionante a savantului Mihai Nadin.
Ediţia cărţii tradusă în limba română de Luana Stoica este precedată de o prefaţă dedicată, alături de un cuvânt înainte la ediţia originală. Impresionante sunt frazele care se succed cu o logică dictată de sentimente limpezi de ataşament faţă de ţara în care s-a născut şi unde s-a format şi afirmat până la plecarea definitivă în străinătate. Această logică afectivă împodobeşte textul cu nenumărate exprimări aforistice. Îmi permit să citez doar câteva, cu speranţa că veţi citi cartea cu mai multă grabă şi curiozitate: Viaţa unei cărţi depinde nu de premiile cucerite de autor, ci de interesul cititorilor. Libertatea nu e un produs al tehnologiei, dar poate beneficia de posibilităţile ei. Am devenit ceea ce sunt fiindcă am avut, în România, profesori şi colegi care mi-au înlesnit un start bun în viaţa de emigrant. După 18 ani de la apariţie, în sfârşit, limba maternă îmi va găzdui gândurile. Sunt bucuros de şansa de a vedea cartea vorbind în limba mea maternă.
Șirul ar putea continua.
Ceea ce reţine însă este previziunea unui viitor marcat de un alt tip de civilizaţie, în sânul căreia ştiinţa computaţională va deveni o utilitate, asemănătoare electricităţii sau distribuirii apei de către municipalităţi, aşa cum afirmă autorul. Concluzia este pe cât de ispititoare, ca perspectivă, pe atât de insolită: Vom fi, vrând-nevrând, on-line tot timpul. În fapt, omul contemporan este pândit de o posibilă inadecvare la epocă şi, implicit, de o existenţă anacronică, ambele fiind simptome ale vitezei timpului evenimenţial, care copleşeşte capacitatea de adaptare a fiinţei umane la schimbare. Analfabetismul despre care vorbeşte autorul este de fapt un simptom al lumii moderne, derivat din rapidele schimbări de paradigmă ontologică, în care asistăm la Propria noastră bagatelizare (Îndepărtându-ne de noi înşine).
Conţinutul cărţii pune cititorul în faţa unui univers pe care Mihai Nadin îl defineşte succint în Cuvântul înainte la prima ediţie: Cartea digitală conectată la reţea trebuie înţeleasă ca o proiecţie dinamică a interacţiunilor umane. Ea transcende demarcaţia dintre scriitor şi cititor. În contextul relaţiei dintre trecut şi viitor, autorul remarcă, în aceeaşi formulă aforistică, faptul că Nicio altă epocă de până acum nu a purtat în ea mai mult viitor – şi mai puţin trecut, adresând astfel şi un avertisment subtil celor care trăiesc prizonieri ai trecutului, izolaţi de prezent şi excluşi de viitor. Omul de acest tip trăieşte într-o paradigmă a inadecvării la epocă, al cărei produs este un modus vivendi anacronic, definit de o nostalgie a timpului pierdut, depreciativă pentru cel care o trăieşte. Sfatul autorului către cititori este de se încumeta să facă această călătorie intelectuală la care îndeamnă cartea.
Structura pentru care a optat Mihai Nadin este una care poziţionează textul în zona de graniţă, construind o atmosferă prietenoasă de lectură. După Introducerea în care paradoxul incită la continuarea lecturii (Progresând către analfabetism?), lucrarea se structurează în Cartea I, Cartea a II-a, până la Cartea a V-a, fiecare cuprinzând o temă fundamentală dezvoltată în capitole. Impresia de literatură de frontieră persistă odată cu parcurgerea denumirii capitolelor, stimulând astfel imaginaţia cititorului, pe parcursul unei lecturi cu sufletul la gură. Titluri de tipul: Sensul viitorului, Descoperirea viitorului primitiv, Ecuaţia unui compromis, Scara muncii, scara limbajului, Înţelegerea înţelegerii, Logica din spatele logicii, Compendiu al civilizaţiei analfabetismului, Revenire la Malthus sunt doar câteva argumente pentru a citi cartea pe nerăsuflate. În fapt, aceasta îşi are originea în spiritul interogativ al fiinţei umane. Nu discutăm despre elite, ci despre oameni obişnuiţi, ambele categorii fiind înrobite de întrebări la tot pasul. Sub semnul limbajului, omenirea pătrunde în universul cognitiv, receptându-l şi adaptându-l la aşteptările proprii. Interesantă este viziunea autorului despre această facultate umană, mai ales acum, în mileniul în care comunicarea este deopotrivă stare, deziderat, socializare, într-un cuvânt, asigură umanizarea fiinţei noastre biologice. Autorul remarcă faptul că Experienţa limbajului bazat pe cuvânt ne-a potenţat capacităţile cognitive. Drept urmare, alfabetizarea a devenit mai amplă decât viaţa.
Am făcut un exerciţiu ludic, asemenea copilului care primeşte în dar o carte. Am deschis-o la întâmplare. O dată, de două ori. De mai multe ori am repetat gestul ca şi cum m-aş fi aflat în miezul unui ritual dinaintea lecturii. De fiecare dată s-a confirmat faptul că în cartea lui Mihai Nadin nu există nicio pagină fără miez; toate sunt dense, pline de sens. Orice pagină deschisă te invită la drum în căutarea răspunsurilor la întrebările care îţi întind curse la tot pasul – un gen de răscruce de drumuri, unele dinspre trecut, altele din prezent şi altele spre viitor. Din nou, o structură aforistică ne pune concluzia la acest periplu ontologic: În momentul în care trecutul, prezentul sau viitorul se contopesc în frenezia analfabetă a clipei, filosofia datorează celor care îi interoghează afirmaţiile o abordare onestă a întrebării: „Există un viitor?”  Și pentru că orice demers cognitiv aduce în discuţie rolul educaţiei, iată ce recomandă autorul, cu aceeaşi tentă aforistică: Educaţia trebuie să-şi recunoască studenţii ca fiind indivizii care sunt, nu să-i trateze ca entităţi teoretice sau abstracte. Cartea lui Mihai Nadin a apărut în traducere în România într-un moment esenţial pentru educaţie, când se pune problema schimbării de viziune asupra procesului de educare a copilului, tocmai pentru asigurarea adecvării profilului acestuia la modelul social al epocii. Academicianul Solomon Marcus, într-o susţinută campanie de promovare a viziunii pragmatice asupra educaţiei din România anului 2016, remarca faptul că elevii învaţă fără să înţeleagă, iar efectul formativ al învăţării nu există. În procesul cunoaşterii, elevii trebuie să facă naveta de la manualul tipărit, care să cuprindă esenţialul, la internet, de unde să se poată documenta şi să poată accesa informaţii care să completeze învăţarea, personalizând-o. Cartea profesorului Nadin face o radiografie a învăţământului în general şi a celui din era digitală. În încercarea sa de a se redefini, IBM a afirmat fără menajamente într-una dintre campaniile sale educaţionale: „De la 1900 încoace, toate instituţiile au ţinut pasul cu schimbarea, cu excepţia uneia: învăţământul”. Mihai Nadin dă explicaţii acestei stări, radiografiind sistemul american de educaţie: „Există şi alte explicaţii pentru eşecul învăţământului – liberalismul, democraţia excesivă din învăţământ, respingerea tradiţiilor, predarea şi învăţarea exclusive în vederea testelor, dezmembrarea familiei”. Conflictul între tradiţie şi inovaţie pare a fi sursa eşecului din educaţie: „În stadiul său actual de compromise între ieri şi mâine, învăţământul nu va face decât să stârnească ambele tabere: cei tributari unui învăţământ bazat pe modelul alfabetizării vor să elimine tot ceea ce este nou; cei care recunosc noile cerinţe structurale vor să elimine tot ceea ce aparţine de trecut”.
O concluzie şi un îndemn totodată par a fi destinate chiar învăţământului românesc din această perioadă. Și dacă ne gândim la cei aproape 20 de ani de la apariţia primei ediţii, în limba engleză, a cărţii, şi dacă luăm în calcul şi faptul că observaţiile vizează învăţământul american de atunci, putem conchide că şi România a ajuns în acea etapă, în care, căutând soluţii pentru o şcoală de calitate, exersează avatarurile societăţilor care deja le-au aplicat nu demult. Iată ce spune autorul: Învăţământul ar trebui să elaboreze noţiuni care să reflecte mai bine diferenţele dintre indivizi, ca diferenţe între trecutul lor, etnicitatea şi capacităţile individuale. În loc să încerce să standardizeze, învăţământul ar trebui să stimuleze diferenţele pentru a extrage din ceea ce este diferent beneficiul maxim. Învăţământul ar trebui să stimuleze căi noi de atingere a excelenţei, nu accesul universal la mediocritate. Școala ca filtru al diferenţelor, al talentelor, corespunde unui cadru pragmatic bazat pe diferenţe şi nu pe uniformitate.
Și pentru că problemele educaţiei adecvate epocii, pragmatice şi formative, sunt prezentate aforistic, vă propun o parcurgere a câtorva, cu sentimentul că fiecare aserţiune va declanşa un brainstorming necesar nouă, celor din spaţiul şcolii româneşti actuale, cu un rezultat, sperăm, pozitiv pentru elevul actul şi mai ales viitor.
A trăi ca o fiinţă umană înseamnă a trăi prin existenţa altora şi în relaţie cu alţii. Educaţia începe cu experienţa absentului, a nonime­diatului, a succesivului.
S-a afirmat în repetate rânduri că suntem ceea ce am învăţat să fim. De fapt, suntem cine şi ce suntem prin ceea ce facem în contextul existenţei noastre individuale şi sociale. A vorbi, a scrie, a citi înseamnă a înţelege ceea ce spunem, scriem şi citim. Nu este doar reproducerea mecanică a cuvintelor şi tiparelor sonore. Orice maşină ar putea să o facă. Aşteptările în ceea ce ţine de vorbire, scris şi citit se manifestă în toate interacţiunile umane. A învăţa să vorbeşti, să scrii şi să citeşti înseamnă să dobândeşti abilităţi. Înseamnă să devii conştient de contextul pragmatic al relaţiilor interumane care implică vorbitul, scrisul şi cititul. (…) Perspectivele unor forme noi de a ne afirma ca fiinţe umane necesită mai mult, mult mai mult decât alfabetizare.
În calitate de industrie de procesare a noii generaţii, învăţământul acţionează în conformitate cu parametrii rezultaţi din căutarea oportunistă a unui loc între mediul academic şi realitate. (…) Drept urmare, decalajul dintre limbajul alfabetizat, erudit al universităţii şi limbajele practicilor umane se adânceşte.
Paradoxul epocii este surprins în finalul cărţii lui Mihai Nadin. Analfabetismul este efectul multor alfabetizări corespunzând diversifi­cării activităţilor omului cu toate pericolele şi inegalităţile cu care se confruntă şi se află abia la început. Un semnal de alarmă pentru lumea contemporană şi o multitudine de soluţii de contracarare!
O carte de 950 de pagini, în format academic. Monumentală, aşadar, şi prin dimensiune! Numai că distinsa editoare, doamna Lavinia Spandonide, nu produce carte „la kilogram”, dar cu fiecare nouă apariţie editorială amplifică rafinamentul intelectual, marea virtute a editurii Spandugino.
(Mihai Nadin, Civilizaţia analfabetismului, Ed. Spandugino, 2016)
Mina-Maria RUSU