T. S. ELIOT

Pomul de Crăciun

Sunt câteva puncte de vedere în legătură cu Crăciunul
Pe unele le trecem sub tăcere; unul
Este de ordin strict social, un altul
Ar fi indiferența, terțul
Privește exclusiv comerțul:
Punctul de vedere gălăgios
(Locantele-s deschise până la miezul nopții)
Al patrulea e cel copilăros
Care nu e punctul de vedere
Al copilului, cel pentru care lumânarea
E-un astru,-n timp ce îngerașul aurit
Cu aripile-ntinse în vârf, nu-i o podoabă
Fiind un înger de aievea,-n strai albastru.
Cel mic se minunează înaintea
Bradului verde, – să-l lăsăm în starea
Aceasta de uimire
La Petrecerea considerată nu un simplu
Pretext, ci un eveniment,
Astfel încât uimirea, încântarea
În fața celui dintâi brad pe care ți-l aduci aminte,
Astfel încât surprizele, plăcerea
De a primi cadouri (fiecare
Cu-aroma lui aparte, care emoționează),
Așteptând fripturile de gâscă
Sau de curcan, și previzibila sfială
La apariția lor pe masă,
Pentru ca venerația și bucuria pură
Să nu fie uitate mai târziu,
În rutina zilnică, în oboseală
Și-n plictiseală,-n conștiința morții,
Gustul eșecului sau pioșenia
Novicelui, ce poate fi pătată, prefăcută
De-o vanitate neplăcută
În ochii Domnului, iar pentru
Copii necuviincioasă
(Și, recunoscător, mi-aduc aminte,-acum, de Sfânta
Lucia, de colindu-i și diadema ei de foc):
Astfel încât, ’nainte de sfârșit, Crăciunul,
Al 80-lea la număr
(Prin „al 80-lea“ înțelegându-l pe oricare
Ar fi ultimul între Crăciunuri)
Aducerile-aminte adunate din emoția fiecăror ani
Se pot strânge-ntr-o uriașă bucurie,
Ce poate deveni și-o mare
Aprehensiune ce ne paște
Într-un asemenea prilej
Când teama intră-n fiecare suflet:
Căci începutul se cuvine să ne-amintească de sfârșit
Și începutul cel dintâi dintru al doilea se naște.

Clement Clarke Moore

O vizită a Sfântului Niculae

Ajunul sfintei zile-a Crăciunului, – nu-i nimeni,
Nici șoarece, să miște, necum alți ipochimeni;
Atârnă-n preajma vetrei ciorapi, căci în odaie,
Din clipă-n clipă, poate pica Sân’ Niculae;
Ăi mici, sub plăpumi calde-ntre mobilele brune,
Visau la prăjitura închisă-n șpais, cu prune;
Iar mama, cu scufie, și eu, ce mă găteam
Cu fes, – de hibernare ne, tocmai, pregăteam;
Când, dinspre câmp, un clinchet, când ațipeam pe-o tâmplă,
Mă face să dau fuga, să văd ce se întâmplă,
La geam: am tras oblonul degrab’ și – ce să vezi? –
Pe rufăria albă a proaspetei zăpezi,
Era, sub raza lunii, lumină ca-n amiaz,
Când înspre ochii-mi lacomi, de parc-o văd și az’,
Zbura o mică sanie cu,-n frâu, opt reni, – pe care-i
Mâna o mogâldeață (uite, atât de mare!),
Un bătrânel, dar zdravăn și iute,-ncât doar unul
Putea să fie: Sfântul ce,-odată cu Crăciunul,
Arată-se… Ca șoimii de iuți, goneau, și-n spume,
Când, de pe capră, Moșu-i striga, pe toți, pe nume:
Dii, Coadă-de-cometă, hai, Cupidon, sio, Vulpe,
Foc, Tunet, și tu, Fulger, și tu, cel ce-ntre pulpe,
Nu te lași strâns și Mândreș te cheamă; Pas-de-danț,
Mai sus; Grozavu tatii, te ’nalță peste șanț!
Ca frunzele ce zboară-n furtună, iar când dau
De-o stavilă în cale, spre cer în sus o iau,
Dând ei de zidul casei, ajung pe-acoperiș
Iar țiglele, sub pasul, când oblu, când pieziș,
Se-aud sunând ca vara, atunci când bate piatra.
Curând, o vâlvătaie iluminează vatra,
Căci Niculae-al nostru o luase-n jos pe coș;
Și iată-l în odaie, în blănuri lungi, pe moș,
Pătate cu funingini și straturi de cenușă,
De vreme ce venise pe horn, iar nu pe ușă.
Avea un sac în spate cu jucării, săracul
De el, – mai greu de-o tonă părând să-i fie sacul,
Când l-a dat jos din cârcă. Numai că, deschizându-l,
Și gura, ca și ochii,-i surâseră, la gândul
Că are să ne facă atâta bucurie
Cu câte o bomboană, cu câte-o jucărie.
Gropițe-avea-n obrajii trandafirii; un nas
Ca o cireașă; gura, un arc de cerc (vă las
Să-l desenați voi singuri!), cu capetele-n sus;
O barbă, ca zăpada; și,-n gură (nu v-am spus),
Un capăt de țigară, ce frunții sale,-n timp,
Ce mai trăgea dintr-însă,-i făcea un soi de nimb;
Avea ditamai gușa, dar nu ca inșii hâzi,
Și-o burtă ca piftia ce tremură când râzi.
Era voios ca elfii obezi… Și-am râs de gnomul
Acesta, cam cu teamă, – dar am văzut că omul
Era blajin. Ciorapii-i umplù, apoi, – iar nasul
Sucindu-l ca pe-o cheie și nefolosind pasul,
Ieși pe hornul casei și, buf! de-a dreptu-n sanie
Ce dispăru ca,-n cupă, o bulă de șampanie, –
Nu mai ’nainte, însă, de-a ne ura, sub lună
Și-n ger: „Crăciun ferice la toți și noapte bună!“

MAX JACOB

Crăciunul

Vin de departe, osteniți, o jună
cu sarcină cam într-a noua lună,
călare pe un blând asin, cu cruce
pe greabănul lui sur, pe care-l duce,
de hățuri, un bărbat cu barbă.
Ea e o tânără din lumea bună,
în vreme ce bărbatul ei cu barbă
e lucrător cu brațele, el îi
simplu dulgher, nu fără, însă, căpătâi.
Calea deschisă li-i de îngeri, ce întreabă,
din om în om, de un sălaș. Li se răspunde
cu Domnilor, vedeți-vă de treabă!
Iar ei constată că de unde
nu e, nici Dumnezeu nu cere.
– Dacă e scris ca nașterea să aibă
loc într-un grajd ca ăsta, cu plăcere;
le-aștern un braț de paie și-amândoi
au un’ să doarmă, printre miei și boi.
Trimit și după moașă?…
– Ce te bagi?
O să-l moșească Sfântul Duh, printr-o minune!
Fă rost de trei odăi, că Regii-Magi
fi-vor curând aici, și pune
să li se dea, pentru păstori, la butii cep;
și-aduceți vâsc, până nu-ncep
durerile, și cimișir, – că e de bun
augur! Aceasta-i seara de Crăciun.

RAINER MARIA RILKE

Nașterea Domnului

Fără smerenie,-i cu putință, oare,
să vezi așa lumină-n noapte? Cine
dacă nu El, tunând peste popoare,
se face blând și naște-se prin tine?
Mai mare-l credeai tu, și plin de sine?
Ce-i marele? E ceea ce străpunge
ca o săgeată tot ce-i stă în cale!
Nici chiar o stea din ceruri nu ajunge
s-o facă. – Dinaintea ieslei tale
se-nchină craii; mari îs ei și ale
lor daruri li se par cele mai scumpe,
când ți le-așază-n sfânta poală… Însă,
te uită cum pălesc și li se rumpe
întreagă vraja,-n preasăraca pânză
a scutecului tău, – cum smirna strânsă
cu greu, tămâia fumegând la Curte
și aurul adus cu-atâta zel
de peste mări și țări, au zile scurte
și,-apoi, te și-amărăsc, – pe lângă cel
ce are-ntreaga bucurie-n El.

RAINER MARIA RILKE

Ofranda

Ce-or fi adus – aveți idee? –
cei trei Crai, când a fost să vie…
O pasăre în colivie;
nebănuit de greaua cheie
a depărtatei țări a lor;
balsam, al treilea, – făcut
de maică-sa, dintr-o lavandă
ce crește-acolo,-n loc tăcut.
E-un mai-nimic? Ălor de vor
să spuie-așa, – le spun și eu
că, din puțina lor ofrandă,
pruncul ajunse Dumnezeu.

PAUL CLAUDEL

Pruncul Isus al Pragăi

Ninge. Lumea de-afară va fi murit. E luna
Decembrie. Dar ce bine,-n odaia-mi cât aluna
De mică. Plin, căminul de jar ce arde lent,
Tavanu-mi înroșindu-l reflexu-i somnolent.
Tăcere: nu se-aude, jur împrejur, nimic,
Doar apa care fierbe,-ntr-un colț, cu sunet mic.
Deasupra celor două crivaturi, sus, pe una
Din policioare, globu-i de sticlă fi’nd cununa
Capului său, cu-o mână ținând pământu-ntr-însa,
Cu-a doua-ntinsă, gata s-adăpostească strânsa,
În jurul său, pruncime, cordial în falduri albe,-n
Albastru, și magnific sub marele-i nimb galben,
Pruncul Isus al Pragăi, pe tron. Doar jarul face
Să-i lumineze fața, ca ostia care zace-n
Chivot. Veghindu-și frații mai mici, ei dorm în pace.
Nimic nu li se poate-ntâmpla urât, în somn,
Cât ei îl au în preajmă pe Pruncul ce ni-i Domn.
Neauzită-ntocmai sfântului Duh, eternă
E viața care umple odaia. Alba pernă
Sub capul vostru-i moale, copii, cât el e-aici,
Cu voi, printre aceste naive lucruri mici!
E nu numai al vostru, el e și al păpușii,
Și-al calului ce doarme, de lemn, în preajma ușii,
Și-a mielului din plușuri. Ai noștri-s ei, pe când
Dormim. Perdeaua-i trasă în jos. Din când în când,
Bate, în gerul nopții, un ceas. În patu-adânc
Copilu,-n somn, presimte, zâmbind ca orice țânc,
Că cineva-l iubește. Tresare, brațu-l scoate
Din plăpumi și, dând parcă a se trezi, nu poate.

de Șerban Foarță – scriitor

Articolul publicat în revista Tribuna Învățământului nr. 24 / decembrie 2021