Pot să trăiesc într-o lume fără telefon mobil. Și n-aș fi singurul.
Pot să trăiesc într-o lume fără internet. Și n-aș fi singurul.
Pot să trăiesc într-o lume chiar și fără calculator. În modul cel mai cert, n-aș fi singurul.
Dar – vorba ilustrului nostru scriitor, tocmai pentru că nu știu alții cum sunt… – eu, unul, nu pot și n-aș putea niciodată să trăiesc într-o lume lipsită de chipul material al cărții. Într-o lume, pur și simplu, fără cărți. Nu cele înmagazinate în memoria electronică a unui hard disk. Cărțile electronice rămân, încă, un lux inaccesibil pentru mulți, pentru foarte mulți oameni, de oriunde. Dar o casă, o colibă chiar, fără nicio carte înlăuntrul ei, cât de mică și de neînsemnată, cât de veche ori de ruptă, este greu până și să-ți poți închipui.
1. Destinul nostru, de când s-a scris istoria, a fost și este că ne-am născut într-o lume cu cărți. Cu cărțile în casele noastre ori adunate, inumerabile, sute de mii, milioane și miliarde de exemplare, în bibliotecile lumii. Și ne vom naște, încă, multă vreme de acum înainte, într-o lume din care cartea cu pagini de hârtie – scutind, cu grijă, pădurile omenirii de tăieri nesocotite și menajând plămânii verzi ai Pământului, prin soluții tehnologice felurite de reciclare a deșeurilor – nu va lipsi niciodată. Și nu va putea dispărea niciodată, precum, odinioară, sub asaltul unor trupe oarbe, legendara Bibliotecă din Alexandria. Iar acest fapt, că ne naștem și trăim vegheați de luminile cărții, rămâne șansa supraviețuirii noastre. Dincolo de calamitățile, de tot felul, care ne pândesc și se ivesc de pretutindeni: de la viruși, cutremure, tsunami-uri și incendii devastatoare, până la migrații transfrontaliere revărsate peste ziduri neputincioase, oricât de înalte, până la războaie interetnice și religioase, până la încălzirea globală și pustiirea resurselor Terrei, sleită, secătuită.
Am putea trăi – este o întrebare cât se poate de sinceră, născută din presiunea aproape irespirabilă a erei digitale – într-o lume fără cărți materiale? Fără acele cărți, pe care să le putem duce, când rămânem doar noi înșine cu noi înșine, cât mai aproape de ochii sufletului? Ca într-un fel de ritual secret, nevăzut altor ochi, străini, strângându-le la piept, aplecându-ne cu fruntea pe ele, ducându-le, în cele din urmă, la nări și la buze, salutându-le și sărutându-le…
Pentru că ele, cărțile, așezate nemișcat în rafturile bibliotecii, stând de sute și zeci de ani, de câteva luni sau de doar câteva săptămâni, în biblioteca fiecăruia dintre noi, iar cele mai alese nepărăsindu-ne biroul de lucru (unde par a ocupa din ce în ce mai puțin spațiu), sunt prietenul cel mai vechi al sufletului și minții noastre. Un prieten pe care îl salutăm și îl îmbrățișăm, atunci când ne apropiem de el, fără teama că ne putem molipsi de microbul ucigător, azi, de omenire. Îl întâmpinăm, iar el ne așteaptă cu cea mai mare bucurie, cu cel mai mare drag, atunci când, obosiți de drumuri, ne întâlnim cu cartea. Ea ne așteaptă în micul, tăcutul templu al bibliotecii de acasă.
2. De când există pe lume școală, elevii, redeveniți în fiecare vacanță copii și adolescenți, au avut de citit singuri, pe timpul vacanței, din felurite cărți: o plăcută îndatorire, care ne revenea în acele zile tihnite și în vremuri cu mult mai liniștite, netulburate de psihoza contaminării prin simplul respirat al aerului înconjurător. O îndatorire venind în prelungirea lecturilor din orele de clasă, acelea neapărat de parcurs în timpul școlii, pentru că se aflau în manualul de citire (la clasele primare), de limba română (la clasele celelalte). Și iată că venea vacanța, cu trenul din Franța („cărțile pe foc,/hai, copii la joc!“ – era îndemnul cu care continua cântecelul naiv al anilor copilăriei noastre: nevinovat și ușor de înțeles răspuns al nostru, al copiilor de atunci, la ceea ce ni se părea a fi un fel de tiranie a cărților)… Tot așa, ca acum, dacă urmau sărbătorile de iarnă, ne ghemuiam, plăcut înfrigurați, lângă soba de tuci a bunicilor și ne dăruiam cu toată mintea cărții pe care o întorceam, pagină după pagină, pentru că era plină de basme, de povești și de povestiri cu viteji și eroi. Iar dacă urmau fierbințile zile ale verii, ne adăposteam de arșiță la umbra nucului acelorași bunici și mătuși și nu ne lăsam până nu ajungeam la ultima pagină a colecției „Povești nemuritoare“.
Așa, cartea ne-a însoțit vacanțele – cum, încă, din fericire, se mai întâmplă și astăzi, în era online-ului –, până târziu, în anii ultimi ai școlii obligatorii: când vacanțele nu cedau fascinantul, poate chiar egoistul prizonierat al cărții în fața tentației gândului înfiorat al unei plimbări parfumate de aleile înflorite ale parcului, mână în mână, prima iubire mărturisită…
3. Nu cartea, de-a lungul meandratului curs al vieții, ne-a părăsit. N-avea cum. Noi suntem cei care am trădat-o. Dar nu doar pe ea. Părăsind cartea ca parte a creșterii ființei noastre, ne-am părăsit și ne-am trădat pe noi înșine.
În zilele noastre, chiar și cartea electronică slăbește înaintea inimaginabilelor chemări irezistibile ale internetului, ale „rețelelor“, ale muzicii, pozelor, video-urilor și b/vlogurilor. Astfel, am început să abandonăm, indiferent de vârstă – îngrijorător de mulți părinți, de-bitori exclusiv ai sarcinilor de serviciu, dar și strâmtorați, alteori, în fața cheltuielilor din „coșul zilnic“, sunt un exemplu foarte rău –, sursa cea mai importantă a formării noastre intra- și extra-școlare: cartea.
Pe cea materială, cu paginile întoarse foșnind (ceea ce nu poate cartea electronică să-ți ofere, cum nu poate să-ți ofere nici parfumul paginilor și nici locul pentru un semn de carte: nici măcar, pur și simplu, pagina pe care să o îndoi, ca semn unde te-ai oprit din citit).
Dar și cartea electronică, e- sau audio-book, pe care prea puțini amatori o achiziționau, într-o anumită măsură, până ieri-alaltăieri, pe la așa-numitele târguri de carte. Câți vizitatori mai calcă – în condițiile violent agresive ale răspândirii virale, în „valuri“ pandemice, de acum – pragul unei librării (atenție: nu al unei papetării)? Ne ajută să uităm libră-riile și bibliotecile tot online-ul, prin comenzile de curierat, pe de o parte, prin cataloagele de oferte de pe site-uri, pe de alta. Iar faimoasele târguri de carte, atât de înfloritoare și căutate, până mai ieri, prin puternica lor tradiție încetățenită, atât la noi (Gaudeamus și Bookfest având anvergură națională), cât și – mai ales – în marile orașe ale Europei sau altor continente, pierd tot mai mult teren în fața celor mutate, deocamdată din motive doar pandemice, în mediul virtual: acela, o palidă, contrafăcută imagine, doar analogă, a unei realități mai curând parodiate, decât substituite…
Cine pe cine părăsește?
4. Unul dintre capitolele apropiate de sfârșitul cărții întâi a tratatului despre Arta oratorică (Institutio oratoria), aparținând unui autor latin, despre care am mai avut prilejul să scriem, tot aici, în paginile revistei, și anume Marcus Fabius Quintilianus (sec. I d.Hr.), se numește (vom folosi, pentru accesibilitate sporită, varianta tradusă) Despre lectură. Avem de-a face cu un mic ghid (de „bune practici“), cu o orientare în principiile nu ale lecturii în sine – scriitorul latin nu era, propriu-zis, și un teoretician literar –, ci a ceea ce putem numi educația lecturii. Atenția lui Quintilianus se îndreaptă spre primii ani ai formării școlare a copilului, în sensul achiziționării celor mai potrivite și eficiente practici de lectură, astfel încât cititul să ofere baza educației culturale a formării viitoarei personalități din societatea romană. Și din oricare societate, ne permitem să adăugăm, ținând cont de perspectiva largă în care educatorul roman plasează întreaga discuție. Fie-ne îngăduit să credem că va fi de un oarecare folos să o prezentăm aici.
5. Capitolul începe cu o întrebare implicită, dedusă din înșiruirea demonstrației. Copilul primilor ani de școală citește: dar, oare, este de ajuns? El adună literele în silabe și silabelor le dă forma sonoră a unui cuvânt, pe care doar pare să-l înțeleagă. Șirului de cuvinte adunate la un loc el îi dă, apoi, mai repede sau mai încet, sensul unei propoziții. Separate sau adunate într-o singură frază. Lucru deloc ușor, în totalitatea lui. Pentru că elevul începător are nevoie de încă două elemente ale citirii, pentru ca să și înțeleagă ceea ce citește. Mai întâi, de o ușoară diferențiere a intonației cuvintelor, de ridicări și coborâri ale tonului vocii, în funcție de accentuarea cuvintelor, dar și de pauzele dintre cuvinte, de rostirea lor mai rară sau mai rapidă, mai avântată sau mai domoală (I, 8,1). Apoi, elevul are nevoie de cel mai important lucru, pentru ca citirea – viitoarea lectură – să nu se transforme sau să rămână numai o debitare de sunete, numai o rostire a lor me-canică, un fel de curgere a apei (ca pe apă, cum spunem noi): ținerea de minte a înțelesului fiecărui cuvânt și a cuvintelor laolaltă. Numai așa, ajutat și de me–morie, copilul va putea „să înțeleagă ceea ce citește“ (ibid., 2).
6. Quintilianus continuă cu o serie de sfaturi acordate dascălilor și copiilor mai mari, deveniți, între timp, elevi din ce în ce mai conștienți de puterea lecturii, putere capabilă să influențeze mintea și comportamentul uman, îmbogățindu-i și orientându-i constructiv zestrea capacităților latente.
Înainte de orice, spune lucidul educator roman, „mințile tinere, mai adânc păstrătoare a tot ce au prins în anii cruzi și neștiutori, să studieze nu numai ce este frumos spus, dar îndeosebi ce este moral“ (I, 8, 4).
În ce scrieri se află puterea de a da copiilor și viitorilor tineri exemple convingătoare de bună gândire și dăruire spre bine? Desigur, nu în primul rând în textele filosofice, greu de pătruns la o vârstă, oricum, fragedă: de aceea, Quintilianus nici nu le menționează. Mult mai accesibilă, ficțiunea este cea care dă unui text putere de convingere și cea care atrage și place: acestea sunt, aproape în exclusivitate, atributele literaturii. Pentru Quintilianus și pentru tânărul elev (roman) de acum două mii de ani, literatură înseamnă Homer și Vergilius, cu care trebuie să înceapă lectura conștientă, formativă, anticipând maturitatea judecății: altfel spus, poezia eroică de odinioară, epicul poetic, indiferent de vârsta lui literară și de limba și modalitățile prin care se exprimă, rămân fundamentul lecturii formative, cea prin care, ca dascăli, dar și ca simpli iubitori de literatură, reușim „să înălțăm sufletul, prin sublimul măreției eroice, [astfel încât] din măreția faptelor [elevii] să-și formeze avântul și să se adape cu tot ceea ce este mai bun“ (ibid., 5).
7. Astfel de virtuți formative, mirabile din punct de vedere intelectual, dar și comportamental-afectiv și psihologic, se regăsesc în cazul și al altor producții literare, în afara celor epice. Educatorul ro–man le enumeră (paragrafele 6-8): poezia tragică (sau tragedia), poezia lirică, elegia, poezia comică (sau comedia). Lectura unor opere aparținând acestor genuri și specii literare – la antipozi, subliniem, față de opinia, perfect demonstrată, însă, filosofic, a lui Platon – construiește și zi-dește, deci formează minți și caractere, altfel spus „înalță sufletul“ fraged al elevului (ibid., 8), nu îl tulbură, nici nu-l înjosește. Îi dăm iarăși cuvântul lui Quintilianus: „Însă în primul rând vor trebui explicate copiilor operele care hrănesc cel mai mult mintea și le înalță sufletul; pentru celelalte, care interesează numai pentru erudiție, vor avea destulă vreme în decursul vieții“ (ibidem).
Prin reprezentantele sale atât de di-verse, ca genuri și specii, literatura, oferită lecturii în școală, dar și individuale, cu atenție, în mod selectiv și sistematic – ne permitem să deducem din textul plurivalent al reputatului educator roman –, pornind de la cea mai deschisă vârstă biologică, este cea care construiește „mă–reție sufletească“ (ibid., 9), „energie bărbătească“ (ibid.), „demnitate“ (ibid., 8), „eleganță [în comportament]“ (ibid.).
Și, suntem convinși, nu numai atât. Dar nu ne permitem să lărgim în exces concluzii doar deduse din text, im–plicite…
8. Anticii au inventat și cultivat o formă de discurs, căruia grecii i-au spus ἐγκώμιον (enkomion), „elogiu“, „panegiric“, iar romanii laus, „cuvânt de laudă“, „laudă“, de aici „faimă“, „glorie“, și, mai tehnic, elogium, „text vrednic de amintire“, de aici, în latinitatea târzie, „elogiu“.
Nu doar prin cartea sa inițială, ci în întregimea ei, opera lui Quintilianus este un vibrant elogiu, o laudă supremă (laus summa, pentru a folosi chiar cuvintele ilustrului educator) adusă cărții și citirii ei: de la citirea împleticită în litere, odată cu primele gângăveli ale copilului începător, până la lectura savantă. O laudă-pledoarie, în același timp, căci pagi-nile lui Quintilianus nu se risipesc în vorbe de laudă goale, ci îi îndeamnă, cu siguranța dascălului experimentat (ceea ce Quintilianus a fost toată viața), pe părinți, pe copii și pe profesori în egală măsură, să aleagă și să nu părăsească niciodată calea regală a cărții. Cu orice sacrificii, dar și cu nemăsurate, ca preț, satisfacții. Care ne fac să uităm de primele greutăți, inerente.
Laus summa libri.
Lauda cea mai înaltă, și pentru totdeauna, a cărții.
Sau, dându-i din nou cuvântul magistrului roman, îi reluăm și retrăim ideile: „/…/ dragostea pentru gramatică și practica lecturii se vor termina nu o dată cu timpul școlarității, ci cu durata vieții“ (ibid., 12).
de Liviu FRANGA – profesor universitar
Articol publicat în revista Tribuna Învățământului nr. 24 / decembrie 2021
