Modelul constructivismului sociocultural propune o altă cale de acces la cunoaştere faţă de cel propus de Piaget, în limitele stadiilor dezvoltării. Proiectul epistemologic conceput de Vîgotski vizează „o interacţiune între dezvoltarea naturală, legată de maturizare, şi procesul de achiziţie culturală a învăţării”, considerat prioritar. Dezvoltarea psihologică a educatului este generată de progresul instrumentelor cognitive utilizate: limbajul oral, limbajul scris, limbajul ştiinţific. Aceste instrumente sunt accesibile doar în contextul construirii unui cadru sociocultural adecvat, a unui sistem de relaţii de tip „eşafodaj”, care asigură „colaborarea educatului cu adultul şi colaborarea cu colegii săi”. Pe acest fond pedagogic, pozitiv din punct de vedere sociocultural, învăţarea anticipează formarea pozitivă a educatului, dincolo de determinările fixate prin stadiile genetice, reorientată spre „zona proximei dezvoltări”.
Eşafodajul relaţiilor dintre educator şi educat, elaborat şi perfecţionat continuu la nivel de context sociocultural, permite formarea pozitivă şi orientarea spre „zona proximei dezvoltări”, în condiţiile în care instrumentele cognitive sunt tratate ca funcţii cognitive/pedagogice/didactice superioare, care parcurg „două stadii de dezvoltare”: a) stadiul iniţial, realizat „într-o activitate colectivă susţinută de adult şi de grupul social; b) stadiul ulterior, al interiorizării cunoştinţelor, ca trăsătură distinctă a gândirii educatului (copilului, elevului etc.), bazată pe valorificarea resurselor psihologice superioare ale atenţiei, motivaţiei, memoriei, limbajului (angajat în procese de cunoaştere, comunicare, dar mai ales de reglare-autoreglare permanentă a activităţii de educaţie/instruire/ învăţare).
Pedagogia psihosocială promovată de Vîgotski eviden­ţiază importanţa predominantă, prioritară, a mediului sociocultural (familie, comunitate locală, diferite micro­grupuri sau grupuri de referinţă la care se raportează copilul/ educatul: şcoala, clasa de elevi etc.) în realizarea educaţiei cognitive. În această perspectivă se consideră că „Vîgotski apără o poziţie fundamental socială a dezvoltării cognitive”. În consecinţă „educaţia, atât familială, cât şi şcolară, constituie o dimensiune esenţială a gândirii sale”. Viziunea sa, promotoare a unui constructivism sociocultural, de substanţă, a exercitat o mare influenţă la nivelul cercetării pedagogice, în special în zona fundamentării curriculumului, a proiectării, realizării şi dezvoltării acestuia ca „interacţiune socială” (n.n., psiho­socială) care stimulează capacitatea copilului/educatului „de a construi noi instrumente cognitive, care permit, la rândul lor, participarea la interacţiuni mai elaborat, favorizând noi progrese intelectuale” (Michel Minder, op. cit., p. 486).
Pedagogia constructivismului sociocultural are ca obiectiv general proiectarea şi realizarea unei educaţii cognitive bazate pe resursele mediului comunitar care asigură eşafodajul optim al relaţiei dintre copil şi adult/adulţi, dintre educat şi educator/educatori. Cunoaşterea dobândită prin acţiunea de învăţare, în contextul sociocultural al activităţii de instruire, este sau devine „înainte de orice rezultanta activită­ţilor sociale şi pedagogice efectuate de copil (n.n., educat). Această origine socială a gândirii constituie o caracteristică centrală a teoriei lui Vîgotski” (idem, p. 485).
Putem deduce şi în cazul pedagogiei lui Vigotski o norma­tivitate a instruirii care valorifică modelul constructi­vismului sociocultural pe baza următoarelor principii didactice:
1) Principiul asigurării cadrului sociocultural al învăţării la nivelul relaţiilor optime dintre copil şi adulţi, dintre educat şi educator/educatori;
2) Principiul proiectării învăţării la nivelul resurselor care susţin formarea pozitivă a copilului/educatului în raport de zona proximei dezvoltări;
3) Principiul proiectării programelor şcolare la nivelul unor activităţi de instruire care asigură formarea-dezvoltarea pozitivă a copiilor/educaţilor.
Prof. univ. dr. Sorin CRISTEA