Paştele ortodox 2015 a marcat şi finalul unei lungi dezbateri despre statutul orei de religie în planul de învăţământ. În şcolile de stat din România. După multe presiuni, pro şi contra, s-a ajuns la un armistiţiu acceptabil. Nicio tabără nu se declară învingătoare absolută. Nimeni nu îşi asumă înfrângerea. La mijloc au fost copiii şi familiile lor, derutaţi de argumente şi pseudoargumente lansate în avalanşă. Curtea Constituţională a României a fost sesizată. Decizia ei trebuie pusă în aplicare. Lucrurile au decurs relativ normal, deşi spiritele au fost încinse. După 10 ani de când religia a fost inclusă în disciplinele ce compun trunchiul comun al planului de învăţământ, s-au decantat bune şi… mai puţin bune.
Privită ca o decizie reparatorie majoră, după decenii de comunism, readucerea religiei în şcoli s-a făcut cu mult entuziasm şi mai puţin profesionalism. Diferendele între laici şi clerici sau chiar între clerici nu s-au tranşat întotdeauna cu calm şi luciditate. Poziţiile de forţă au fost exploatate la extrem. Preoţii, iniţial „titularii” de drept, au fost înlocuiţi treptat cu cadre didactice calificate, absolvente ale institutelor teologice de specialitate. Acestea au, pe lângă avantajul parcurgerii modulului pedagogic, şi mai multe variante de constituire a catedrelor datorită faptului că au două specializări. Tranziţia nu a fost una liniştită. Lucrurile nu s-au rezolvat de la sine şi nu au devenit dintr-odată roze.
Problemele cu care se confruntă învăţământul superior, în general, sunt prezente şi în institutele teologice. Selecţia studenţilor, motivarea acestora şi orientarea lor spre învăţământul preuniversitar (cu salariile pe care le ştim) sunt elemente care influenţează decisiv calitatea profesională a absolvenţilor. Şi a educaţiei. Nu de puţine ori, cadre didactice – fără chemare – au determinat apariţia unor conflicte greu de gestionat de conducerile şcolilor. Binecuvântarea, necesară pentru încadrarea profesorilor de religie, nu a avut întotdeauna la bază judecăţi obiective. Reacţiile episcopiilor nu au fost mereu prompte şi ferme.
Nici modul de ocupare a posturilor nu este cel mai potrivit. Nota obţinută la concursul de titularizare este elementul cel mai important. Moralitatea candidatului este criteriu secundar, judecat o singură dată. Dacă pe parcursul activităţii la catedră oamenii se schimbă (nu neapărat în bine), nu este nicio cale care să permită reparaţii. Chiar dacă Biserica retrage binecuvântarea, cadrul didactic devenit titular rămâne titular. Nu avem, până în prezent, cunoştinţă de vreun caz în care instanţele judecătoreşti să fi decis altfel.
Deşi cazurile în care clase întregi au renunţat la studierea religiei din vina profesorului nu au fost izolate.
Se mai poate discuta despre conţinutul manualelor şi despre conţinutul orelor de religie. Pornind de la ipoteza că notele mari trebuie să fie principala atracţie spre studiul acestei discipline, multe cadre didactice au denaturat complet programa şcolară. Elevi de clasa a XI-a sau a XII-a au ajuns să primească note de 10 dacă ştiu pe de rost Tatăl nostru sau Născătoarea. Despre planificarea temelor şi despre metode de evaluare moderne ce să mai vorbim?
Toate aceste inabilităţi în gestionarea unui sistem care nu a avut suficient timp să ajungă la maturitate au creat tensiuni. Dezbaterea la care am asistat este o etapă în lungul drum al şcolii către normalitate.
Paştele catolic şi cel ortodox, separate de o săptămână în acest an, au adus liniştea necesară în confruntările pe această temă.
Suntem un popor creştin! Acest lucru trebuie evidenţiat, iar valorile creştine trebuie păstrate şi cultivate. În lumea periculoasă în care ne-a fost dat să trăim, religia ne oferă reperele pe care nicio ştiinţă nu ni le poate da.
Cuprinse între vacanţa de primăvară şi Şcoala Altfel: Să ştii mai multe să fii mai bun, cele mai importante sărbători ale creştinilor au readus liniştea între susţinătorii şi contestatarii orei de religie în şcoli. Trebuie subliniat că unii dintre cei care cer trecerea religiei în rândul disciplinelor opţionale sunt buni creştini, conştienţi de importanţa ei în educaţia tinerilor. Ei cred doar că locul învăţămintelor religioase este în familie, în biserică şi mai puţin în şcoli.
Religia (nu neapărat în şcoală) scade nivelul de violenţă, îi face pe copii mai buni, mai toleranţi, mai sociabili. Aşa ar trebui să fie! Asta ar fi trebuit să demonstreze cei 10 ani în care generaţii de elevi din şcolile de stat au avut această disciplină în orarul şcolii.
Cu totul altceva decât am văzut cu prilejul marilor sărbători religioase, în care oamenii (creştini) se îmbulzeau pentru o sticlă de agheasmă sau pentru un pahar cu pască.
Impasul în care am ajuns nu este cantonat doar în şcoli. Întreaga societate are de răspuns unor întrebări fundamentale, iar biserica – nu doar cea ortodoxă – are de făcut revizuiri însemnate. Succesul sau eşecul depinde de măsura în care vom reuşi „să fim mai buni!”
Ioan ARDELEANU