Asta vă-nvaţă pe voi la şcoală?!

Din vorbă-n vorbă, unul dintre noi zice „iubesc trădarea, dar urăsc trădătorii”. O zice cam într-o doară, numai ca să sublinieze valabilitatea unor idei (mai mult pe sărite) pe care le vânturam despre una-alta din jurul nostru. Rezonăm cât de cât şi ne continuăm vorbăria. Atâta numai că omul i se adresează, de data asta ţintit, unuia rămas vizibil descumpănit în sensul (ne)receptării citatului: „Cine a zis asta? De unde e?” Cel vizat, absolvent al ciclului de licenţă şi deţinător de competenţe într-un domeniu care-l aduce faţă-n faţă cu oameni citiţi (mulţi şi citaţi), etalează un amestec de perplexitate şi de mimică iscoditoare-nlăuntrul minţii, iar după două clipe de ezitare („Nu…”), o spune ferm: „Chiar nu ştiu!”, fără speranţă, dar, bine-crescut fiind, cu o jenă intuită ca necesară. Schimb priviri cu cel care citase şi, fără s-o spunem vreunul cu voce tare, sunt convins că ne stă pe limbă aceeaşi întrebare, „Ce şcoală oţi fi făcut voi?!”, generalizarea (sigur, dintre acelea făcute la adăpostul vârstei) găsindu-şi justificare în prea întinsa lipsă actuală a reflexului căruia destul de pretenţios îi zicem cultură generală.
Adică, să fie şcoala făcută în ultimă instanţă, cu gândul la distracţii, învârteli, băută, aducătoare de profit măcar sub aspect de notorietate la nivel de gaşcă? Să fie şcoala obsedată de nevoia reducerii volumului de informaţii, care cică blochează creativitatea? Să fie „şcoala vieţii”, pe care o recomandă sumedenie de VIP-uri „absolvente”? Să fie şcoala aflată într-o mereu reluată reformă şi lipsită întruna de cap şi coadă? Să fie şcoala căreia părinţii şi alte rude ale multor elevi îi impun limita exigenţei? Să fie şcoala cu prea mulţi salariaţi deveniţi profesori te miri pe unde? Să fie şcoala atinsă de fatalitatea închipuită ca globală, în sensul că „aşa-i peste tot în ziua de azi”? Să fie şcoala timorată de politică, violenţă, birocraţie, subfinanţare? Probabil că este şcoala cu de toate dintre acestea.
Mai ales însă este şcoala făcută pe bucăţele şi din bucăţele, şcoala din care nu rămâne mai nimic lipit de cel care trece prin ea. Ce ar putea să rămână, de exemplu, din şcoala ale cărei examene sunt dominate de hazardul testelor-grilă, examene care lipesc între ele probele, astfel încât să se consume într-o singură zi, cu tot cu stabilirea şi anunţarea rezultatelor? Pe deasupra, şi la examene, şi la orice lucrare scrisă banală, nota poate fi definitivată prin negociere (i se zice contestaţie) de către cineva din familia candidatului. De asemenea, absolvenţii de şcoală contemporană nu au ce să ducă peste ani cu ei dintr-o şcoală cu manuale cvasianonime din toate punctele de vedere, cu texte şi autori căutaţi anume ca să reprezinte banalul, emoţia zero, cu încredinţarea că astfel exprimă realitatea aşa cum e ea, că sunt din viaţa cotidiană, texte care să reprezinte perifericul sau variante nefinisate, neincluse în volum din creaţia unui autor (dacă se întâmplă să fie unul recunoscut ca fiind dintre cei mari). Şcoala de azi parcă şi-a făcut metodă din a estompa laudele cuvenite eroismului, unicităţii, supremaţiei, adică omului, faptei, locului de ţinut minte. La fel, şcoala frecventată în prezent se dovedeşte timorată de o pudoare neavenită în a arăta cu autoritate valoarea, precum şi, la locul ei, prostia. În schimb, este preocupată să activeze la tot pasul datul cu părerea („exprimă-ţi opinia”), tratarea prin joc a ceea ce de fapt este de luat ca la carte şi considerarea drept valabilă a oricărei inepţii. În şcoala noastră se dezvoltă un juniorat al plagiatului sub forma încurajării alcătuirii unor aşa-zise portofolii, obţinute prin „decuparea” de pe internet şi lipirea între ele (adeseori, la propriu, printate) a unor frânturi de texte şi de imagini. Din asemenea improvizaţii, ce poate păstra un elev, absolvent viitor, ca remarcabil, bun de dus cu el în viaţă şi de ţinut minte până la bătrâneţe?! Pe aceeaşi linie, nu mai e de mirare că elevul primeşte, să zicem, la o consultaţie de pe vreun site, îndrumarea ca rezolvarea cutărui subiect s-o facă prezentând opinia unor critici, pentru că subiectul în cauză se referă la un scriitor prea mare, ceea ce face grea exprimarea cu vorbe proprii.
Condus permanent astfel încât să nu reţină un întreg, să evite nume de referinţă şi să nu spună nimic de la el, coerent, consistent, absolventul se alege cu o învăţătură pe măsură, iar ceea ce-i rămâne în cap după ce a uitat tot este egal cu zero. Ieşiţi din şcoală mai multă ori mai puţină, unii fără să mai fi avut în timp vreo atingere cu cartea, cu teatrul, destui oameni zic, uneori automat, alteori voind să pară expresivi, deştepţi etc., „ai puţintică răbdare”, „totu-i bine când se sfârşeşte cu bine”, „mult zgomot pentru nimic”, „pe ce te bazezi?”, „capul lui Moţoc”, „somnoroase păsărele”, „timpul nu mai are răbdare”. Celor care ies acum sau urmează să iasă din şcoală ce poate să li se lipească de minte şi de limbă decât „probleme, Gogule?”, „Dorel” şi ceva frânturi de vorbe (iar frânturi!) din, la rândul lor, frânturi de filme, circulante pe internet, nu altele decât „ce avem noi aici?” sau, în uzul celor mai „subţiri”, „mâna-ntinsă care nu spune o poveste…” şi „ţară mică, mese…”?!
Florin ANTONESCU