Cine ne sunt reformatorii? Iată o întrebare care nu s-a prea pus. Ministerul Educaţiei şi Cercetării Ştiinţifice este cel care a reformat (şi reformează de zor!) şcoala românească preuniversitară, ar fi primul răspuns, adevărat în cea mai mare măsură. Dar, paradoxal sau nu, reformatorii în domeniul educaţiei în şcoala de azi sunt mult mai numeroşi. De la asociaţii profesionale – există asociaţii ale cadrelor didactice la aproape toate disciplinele de studiu – până la organizaţii nonguvernamentale, de care, în principiu, n-a auzit multă lume, dar care din când în când ies în spaţiul public şi fac afirmaţii, publică documente. Nu mai punem la socoteală sindicatele, comitetele şi comiţiile de părinţi, consilii ale elevilor sau persoane publice cunoscute ca specialişti în domeniul educaţiei, universitari din provincie ori din Capitală şi lista ar putea continua. Se poate spune că în acest „Babilon” al actorilor-reformatori ai şcolii, care, în paranteză fie spus, n-au reuşit să coaguleze într-un proiect alternativ şi mai niciodată să dialogheze, fiindcă monologul este o chestiune mult mai avantajoasă, profesorii sunt cei mai puţin vocali. Şi, senzaţia nu pare a ne părăsi, şi cei mai puţin ascultaţi.
Dar să încercăm să identificăm câteva dintre vocile publice care contează în momentul actual al celei de-a doua reforme. Am identifica aici, în primul rând, o voce individuală, al cărei interes pentru şcoală  nu a dat semne de oboseală în ultimii douăzeci de ani. Este vorba de profesorul Sorin Cristea, de la Universitatea Bucureşti. Cu o consecvenţă demnă de toată laudă, domnia sa a încercat să menţină ştiinţele pedagogice în spaţiul de interes al profesorimii, în condiţiile în care documentele MECS nu par a mai avea apetenţă pentru această ramură a educaţiei, deşi ministerul are în subordine un Institut de Ştiinţe ale Educaţiei. Prezenţa publică a acestei instituţii este însă rareori identificabilă, deşi cel puţin unii dintre tinerii specialişti de acolo ar avea probabil ce spune. Subordonaţi însă ministerului, „modestia” lor este/sau trebuie să fie aproape funciară, pentru a nu deranja, în vreme ce profesorul Sorin Cristea a putut diagnostica cu precizie de câteva ori starea reală a reformei. Poate că cea mai profundă observaţie a lui Sorin Cristea a fost aceea care a privit reforma ca fiind o reformă pe bucăţi. Consecinţele unei asemenea reforme, chiar dacă n-au fost analizate în detaliu de universitarul bucureştean, s-au văzut cu ochiul liber: absenţa unei viziuni integratoare, o neputinţă evidentă de a stabili politici distincte pentru învăţământul de bază, compromiterea printr-o aberantă structurare a ceea ce a fost odinioară ciclul liceal ş.a.m.d. Din categoria aceloraşi voci publice, mai mult sau mai puţin singulare, face parte şi Marian Staş, matematician, cel al cărui nume e asociat îndeobşte organizaţiei „Liderii mileniului III”. Marin Staş a dezvoltat de-a lungul anilor un concept coerent al unui model de reformă pentru şcoala preuni­versitară, prezentat în câteva rânduri şi în Tribuna Învăţământului. Apreciat, unele ecouri au putut fi urmărite şi în presa internaţională, participând cu aplomb la întâlniri mai mult sau mai puţin formale, proiectul lui Marian Staş a rămas până acum doar o frumoasă construcţie teoretică, cu toată argumentaţia convingătoare şi bogată a necesităţii asumării de către societatea românească a unui alt tip de educaţie decât cea de până acum. Ca şi în primul caz, reacţiile celor cu „pâinea şi cuţitul”, adică ale politicului, au fost „sublime”, dar au lipsit cu desăvârşire. Marian Staş a publicat două cărţi dedicate reformei şi te-ai fi aşteptat ca măcar acest gest să atragă atenţia forului central, dar nici măcar acum lucrurile nu s-au schimbat în vreun fel. Marin Staş speră, din câte înţelegem, că noul preşedinte al ţării se va implica în vreun fel sau altul în ameliorarea şcolii româneşti.

Cam în aceeaşi manieră singulară se manifestă şi profesorul Ştefan Vlaston, cel care pe un blog de la Adevărul publică din când în când opinii sau chiar sugestii de soluţii solide pentru stoparea declinului calităţii educaţiei. Adept cu argumente al Legii Funeriu, opiniile sale tind uneori să poarte pecetea politicului, căci profesorul Ştefan Vlaston a intrat recent în politică, iar politica cere… sacrificii, nu?
Un partener deloc de neglijat în rândul reformatorilor îl constituie sindicatele din Educaţie. Deşi obiectivele lor, ale celor două sau trei sindicate, sunt relativ comune, vocile sunt uneori distincte. Era cumva firesc ca şi sindicatele să-şi asume ele însele o atitudine faţă de reformă, numai că în cazul lor specific lucrurile sunt uşor confuze, în sensul că nu ne-am aşteptat şi nu ne aşteptăm prea curând la altceva din partea sindicatelor decât ca în binomul profesor-elev sindicatele să sprijine mai degrabă interesele profesorilor. Sprijin firesc până la un punct, discutabil însă în momentul în care şcoala de azi cere interdisciplinaritate, cere o altă abordare a planurilor-cadru, ceea ce din perspectiva sindicatelor ar putea aduce şomaj în rândul cadrelor didactice. ~n realitate, din câte ştim, nu există analize serioase prin care să se vadă impactul pe care noi planuri-cadru, cu un număr mai mic de discipline de studiu adică şi cu un caracter interdisciplinar, l-ar avea asupra numărului de angajaţi din sistem. Ministerul însuşi nu pare a fi sensibil la asemenea analize din motive pe care doar le bănuim şi care nu ţin mai puţin de destinul şcolii şi mai mult de ştiutele interese politice şi de putere.
Asociaţiile profesionale, cum spuneam, au încercat uneori şi ele să vină cu idei şi proiecte proaspete izvorând din şcoala reală. E probabil că unele dintre ele chiar au reuşit să amelioreze câte ceva. ~n rest însă, societăţile ştiinţifice ale profesorilor se reduc în cele mai multe cazuri la câteva personalităţi (e bine şi asta, în lipsă de altceva!), în rest lucrurile desfăşurându-se sub semnul sfintelor obiceiuri româneşti, adică al inerţiei de tip neobalcanic sau hai să-i zicem acum… neoeuropean.
Înfiinţată în 2008, Alianţa Colegiilor Centenare a părut la un moment dat să aibă un impact semnificativ asupra unor aspecte ale şcolii preuniversitare, mai ales că anual ACC încerca o identificare sintetică a problemelor celor mai acute ale şcolii. Dar schimbarea frecventă a miniştrilor mai ales a compromis în cele din urmă dialoguri începute, ca şi un număr de idei şi proiecte. Cea mai recentă încercare a Alianţei de a contribui la ameliorarea unui aspect al şcolii preuniversitare – formatul evaluării competenţelor de comunicare – se află în curs de derulare şi vom ţine la curent cititorii cu evoluţia fenomenului.
Până la urmă, aşadar, singurul reformator credibil rămâne instituţia ministerului, politicul adică, miniştrii, agenţiile ministerului, experţii acestuia. Dacă reforma a mers bine sau rău până în acest moment nu prea se ştie cu acurateţe. Uneori imaginile despre şcoală frizează catastroficul, lucru nu tocmai adevărat. Dar nu se ştie starea reformei fiindcă nu există în fond, dincolo de opinii, impresii, date parţiale, analize serioase, în afara acelor date statistice oficiale, anuale, cu privire la ale starea şcolii preuniversitare. Sau, dacă există, ele au fost „îngropate” în câteva volume de fixare şi analiză a datelor reformei care zac undeva în rafturile de la Consiliul Naţional de Evaluare şi Examinare, cel mai „expus” dintre „consiliile naţionale” inventate de un minister neobosit în a fi european. De altfel, când lucrurile se încing prea tare, oamenii de aici sunt chemaţi să dea socoteală, ceea ce nu ştim cât de fair-play este. ~n rest, lucrurile rămân aşa cum au fost ele discutate. Şi în vreme ce noi purcedem la a doua (sau poate a treia!) reformă, care-i în linii mari ca şi prima şi ca şi a doua reformă, căci la asta se reduce viziunea noastră „europeană”, în mult-lăudata Finlandă se dă semnalul de alarmă: nu se mai poate „înainta” în educaţie pe fragmente (a se citi „discipline de studiu”!). Trebuie găsite formule interdisciplinare pentru ca şcoala să realizeze „sinteze ale cunoaşterii” într-o lume în care de la o sută şi ceva de domenii de expertiză, cu ceva timp în urmă, există astăzi aproape două mii de aşa-zise zone de expertiză. Adică o fărâmiţare fără precedent a cunoaşterii, cu un efect devastator asupra fiinţei umane: propria fărâmiţare a acesteia.
Adrian COSTACHE